Traian Orban (Petroșani, 20 februarie 1944) este de profesie medic veterinar. Profesia lui de bază a devenit, în urma participării sale la Revoluția din 1989, un amănunt nesemnificativ pentru identitatea sa. După cum se prezintă el însuși, într-o veritabilă declarație de credință față de misiunea pe care și-a asumat-o instituția pe care o conduce de mai mult de două decenii și jumătate: ”În prezent sunt pensionar, invalid din revoluţie prin împuşcare, de gradul II şi handicapat. Sunt preşedintele Asociaţiei Memorialului Revoluţiei, care s-a înfiinţat în 1990, o asociaţie care s-a constituit în dorinţa de a se cinsti memoria eroilor, de a crea un centru de documentare, de a afla adevărul despre revoluţie, de a crea un complex memorial de monumente care să marcheze cele mai importante locuri din oraş, unde au murit oameni.”

Revoluția din 1989 a adus o schimbare de regim pentru întreaga Românie, dar participarea directă a lui Traian Orban la revolta din Timișoara a fost un eveniment care l-a marcat profund prin dramatismul evenimentelor și i-a schimbat radical modul de a privi viața. Traian Orban a fost împușcat în ziua de 17 decembrie, una dintre cele mai sângeroase zile din timpul evenimentelor care s-au desfășurat la Timișoara odată cu începerea Revoluției Române din 1989. Rememorat de Traian Orban, momentul care i-a schimbat destinul s-a derulat astfel: ”Am ajuns în Piaţa Libertăţii în dreptul cofetăriei Macul Roşu. Nişte indivizi au devastat cofetăria, au scos mobilierul pe linia de tramvai şi i-au dat foc. Şi consignaţia din piaţă a fost devastată, ieşeau oameni cu haine, cu aparate foto, cu televizoare şi alte obiecte valoroase. Erau oferite manifestanţilor. Noi am refuzat să le luăm. Am protestat, degeaba, ei îşi făceau treaba şi dispăreau cu obiectele. În Piaţa Libertăţii au ajuns tancurile. Unul dintre tancuri a fost incendiat şi s-a îndreptat în viteză înspre Piaţa Unirii pe strada Alecsandri, în uralele mulţimii. Cordoanele de militari încercau să blocheze accesul în piaţă. Încă nu se trăgea. Am participat la blocarea unui tanc în Piaţa Libertăţii, nişte tineri s-au postat în faţa lui, au încercat să introducă diferite obiecte între şenile. Am pus mâna pe un cablu de remorcare de tanc, l-am introdus între şenile şi i-am cerut unui tânăr să introducă în ţeava de eşapament a tancului o cârpă, astfel încât i s-a oprit motorul. Imediat, în uralele mulţimii, tancul s-a oprit. În apropierea garnizoanei care se află în Piaţa Libertăţii erau nişte autoturisme. Unul din ele a fost incendiat. Am aflat ulterior că erau autoturisme ale unor cadre militare din Divizia 18 care-şi avea sediul în piaţă. După incendierea autoturismului a fost dat semnalul de începere a represiunii, era după ora 16:30 când au început să tragă. Erau gloanţe, probabil, de manevră pentru că nu a fost nimeni rănit. Erau urale, mulţi încercau să se retragă din piaţă. Am încercat s-o luăm spre operă pe strada Alba-Iulia, dar venea o coloană de manifestanţi dinspre operă strigând ’Libertate.’ În piaţă s-au rărit. Am văzut câţiva reţinuţi. Nu voiam să plecăm din faţa garnizoanei, strigam că ’Armata e cu noi,’ ’Jos Ceauşescu.’ Aş vrea să vă spun că între 16:00 şi 16:30 am discutat cu nişte militari în termen. Mi-au spus că sunt în alarmă de la ora 5:00 dimineaţa. Erau înarmaţi, dar nu aveau gloanţe la ei. Le-am oferit ţigări. Am observat după 16:30 că focul se înteţeşte. Am văzut că din pereţi sar bucăţi de tencuială, semn că într-adevăr se trage cu gloanţe adevărate. Speriat m-am retras în diferite imobile din piaţă. Am intrat din nou în piaţă încercând s-o iau înspre muzeu pe strada fostă Karl Marx, dar şi de-acolo a venit o altă coloană de manifestanţi şi-am văzut un ofiţer agresat de manifestanţi, îl băteau. Ne-am întors înapoi, tot în faţa garnizoanei unde înainte de ora 17:00, au ieşit din garnizoana militară trei civili cu pistoale şi trei bărbaţi îmbrăcaţi în mantale militare cu căciuli şi cu automate în mână. Am văzut că dinspre sediul diviziei, unde se află statuia lui Decebal, se trage din balcon şi de la o fereastră, am văzut nişte militari în termen care încercau să stingă un incendiu, o Dacie. La un moment dat, fiind la intersecţia de la extremitatea Pieţei Libertăţii cu Karl Marx, am discutat puţin cu militarii şi-am auzit că un militar a fost împuşcat. Lângă mine a fost rănit cineva şi m-am aplecat asupra lui să văd ce s-a întâmplat cu el. Sângera puternic şi m-a stropit pe faţă şi pe haine. În acelaşi moment am fost împuşcat în picior, înainte de ora 17:00. Am strigat, am leşinat de durere, m-am simţit purtat de nişte tineri la o maşină şi am fost dus cu maşina la Spitalul Judeţean. Durerea a fost foarte mare când m-au apucat de piciorul rănit. Ei credeau că sunt lovit undeva la faţă, la cap, că eram plin de sânge. La spital, am fost dezbrăcat de haine, eram pe o targă, mi s-a dat primul ajutor, dar am fost lăsat pe coridor. Probabil erau urgenţe mult mai mari. Pe coridoare, pe tărgi, în cărucioare, erau răniţi, unii strigau, erau şi morţi acolo, ceva de nedescris. Veneau tărgi cu răniţi de la maşini de salvare, care aduceau mereu şi mereu răniţi. Am stat multă vreme, eram pe coridor, era frig, era iarnă. La un moment dat a venit la mine un brancardier care mi-a spus că lucrează în satul Şipet, în Dorna. M-a întrebat cum s-a întâmplat, i-am povestit. M-a cunoscut. L-am rugat să-mi aducă o pătură şi le-a recomandat unor brancardieri că bine-ar fi să fiu dus la Spitalul de Ortopedie. Astfel am scăpat din Spitalul Judeţean unde am aflat că s-au petrecut nişte lucruri groaznice.   Am fost transportat la Spitalul de Ortopedie cam după vreo oră, era după 6:00 seara. Am fost dus într-un salon, mi s-a făcut o primă toaletă, dar era o bulibăşeală extraordinară. Spitalul era supraaglomerat. A doua zi, am fost mutat în alt salon. După vreo 9 zile am aflat că în spital a sosit o echipă de medici din Austria care m-au tratat într-o primă fază şi am fost transportat apoi cu un convoi de salvări în Viena. În 27 decembrie am fost primul pacient operat de austrieci. Era o echipă de medici austrieci de la spitale diferite, de la Spitalul de politraumatologie, era profesorul Johan Poigenfurt, care era şeful clinicii. În perioada în care aceşti medici tratau răniţi, în Timişoara încă se trăgea. Aceşti medici au fost extraordinari. Au salvat multe persoane de la pieire.” (Orban 1997)

Traian Orban este, actualmente, unul dintre liderii societății civile din Vestul României, o personalitate respectată în spațiul public românesc și unul dintre cei mai insistenți luptători pentru aflarea adevărului despre Revoluția Română din 1989. După cum a mărturisit cercetătorilor COURAGE, Traian Orban are o viziune asupra comunismului, cel puțin a celui pe care el l-a trăit în România, care nu lasă vreo urmă de echivoc: ”A fost un sistem politic fără nici un Dumnezeu, a fost un sistem contra naturii umane. A cultivat teama, oportunismul, lichelismul, ticăloșia, lenea, delațiune – cam tot ce e jos și josnic în oameni. Nu a adus bunăstare oamenilor; pe majoritatea oamenilor i-a adus în pragul subzistenței. Comunismul a generat multă suferință prin dictatură, prin sistemul represiv pe care îl întruchipa, prin cultul personalității, prin restricția drepturilor omului. Cu tot felul de limite impuse, cu rațiile alimentare, cu îmbrăcămintea insuficientă. Nimic nu era pentru oameni, ci împotriva oamenilor, împotriva normalității oamenilor. Cu foamea, cu frigul, cu frica pe care le-a adus, comunismul era împotriva oamenilor.”