Adresa

• Iași Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt 10, Romania 700259
  Vezi harta

Limbi

• Engleză
• Franceză
• Italiană
• Română

Numele colecției

• Colecția Dan Petrescu & Thérèse Culianu-Petrescu 

Originea colecției și activitățile culturale reprezentate

• Începuturile colecției private Dan Petrescu și Thérèse Culianu-Petrescu sunt legate de primele momente în care Dan Petrescu a realizat că poate ajunge o țintă a Securității, ”brațul înarmat” al regimului comunist din România, așa cum era caracterizată poliția secretă în acea perioadă. Dan Petrescu plasează momentul inaugural al urmăririi sale în timpul studiilor liceale din orașul  Roman. După aceea a activat în cadrul unui cenaclu literar de la Casa de cultură locală, unde se remarcase prin proza sa nonconformistă, al cărei subiect predilect era libertatea tinerilor, o temă evident incomodă pentru regimul comunist: ”Probabil că am intrat în atenția lor puțin după ce am terminat liceul. Dar nu știam, nu eram conștient de aceasta. (...) Am avut un episod în 1976. Eram la un cenaclu în Roman. Am citit ceva acolo. Dar nu cred că m-a turnat cineva de la Roman. (...) A fost un schimb de experiență – cenacliștii din Roman au fost trimiși la casa de cultură din Piatra Neamț. Am citit o proză care a fost publicată, mai apoi, într-un volum colectiv la [editura] Albatros: textul însă a fost masacrat [de cenzură]. La sfârșitul ședinței de la Piatra Neamț a venit un tip la mine și a zis că e interesat de ce scriu eu și că i-ar plăcea să facem schimb de adrese. Nu mai știu dacă el mi-a dat adresa lui, dar eu i-am dat-o pe a mea. Urmarea a fost că m-am trezit cu o percheziție. Erau doi, un civil și un milițian, au venit la mine, unde lucram, în fabrică, și m-au acuzat că am furat ceva de acolo. Eu le-am spus: vă uitați puțin în jur? În jur erau piese imense, strunguri [Carusel]. Tone aveau fiecare! Ce piese vreți să fur de aici? Până la urmă, au făcut percheziția, dar nu s-au uitat extrem de atent. Nu au luat nimic. La final, când au făcut procesul-verbal, mi-am dat seama de ce au venit. Era scris acolo ceva de genul ’nu s-au găsit manuscrise compromițătoare.’ Asta căutau, de fapt. Atunci s-a aprins un beculeț în mintea mea. În documentele pe care le-am consultat după 1989, situația apare relatată în felul următor: se caută scrierile lui și scrierile tatălui său, dacă a lăsat așa ceva. Legendăm operațiunea că ar fi luat piese din fabrică. Erau și comici uneori...” Documentele păstrate în arhiva CNSAS consemnează într-adevăr că Dan Petrescu a intrat în atenția Securității datorită prozei citite, dar nu la Piatra Neamț, ci în cadrul cenaclului din orașul Roman. ”Sursa” care a informat despre el a fost  unul din cei care asistaseră la lectura din cenaclu. Din cele câteva pagini ale textului intitulat Albastru reieșea, conform evaluării informatorului cu nume de cod Cezar Alexandru, că subiectul tratat de Dan Petrescu era legat de tineret și de „libertățile acestuia în statul capitalist, în comparație cu cel din țara noastră, care după părerea sa ar fi îngrădit în anumite drepturi de a vorbi, de a trăi independent”. Această informație a declanșat într-adevăr o percheziție la domiciliu în scopul confiscării textului care propaga „idei tendențioase”, după cum erau stereotipic caracterizate în limbajul de lemn al Securității scrierile nonconformiste.

  Intrarea la Facultatea de Filologie de la Universitatea din Iași a reprezentat un dublu moment de cotitură: pe de-o parte, a însemnat o nouă etapă a urmăririi sale de către Securitate, iar pe de altă parte, a însemnat o nouă etapă a dezvoltării sale profesionale, căreia îi corespunde și crearea colecției sale de cărți occidentale cu analize critice ale regimurilor comuniste, introduse semiclandestin în România și utilizate ca surse alternative de formare intelectuală. Prin mutarea la Iași, Dan Petrescu a fost luat în evidență de un alt inspectorat județean, corespunzător noului domiciliu, dar urmărirea sa intră într-o nouă fază și pentru că la Iaşi a pătruns într-un anturaj nou, iar persoanele respective erau la rândul lor sub supraveghere informativă. După cum povestește Dan Petrescu despre ce a descoperit în documentele de la CNSAS referitoare la propria-i persoană: ”La un moment dat, am descoperit aceasta după 1989, cei din Roman îi întreabă pe cei din Iași dacă rămân la ei, în supravegherea lor, sau dacă trec în zona celor de la Iași. Prin 1980 și ceva, când am venit la Iași. Diviziunea muncii, cum se spunea în epocă.” Potrivit propriilor sale amintiri, prin întâlnirea cu viitoarea lui soție, Thérèse Culianu, ambii au furnizat Securității motive suplimentare pentru a fi menținuți în atenția aceste instituții: ”Am devenit și mai conștient că sunt ’o problemă’ în Iași, când am venit aici, în 1982. I-am spus soției mele: facem uniunea a două dosare.” Intrarea la Universitatea din Iași a prilejuit și întâlnirea cu alți tineri studenți nonconformiști, cu vederi critice față de regimul comunist. Împreună au format un cerc informal de dezbateri, care apoi a devenit semioficial prin începerea colaborării lor cu revista studențească Dialog, al cărei redactor-șef era unul dintre profesorii de la universitate, Alexandru Călinescu, și cu Opinia studențească, de care răspundea la un moment dat colegul de facultate Liviu Antonesei. Dintr-un tânăr rebel izolat la Roman, Dan Petrescu a devenit un student foarte activ în cadrul unui grup nonconformist din Iași, ceea ce a fost înregistrat ca atare de poliția secretă, al cărei principal scop era să împiedice solidarizarea celor cu opinii critice față de regim.

  Venirea lui Dan Petrescu la Iași a reprezentat evenimentul care a generat colecționarea sistematică a cărților procurate semiclandestin din Occident. Atmosfera din orașul universitar Iași era una de excepție în condițiile de autarhie culturală impuse de Tezele din iulie 1971, prin care Ceaușescu a condamnat obiceiul scriitorilor și artiștilor de a se inspira din Occident pentru a-și produce operele. Ca urmare a acestei politici culturale, în România comunistă se mai traduceau foarte puține cărți occidentale în anii 1970 și 1980, iar cele care se publicau erau în mod evident selectate sau cenzurate astfel încât să corespundă ideologiei oficiale. În plus, posibilitatea de a aduce personal cărți din Occident era foarte redusă pentru că foarte puțini puteau călători dincolo de Cortina de Fier. Cei care primeau viză de ieșire spre o țară occidentală erau persoane agreate de Securitate și puțin dispuse să riște aducând cu sine cărți care puteau fi considerate periculoase. În ciuda acestor restricții, Dan și Thérèse Petrescu, la fel ca și alții din cercul lor de prieteni, beneficiau de canale prin care reușeau să-și procure foarte rapid după publicarea în Occident nu numai literatură de ficțiune, ci și volume de analiză a regimurilor comuniste. Aceste cărți circulau apoi între prieteni, erau citite, comentate și chiar citate în articolele pe care le scriau pentru revista Dialog. Cu privire la procurarea acestor cărți, o notă informativă a poliției secrete scrisă de un informator din anturajul lor menționează următoarele: ”Familia Petrescu dispune de numeroase cărți cu caracter socio-politic (Occident) unele cu caracter net anticomunist – pare a și le procura cu cea mai mare ușurință după cum declară, ’dintr-o sursă specială’ fără a preciza ceva, dar dând oarecum de înțeles că această sursă ar fi lectorii francezi – străini – aflați la Iași. (...) Cerându-le indicații cum aș putea avea o anumită carte care nu există (...) s-a oferit să-mi faciliteze legătura cu acești domni care ’îmi pot procura orice,’ (...) poate chiar să comande în străinătate pentru a procura materialul. O parte dintre cărțile de acest gen – cu caracter politic, oarecum sau direct ostil – (...) pe care le deține Dan Petrescu poate fi explicată, probabil prin aceste relații. Astfel de materiale ei le împrumută sau le fac să circule. (...) O parte dinte aceste materiale sunt reproduse la xerox.”

  În plus, existența unor lectori străini, mai ales a celor de franceză, în cadrul Universității din Iași a fost fundamentală pentru formarea intelectuală și profesională a Grupului de la Iași în general şi a familiei Petrescu în particular. Potrivit Securității, această interacțiune era profund nefastă pentru că ea însemna înainte de orice altceva dezbateri critice pe marginea situației politice, economice și culturale din România, care se puteau apoi materializa în articole problematice. Într-o notă întocmită pentru Securitate, o ”sursă” consemnează legătura directă dintre cărțile aduse de lectorii străini și articolele scrise: ”Foarte multe cărți franceze la Dan Petrescu, unele originale, altele copiate la xerox, ele provin (...) se pare că de la lectorii străini. Dan Petrescu susține că este foarte ușor să te documentezi la Iași și ușor să scrii; în liniște și trecând neobservat, deoarece la București scriitorii nu dispun de cărțile de informații politico-sociale de care dispun ieșenii.” Interacțiunea sistematică și directă cu acești oameni care veneau de dincolo de Cortina de Fier a constituit atât o experiență formativă, cât și un canal de comunicare transnațională: de trimitere a scrisorilor în afară și de aducere a cărților în România. Thérèse Petrescu-Culianu spune în acest sens: ”Ne întâlneam cu lectorii străini de la Iași, prin intermediul cărora trimiteam scrisori în străinătate. (...) Francezii erau, pentru noi, singurii interlocutori de care nu aveam a ne teme. Era, între noi, o atmosferă de camaraderie. Asta a început în 1976 și a durat mai mulți ani.” Un raport cu propuneri de avertizare a lui Dan Petrescu evaluează în următorul mod efectele acestei camaraderii cu lectorii străini: ”A discutat profund dușmănos, cu accente satirice la adresa realităților din România, luând în derâdere valorile culturale autentice precum și cele cu conținut patriotic evident, făcând aprecieri negative privind starea de spirit din țara noastră și la (sic!) atașamentul poporului față de conducerea partidului și statului nostru. (...) A cântat în derâdere melodii cum ar fi: Partidul, Ceaușescu, România, Cincinalul în patru ani și jumătate etc., făcând haz și comentând negativ aceste cântece.” Petrecerile din apartamentul unui lector francez, cu ferestrele spre Piața Unirii, la care acest raport face aluzie, reprezentau într-adevăr evenimente la care tinerii intelectuali nonconformiști din Grupul de la Iași aveau ocazia să socializeze intens cu lectorii străini într-un mediu informal. Într-un asemenea cadru, discuțiile serioase în cheie tragică privitoare la problemele politice cu care se confrunta lumea comunistă erau înlocuite de acest tip de activități bizare, care scoteau deliberat în evidență ridicolul în care se afunda un regim precum cel al lui Ceaușescu, prin exacerbarea diferenței dintre aparență și realitate. Intonarea cu seriozitate a unor cântece patriotice mobilizatoare, precum Cincinalul în patru ani și jumătate, în timpul unor petreceri unde de obicei se bea și se dansa făcându-se abstracție de existența regimului comunist, reprezenta o foarte fină critică în cheie ludică a eșecului acestui regim, care nu a scăpat Securității.

  Lecturile alternative au modelat o viziune nonconformistă la nivelul întregului Grup de la Iași, care s-a adunat în jurul revistei studențești Dialog, condusă de profesorul lor Alexandru Călinescu. Articolele publicate în această revistă nu ar fi putut fi scrise fără surse alternative de informare, fără cărți care analizau regimurile comuniste dintr-o cu totul altă perspectivă decât cea transmisă neîncetat prin mass media controlată de partid. În anii 1980, cenzura nu mai exista oficial, ca urmare a Decretului nr. 472/1977 cu privire la încetarea activității Comitetului pentru Presă și Tipărituri. În același timp, conform Decretului nr. 471/1977 pentru modificarea Legii presei din Republica Socialistă România nr. 3/1974, responsabilitatea pentru menținerea conținutului cărților, revistelor, ziarelor, emisiunilor de radio sau televiziune în conformitate cu ideologia oficială era delegată celor care conduceau edituri, redacții ale unor publicații, radioul sau televiziunea națională. În acest context, nu mai existau reguli clare de cenzurare, iar efectul direct al acestei stări de fapt era, pe de-o parte, transformarea cenzurii în autocenzură în scopul scrierii unor texte publicabile, iar pe de altă parte, diferențierea publicațiilor în funcție de exigența ideologică a celor din conducere, care putea fi mai redusă într-o revistă cu circulație limitată precum Dialog. Astfel, autorii mai nonconformiști publicau în astfel de reviste, dar în mod evident, nu texte explicit critice, ci camuflate sub un limbaj cifrat, care nu putea fi ușor detectat de publicul cititor; el se adresa numai celor cu un nivel relativ ridicat de cultură generală. În perioada 1981-1983, Dan Petrescu a publicat mai multe articole în presa studențească în care erau strecurate aluzii critice foarte fine la diverse probleme curente, politice, sociale sau culturale, făcute sub forma unor expresii codate, pe care numai puțini le puteau înțelege și care în epocă erau denumite  ”șopârle.”  ”Îmi era clar că îmi dau târcoale, de vreme ce alesesem să scriu texte cu un asemenea conținut,” spune Dan Petrescu. Desigur, aceste ”șopârle,” care scăpaseră cenzurii sau fuseseră îngăduite să apară în speranță că vor trece neobservate, puteau oricând să fie semnalate Securității de colaboratori capabili să le descifreze, ceea ce avea rezultate nefaste pentru autor. În cazul lui Dan Petrescu, articolele sale sunt caracterizate în raportul mai sus citat cu propuneri de avertizare drept texte cu un ”conținut virulent de atacuri voalate la adresa realităților social-politice.”

  Experimentul de la revista Dialog a fost întrerupt brusc după ce întreg grupul a fost foarte serios luat în vizor în urma participării, la sfârșitul anului 1982, la colocviul Tânărul scriitor de la Buzău, unde Dan Petrescu împreună cu Sorin Antohi au dat citire unor pagini din manuscrisul unui roman colectiv încă nepublicat, intitulat ”Brazde peste haturi”revisited, un titlu inspirat de o proză proletcultistă despre colectivizare a scriitorului maghiar István Horváth, care fusese tradusă și în limba română. Cei patru autori scriau rând pe rând câte un capitol, circulând manuscrisul de la unul la altul. Potrivit evaluării Securității, în acel roman ”se ridiculizează politica partidului privind cooperativizarea, (...) făcându-se aluzii sugestive la adresa conducerii superioare de partid și de stat.” Citirea în public a manuscrisului la acel colocviu a însemnat practic diseminarea lui la nivel național, iar ceea ce putea fi la limită tolerat la nivel local, devenea periculos atunci când ajungea să-i influențeze și pe alții. Pretextul pentru luarea unor măsuri mai dure împotriva întregului grup a fost aranjat prin șantajarea unuia dintre lectorii străini, care a fost persuadat de Securitate să preia de la Dan Petrescu o scrisoare către cumnatul acestuia, Ioan Petru Culianu, şi apoi să lase ca scrisoarea să fie găsită asupra sa la controlul vamal pentru trecerea frontierei. Culianu, care trăia în exil în Olanda la vremea respectivă, plecase ilegal din ţară de mai mulți ani, dar urmărea constant ceea ce se întâmpla în lumea literară din România comunistă, iar scrisoarea cu pricina reprezenta o informare plină de umor despre ultimele evoluții în acest domeniu. Scrisoarea confiscată în 1983 numără patru pagini și a fost descoperită în Arhiva CNSAS, iar o fotocopie a ei se găsește actualmente și în arhiva privată a soților Petrescu. În scrisoare, autorul povestește printre altele cum cei de la revista Dialog încercau să se afirme prin profesionalism, dar erau împiedicați de cei care își câștigaseră pozițiile de prestigiu pe baza obedienței față de ideologia oficială, nu a valorii profesionale, care sunt caracterizați ca fiind ”gerontocrația nulă ca valoare, dar care supraviețuiește făcând jocul puterii, lăsându-se manipulată, încât atunci când politica nu e fățișă, e deghizată în politică literară, aceasta constând în special în decapitarea oricui încearcă, pe alte temeiuri, adevărate, să ridice capul și în selectarea cu grijă a succesorilor, a unor tipi care trebuie întru aceasta să facă proba  prealabilă a platitudinii, conformismului și găunoșeniei lor. Cenzura – mai precizează Dan Petrescu – nu mai există, oficial, ceea ce o face, paradoxal, cu atât mai drastică. (...) Cineva îmi evoca nostalgic vremurile staliniste când știai pare-se precis ce trebuie să scrii. (...) Pe când azi, se lamenta acela, (...) nimeni nu știe nimic, poți scrie ceva complet neutru și te trezești sub acuzare, arbitrariul domnește peste tot.” Conținutul acestei scrisori care nu a mai ajuns la destinație a provocat percheziții la domiciliile celor care publicau la Dialog pe data de 18 mai 1983.

  Percheziția organizată de Securitate pe 18 mai 1983 a reprezentat un moment de cotitură și pentru destinul familiei Petrescu, și pentru colecția privată a acesteia. Simultan, în oraș au avut loc percheziții similare și la ceilalți autori problematici de la revista Dialog, începând cu redactorul-șef Alexandru Călinescu. Cu această ocazie, foarte multe dintre obiectele din colecția Dan Petrescu și Thérèse Culianu-Petrescu au fost confiscate: cărți, casete audio ‒ dintre care una avea înregistrată o emisiune a lui Virgil Ierunca de la postul de radio Europa Liberă care îl elogia pe Dan Petrescu și pe alți tineri intelectuali din Iași pentru articolele lor din revistele studențești Dialog și Opinia studențească ‒, role cu benzi de magnetofon, fotografii, scrisori cu diferiți expeditori; pagini cu însemnări, o mapă cu eticheta ”Brazde peste haturi – roman foileton al colectivizării,” în care se găseau 45 de file de manuscris din acest roman colectiv. Printre cărțile confiscate erau volume devenite clasice în literatura de analiză critică a sistemului comunist, dar care erau foarte recente la vremea respectivă, ca de exemplu La nomenklatura, les privilégiés en U.R.S.S. (Nomenklatura – privilegiaţii în URSS) de Mikhail Voslensky (1980) sau L’Union Soviétique survivra-t-elle en 1984? (Va supraviețui Uniunea Sovietică în 1984?) de Andrei Amalrik (1977). În plus, erau volume critice despre comunismul din România, publicate de către membri ai exilului, precum La cité totale (Cetatea totală) de Constantin Dumitrescu (1980). Cei doi au reușit să salveze câteva cărți de la confiscare; dintre cele ridicate din locuința lor de către Securitate numai una singură a mai fost înapoiată, dar nu este clar conform căror criterii tocmai această carte, Les Sources et le sens du communisme russe (Originile și sensul comunismului rus) de Nikolai Berdiaev, le-a fost înapoiată; poate pentru că era din 1938, mult mai veche decât restul. Thérèse Culianu-Petrescu povestește cum au reușit să ascundă câteva dintre cărțile cele mai critice și implicit incriminante: ”Și a doua zi, dimineața, la 6 fix, au năvălit băieții, în 18 mai 1983. (...) Întâi au fost foarte amabili. Ne-au lăsat timp să ne îmbrăcăm și aceste minute ne-au fost de folos ca să scoatem, ca să dăm mătușii mele, care și [le]-a băgat sub jachetă, sub capot, niște cărți. Soljenițîn, de exemplu. Am salvat Gulagul și încă vreo câteva. Mătușa mea le-a luat și le-a dus în camera ei în care ei nu aveau mandat să intre și în care nu s-au gândit să intre. (...) [Unde aveau mandat], nu au lăsat nimic neatins. Nimic, nimic. Ne-am dat seama că poți să ascunzi oriunde, și în grădină, și în casă, în cămara de lemne, ei tot vor scotoci și pot să găsească, erau în stare să scoată totul, să răscolească totul.”  Și adaugă privind urmarea imediată a percheziției, interogatoriul la sediul Securității: ”Percheziția a durat aproximativ 5 ore. De la 6 dimineața la 11. (...) Apoi ne-au dus sus – sus însemnând la Securitate. Era pe o stradă numită Triumfului. Acum după 1989, găștile de securiști au făcut o zonă de blocuri ai căror proprietari sunt ei.” Dan Petrescu completează cu privire la modul în care au acționat cei care au venit să percheziționeze pentru a găsi ceea ce îi interesa, subliniind că Securitatea era în mod deosebit interesată de o casetă cu înregistrarea unei emisiuni de la Radio Europa Liberă, în care se vorbise elogios despre câțiva tineri scriitori ieșeni, printre care și Dan Petrescu, și de manuscrisul romanului colectiv ”Brazde peste haturi”revisited: ”Veniseră pe informații, căci ei căutau anumite chestii. Au căutat o înregistrare cu o emisiune de la Europa Liberă, unde ne lăuda [Virgil] Ierunca și...au căutat cărți (...)  Au confiscat foarte multe cărți de la noi. Una singură ne-a fost înapoiată, după percheziție. Berdiaev – cartea despre sursele și sensul comunismului. Tot atunci m-au întrebat și de roman [”Brazde peste haturi”revisited]. Le-am spus de ce îl mai căutați, că a fost deja la dumneavoastră. Îl luaseră de la George Pruteanu. (...) Nu exista în mai mult de un exemplar, nu erau copii, trecea de la unul la altul și fiecare îl completa. Căutau la percheziție, de asemenea, scrisori”. Dan Petrescu adaugă, pentru claritatea tabloului general al acelor luni, încă un detaliu care proiectează o lumină nouă asupra acelui moment: ”Percheziția are loc, la noi, în mai 1983; în martie, am găsit ulterior în documentele de la CNSAS, băieții de la Securitate au făcut noi recrutări în mediile literare de la Iași. 10 nume noi. În redacții de reviste, edituri, chestii de genul acesta.”

  Percheziția și confiscarea masivă a cărților din colecția familiei Petrescu au avut ca efect și intensificarea supravegherii de către Securitate, care a trecut la filajul lor continuu. În ciuda contactului direct cu Securitatea, cu ofițerii care au făcut percheziția, cu cei care au condus interogatoriile, noile dimensiuni ale supravegherii nu au fost sesizate imediat de către cei care făceau obiectul ei. ”Nu îi simțeam lângă mine. Asta e culmea. Știți ce se întâmplă în lumea asta? Se întâmplă că dacă nu ești prevenit, nu vezi un lucru de o evidență orbitoare. Nu îl vezi.” Recitind după ani documentele produse de către cei însărcinați cu urmărirea lor, Dan Petrescu observă că multe dintre notele informative ale celor care îi urmăreau pe el și pe soția sa sunt interesante și pentru o antologie a unor scrieri umoristice despre Securitatea din perioada comunistă: ”În documentele alea sunt rapoarte făcute de oameni pe care nu îi cunosc. Undeva scrie așa: ’l-am văzut pe Dan Petrescu, era pe stradă, avea un aer arogant și ducea în mână un coș gol în mod ostentativ.’ Eu chiar aveam un coș, pentru că îmi cumpăram, cum era pe atunci, sticle cu apă minerală; și mie îmi era cel mai comod să le pun într-un coș. Dar nu eram deloc arogant și nici ostentativ; pur și simplu, căutam să iau apă minerală. Probabil că eram pe drumul de dus, nu de întors, cu acest coș; cel care m-a turnat m-a văzut cu sticlele goale, le-am ieșit cu gol în față... [semn rău în cultura română] Mai e ceva simpatic: filajul era făcut de niște băieți care nu știau prea bine cine ești tu, cel filat. Îți dădeau un nume conspirativ și ei notau: Paul, cutare, a ieșit din casă, a mers la...și așa mai departe. Se făcea pe intervale – de la ora cutare la ora cutare. Cei care făceau aceasta erau cei mai de jos în ierarhia Securității – ’pifanii Securității.’ Îți făceau și poze. Era unul, pe ăsta l-am reperat din timp, avea o servietă-diplomat [echipată special pentru fotografiat pe ascuns] și mă poza. Pe urmă, dădeau tot materialul acesta la un alt serviciu care făcea identificarea – Paul este cutare, ălălalt cu care s-a întâlnit este cutare... Sunt și note de acest gen: a mers la piață, a vrut să cumpere roșii, dar nu a găsit. Sau aceasta, care mi se pare că este genială: ’Cei doi – eu și soția mea – au ieșit prin oraș și se uitau la clădiri.’ Punct. Atât.”

  În urma percheziției din mai 1983, nu numai colecția Dan Petrescu și Thérèse Culianu-Petrescu a avut de suferit prin confiscare, ci și proprietarii acesteia, care au trebuit să facă față începând din acel moment și până la căderea comunismului situației de a se întreține dintr-un singur salariu. Dan Petrescu a devenit și a rămas șomer până la căderea comunismului. Recapitulând transformarea opoziției sale culturale într-una politică, Dan Petrescu trece în revistă nu numai momentele-cheie ale traseului său, dar și reacția Securității la acțiunile sale: ”1976 – un mic semnal de alarmă, că sunt pe radarul lor; 1981-1982 – încep să scriu texte cu ”șopârle” în presa studențească; îmi e clar că îmi dau târcoale; 1983 – moment de cotitură, cu percheziția. Problema s-a acutizat din momentul când ei au acționat. Au început cu percheziția, cu interogatoriile, m-au ținut șomer 7 ani. Ei, în documentele lor, spun că nu m-am prezentat la post, dar nu e adevărat; 1987 – plec în Occident, cu mari peripeții.” Împiedicat să plece împreună cu soția în 1986, Dan Petrescu a primit însă viză un an mai târziu. Această libertate neobișnuită acordată unei persoane problematice pentru regimul comunist se datorează faptului că acest caz devenise unul public prin intermediul Radio Europa Liberă, unde poetul Dorin Tudoran, unul dintre importanții disidenți din România, care emigrase în 1985 în Statele Unite, a realizat o emisiune în care deplângea restricția de a călători impusă lui Dan Petrescu. Acest episod merită menționat pentru că el ilustrează că Securitatea nu acționa automat pentru a suprima anumite drepturi, ci evalua atent fiecare caz în parte pentru a răspunde cât mai eficient la o întrebare fundamentală în privința celor care criticau regimul: ce și cât să le permită pentru a le ”închide gura.” În viziunea poliției secrete, toți cei care criticau regimul făceau acest lucru pentru a obține avantaje personale, ideea de a critica în numele unor idei abstracte pentru drepturile omului fiind de neînțeles atât pentru Securitate, cât și pentru mulți alți români. În cuvintele lui Dan Petrescu: ”Atunci a apărut securistul care a început să se ocupe de noi. Era căpitanul Coman, care s-a recomandat Codrea. El a dat, de altfel, rapoarte destul de exacte despre noi. De fapt, mi-am dat seama mai apoi, existau două curente la Securitate: unii spuneau că pot să fac scandal mare, alții că nu pot. Codrea spunea că pot să fac. (...) A doua zi [după emisiunea lui Dorin Tudoran], băiatul de la Securitate care se ocupa de noi a venit și mi-a adus o sticlă de vin. Și mi-a spus: ’L-ați ascultat aseară pe Dorin Tudoran la Europa Liberă?’ Știa că o să îmi fie mai ușor să plec. Este adevărat că acest vin nu l-am băut; l-am dat vecinilor. (...) Urmarea e că, după emisiune, mi-au dat viza. Pentru 1987. Și au intervenit în mod clar la vreo două reviste, care mi-au publicat vreo două texte. Iar cel care se ocupa de noi mi-a spus următorul lucru: ’Vedeți că unele dintre problemele dumneavoastră s-au rezolvat.’ Dreptul de semnătură, ridicat în 1983, a revenit în 1987, pentru câteva texte. Interdicția, de fapt, a funcționat până în 1989.”

  În timpul cât a fost plecat în Franța, Dan Petrescu a fost întrebat de Mihnea Berindei dacă ar fi de acord să dea pe viitor interviuri jurnaliștilor francezi care veneau în România. Răspunsul său pozitiv a echivalat practic cu asumarea rolului de disident, pentru a folosi conceptul care este probabil impropriu pentru cei care nu au criticat regimul comunist din interiorul partidului, dar care este termenul acceptat de majoritatea analizelor în urma asumării sale de cei mai mulți dintre disidenții central-europeni, mult mai vizibili în Occident înainte de 1989. Revenit în țară, Dan Petrescu a devenit în scurt timp disident, după primul interviu acordat pentru presa internațională, mai precis pentru cunoscutul cotidian francez de stânga Libération, și așa a început ultima etapă, cea mai dură, a supravegherii permanente: ”Și apoi am început să vorbesc cu presa. Vorbeam cu reporterul francez în condiții de stres, ne temeam în fiecare moment că vin peste noi. Nu era frică, era stresul acela că situația poate fi ratată. Că se poate rata o foarte bună ocazie. Eram precipitat, spuneam lucruri tranșante, în propoziții scurte. Acesta a fost interviul din Libération. Era un dialog care se termina cu ideea că va fi mai ușor să îl omorâm pe Ceaușescu decât să schimbăm mentalitățile comuniste. A fost luat în toamna lui 1987 și a fost publicat în ianuarie 1988, chiar pe 26 ianuarie, de ziua lui Nicolae Ceaușescu. Apoi am mai trimis câteva texte – unele au apărut în La Nouvelle Alternative și încă unul în Libération, ’Mic studiu de anatomia răului.’ La textul francez au adăugat ’răului românesc’.” Spre deosebire de cele mai multe critici disidente din România, care se concentrau spre Ceaușescu și puterea sa arbitrară, acest text identifică ”sursa răului” nu numai în persoana dictatorului, ci și a tuturor celor care acceptau de bunăvoie să se supună acestei dictaturi.

  După publicarea primului interviu și, mai ales, după difuzarea acestuia prin Radio Europa Liberă pe 5 februarie 1988, orice întâlnire cu ziariștii occidentali a devenit din ce în ce mai anevoioasă din cauza supravegherii din ce în ce mai stricte a Securității. Practic, pentru ca fiecare dintre aceste interviuri să ajungă să fie publicat era nevoie de foarte multă imaginație. Trebuia anticipat modul de reacție cel mai probabil al poliției secrete pentru a găsi breșa din sistemul de supraveghere şi a transmite mesajele în afara României, în ciuda eforturilor Securității de a împiedica orice fel de comunicare transnațională: ”Ziariștii primeau înainte de a veni în România niște indicații de nume, unde să meargă. Ei bine, când au venit cei de la agenția Gamma, (...) mi-a spus Tess că au venit niște băieți la Luca Pițu acasă să mă intervieveze. M-am dus, am vorbit cu ei, dar am fost crispat. Pentru că veneam după un interogatoriu de la Securitate; aveam senzația că era același lucru, că te interoghează cineva. Aveam aceeași stare. Ei bine, cei care mi-au luat interviul au vrut să ia caseta cu ei, dar Luca le-a spus să nu o ia. Argumentul era că ’băieții’ îi așteaptă, că o să îi controleze și că o se le-o confiște; în mod sigur le luaseră urma. Am păstrat-o la noi și a rămas că le-o vom trimite mai apoi. A doua zi am avut proba: jurnaliștii au continuat să intervieveze, pe stradă de data aceasta. Au găsit pe cineva, un profesor de matematică, mai dur cu regimul. Cei de la Securitate i-au depistat imediat și le-au confiscat totul. Caseta [cu interviul meu] a rămas la noi și, peste un timp, ea a fost transmisă prin lectorii francezi. (...) Urmări au fost, desigur, și aici, în fața locuinței mele: mi-au băgat gărzi în poartă, de toate felurile.” De la difuzarea primului interviu și până la căderea comunismului, angajații Securității au păzit zi și noapte, în echipe de câte 4, schimbate la 8 ore, casa în care locuia familia Petrescu.

  În ciuda supravegherii, în ultimii doi ani ai comunismului în România Dan Petrescu a găsit totuşi canale de comunicare transnaționale pentru a reuși două performanțe unice printre disidenții din România: a transmis o carte pentru a fi publicată în Occident și a realizat un interviuri telefonice cu Neculai Constantin Munteanu de la Europa Liberă, cu Dorin Tudoran de la Vocea Americii, și cu Jean Stern de la Libération. Scrisă ”la două mâini,” împreună cu Liviu Cangeopol, această carte în dialog reprezintă o analiză a României profunde de la sfârșitul anilor 1980, făcută de doi intelectuali din domeniul umanistic, fără pregătire de sociologi. Cartea lor rămâne însă până astăzi valoroasă datorită exemplelor și observațiilor culese ”pe teren,” în condițiile în care profesioniștii din studiile sociale, complet marginalizați sau anihilați de regimul Ceaușescu, nu au realizat în epocă prea multe asemenea cercetări. Despre contextul în care a fost creată această carte, precum și despre acela, cu adevărat palpitant și neobișnuit în care a fost scoasă din țară, Dan Petrescu detaliază: ”Lectorița italiancă [Anna Alassio] ne-a scos cartea în afara țării. Problema mea era cum să scot eu o carte, bătută la mașină, convorbirile cu Cangeopol. O carte scrisă la două mâini. Nu e o carte scrisă pe tăcute, așa cum s-a mai spus [de către Cristina Petrescu]. Sigur că vorbeam de rău regimul, conversam între noi, dar asta nu era ceva neobișnuit; în relatările către Securitate, aceasta era referința obligatorie despre noi – am vorbit de rău regimul. Dar vorbeam oarecum încifrat, pentru că nu își dădeau seama despre ce urmează să scriem în carte. Anna, lectorița italiancă, mi-a spus că îmi duce orice în afara țării, dar să nu se prindă ’băieții’ de la Securitate. (...) M-am gândit că oamenii regimului se așteaptă la ceva scris. Și, apropo de jocul pe care trebuia să îl joci cu ei, unul în care trebuie să anticipezi ce vor crede că vei face și să nu faci una ca asta, am decis să acționăm altfel. Și așa am ajuns să citesc textul. Și să îl înregistrez . Nu am făcut asta la mine acasă. M-am dus la alți prieteni, la Emil și Dana Coșeriu. Mi-au dat o cameră separată, care era plasată chiar lângă curtea de păsări – pe bandă, la un moment dat, se aud și sunete de păsări de curte. Câteva zile am imprimat acolo. Audiobook, avant la lettre. Din vremea comunismului. Cartea, în forma ei citită, a durat preț de 5 casete. Dar nu era încă suficient. Atunci am demontat casetele și am scos benzile, așa încât, la transport, să fie un volum cât mai mic și să nu semene cu nimic din ceea ce scosesem înainte. Rolele astea ocupau un volum foarte mic, puteau fi ascunse foarte ușor și apoi puteau fi remontate cu mare ușurință. Ceea ce, grație lui Dan Alexe, s-a și întâmplat ulterior.” Din păcate, acest tamizdat românesc a făcut un drum mult prea lung către Occident pentru a mai putea fi publicat înainte de căderea comunismului. Pasaje din carte au fost difuzate la Vocea Americii, dar cartea nu a putut fi publicată decât în februarie 1990 în revista Agora, prima și singura revistă alternativă de cultură în limba română, publicată în Statele Unite de un colectiv editorial care îl avea în frunte pe poetul disident Dorin Tudoran.

  În ultimele luni ale regimului comunist, Dan Petrescu a acordat un interviu răsunător postului de Radio Europa Liberă, primul interviu acordat în limba română, din România, unui post de radio de dincolo de Cortina de Fier. Povestea acestui interviu merită la rândul ei rememorată pentru a reaminti cât de complicat era să comunici cu lumea liberă din afara unei dictaturi precum cea a lui Ceaușescu pe vremea când nu exista Internet, iar nu numai corespondența, ci și legăturile telefonice ale celor cunoscuți Securității pentru criticile lor la adresa regimului erau sub supraveghere. Dialogul, care a durat conform înregistrării aproximativ o jumătate de oră, atinge mai multe teme foarte importante din ultimul an al comunismului românesc – deopotrivă sociale, culturale și politice. Contextul creării posibilității de a comunica cu Radio Europa Liberă este rezumat de Dan Petrescu astfel: ”Anna Alassio, lectorița italiană, plecase. Dana și Emil Coșeriu, prietenii noștri, cei la care am înregistrat dialogul trimis pe benzi în afara țării (...), au aranjat o întâlnire telefonică între Anna Alassio și Luca Pițu în data de cutare, la ora cutare [atunci când au plecat în Italia și Franța]. Telefoanele erau atunci în următoarea fază de ascultare: vorbeai și, dacă spuneai ceva dubios, legătura se oprea. (...) Cineva era atent să vadă un mic indiciu dacă e ceva în neregulă, chema pe vreun superior ca să decidă ce și cum și, dacă se relua convorbirea, te lăsau. Așa s-a întâmplat. Pe fondul în care Luca Pițu aștepta telefonul de la Anna, vine la mine Filip Răduți, unul dintre cei care semnaseră [scrisoarea deschisă pentru] nealegerea lui Ceaușescu la ultimul Congres al PCR, și îmi spune că are o prietenă și să dăm numărul ei de telefon în străinătate, să fim sunați la ea. Telefonul prietenei lui Filip Răduți nefiind sub supraveghere. I-am spus lui Luca Pițu de această chestiune, fără să cred că e posibil așa ceva. Dar Luca Pițu merge la telefon la Emil și Dana Coșeriu, e sunat de Anna Alassio și apucă să îi spună modificarea de plan. Îi spune așa: prietenul nostru poate fi sunat la numărul cutare, în zilele de 9, 10, 11 octombrie de la miezul nopții în sus. Și așa a fost. Întâi a sunat Ioan Petru Culianu, cumnatul meu. Apoi a sunat Neculai Constantin Munteanu [de la Radio Europa Liberă], apoi Dorin Tudoran [de la Vocea Americii] și Jean Stern de la Libération. A vorbit și Luca Pițu. Acesta a fost primul interviu în direct la [Radio] Europa Liberă.” În ziua următoare acestui interviu, soții Petrescu au încercat din nou să ajungă în locuința discretă din care reușiseră, în noaptea de 9/10 octombrie, să intre în direct la cel mai ascultat post de radio al lumii libere din România acelor vremuri, dar acest lucru nu a mai fost posibil. ”A doua seară, eu nu am mai putut să ajung. Ne-am blocat”, spune Dan Petrescu. ”Am plecat de acasă și ne-am suit într-un troleibuz. Cu noi, mai erau câțiva oameni. Înăuntru, Thérèse mi-a spus că toți sunt securiști. La prima stație, am stat până în ultimul moment și am țâșnit spre ușă. Așa am făcut. Toți de acolo, buluc, după noi. Mai mult decât atât: când am coborât din troleibuz, a trecut foarte aproape de noi un ARO. E o mașină care are povestea ei.” Era o mașină a Securității din Iași, pe care Dan Petrescu o depistase că îl urmărise și cu alte ocazii. ”Aceeași mașină a trecut pe lângă noi când am coborât din troleibuz. Cei de la Securitate nu știau de unde dădeam telefon și atunci ne-au urmărit. Noi nu am mai ajuns în a doua seară, ne-am întors înapoi.” Imediat după ce a acordat acest interviu postului de radio Europa Liberă, Dan Petrescu nu a mai putut părăsi domiciliul, a primit amenzi pentru că a transmis ”date defăimătoare și contrare intereselor statului român,” iar mașina de scris i-a fost confiscată. În timp ce Dan Petrescu era practic arestat la domiciliu, Thérèse Culianu-Petrescu putea ieși numai sub escortă, flancată strâns de 2 securiști înarmați. Dacă se așeza la o coadă pentru mâncare, un securist stătea și el cu ea, iar de multe ori își făcea și el cumpărăturile cu această ocazie. Nimeni nu avea voie să-i vorbească, iar cei care, la început, o salutau, erau luați imediat în urmărire. În câteva rânduri, a fost chiar lovită. Această situație de supraveghere strictă a durat din 12 octombrie până în data de 22 decembrie 1989, ziua în care dictatura lui Nicolae Ceaușescu a căzut.

  Dosarele întocmite de Inspectoratul Județean Iași al Securității pe numele lui Dan Petrescu și pe al Thérèsei Culianu-Petrescu au dispărut fără urmă: au fost probabil distruse împreună cu altele imediat după schimbarea de regim. Documente despre ei au fost păstrate în dosarele altor membri ai Grupului de la Iași, care are o istorie postcomunistă mult mai complicată decât cea comunistă tocmai din pricina deschiderii tardive a dosarelor Securității. Cu o singură excepție, cărțile confiscate nu s-au mai întors în Colecția Dan Petrescu și Thérèse Culianu-Petrescu, dar o parte din manuscrisul romanului colectiv ”Brazde peste haturi” revisited, care a fost confiscat de la Dan Petrescu pe 18 mai 1983, a fost descoperită și recuperată din Arhiva CNSAS. Colecția s-a îmbogățit prin preluarea din arhiva fostei Securități a tuturor documentelor descoperite în alte dosare, dar care se referă (și) la Dan Petrescu și la Thérèse Culianu-Petrescu. Ele reprezintă povestea vieții lor povestită de Securitate. În oglindă cu această poveste spusă de poliția secretă stau textele transmise de Dan Petrescu la Radio Europa Liberă, a căror copie era prea periculos să fie păstrată înainte de 1989 de autorul lor. Aceste texte s-au întors în colecția Dan Petrescu și Thérèse Culianu-Petrescu prin copierea documentelor respective păstrate în Vera and Donald Blinken Open Society Archives de la Budapesta.

Descrierea conținutului

• Colecția Dan Petrescu și Thérèse Culianu-Petrescu conține cărți și diverse alte publicații, românești și internaționale, corespondență, fotografii, copii ale unor documente din Arhivele CNSAS. O caracteristică importantă a acestei colecții este faptul că numărul pieselor a fost fluctuant, în condițiile în care mai multe dintre ele erau destinate expedierii în străinătate, spre exemplu scrisori sau diverse reviste, iar altele au dispărut în urma confiscării lor de către Securitate. Colecția s-a conturat la începutul anilor 1980. Cele mai importante piese ale colecției erau cărțile străine, procurate prin intermediul diverșilor cunoscuți care primeau viză pentru a călători în țări occidentale,  prin lectorii de limbi străine afiliați Universității din Iași, sau trimise de Ioan Petru Culianu din Olanda, unde era profesor la Universitatea din Groningen. Securitatea cataloga aceste publicații primite din străinătate drept ”cărți cu conținut denigrator” sau ”ostil” față de politica din România comunistă și față de ”conducerea de partid.” În timpul percheziției din 18 mai 1983 au fost confiscate majoritatea obiectelor care puteau fi catalogate ca a fi avut ”conținut denigrator:” cărți, cele mai multe în limba franceză, casete, dintre care una conținea o înregistrare a unei emisiuni de la Radio Europa Liberă în timpul căreia Virgil Ierunca, un membru marcant al exilului românesc, comentase favorabil revistele studențești din Iași la care publica și Dan Petrescu, role cu benzi de magnetofon, fotografii, scrisori, pagini de manuscris, plus o mapă care conținea manuscrisul romanului foileton ”Brazde peste haturi” revisited, un roman alternativ al colectivizării, care în acel moment avea 45 de file dactilografiate. Dintre aceste obiecte confiscate, doar exemplarul cărții semnate de Nikolai Berdiaev, Les sources et le sens du communisme russe, a mai fost înapoiat posesorilor de drept. Procesul-verbal de percheziție este conservat în această colecție, ca și amenzile primite pentru acordarea în noaptea de 9/10 octombrie 1989 a interviurilor telefonice pentru Radio Europa Liberă și Vocea Americii. După 1989, s-au întors în colecția Dan Petrescu și Thérèse Culianu-Petrescu 23 de pagini dintre cele 45 ale romanului ”Brazde peste haturi” revisited, precum și o serie de documente create de Securitate în decursul urmăririi celor doi, care provin însă din alte dosare decât cele personale, despre care se presupune că au fost distruse înainte de transferul documentelor către Arhiva CNSAS. În sfârșit, colecția a recuperat în formă fotocopiată și textele transmise peste Cortina de Fier către Radio Europa liberă, care se păstrează în Vera and Donald Blinken Open Society Archives de la Budapesta.

Conținutul colecției

• literatură gri (documente de arhivă precum broșuri, buletine de informare, pliante, rapoarte, dosare ale poliției secrete, lucrări ale unor conferinţe, studii tehnice, transcripturi, etc.): 100-499
• manuscrise (memorii, jurnale, note, scrisori, ciorne, etc ): 10-99
• publicații: 1000-

Administrator(i)

• Petrescu, Dan

Proprietar(i)

• Culianu-Petrescu, Thérèse
• Petrescu, Dan

Acoperirea geografică actuală

• național

Subiecte

• cenzură
• jurnalism independent
• literatură și critică literară
• samizdat și tamizdat
• supraveghere, urmărire (diverse)

Fondatori

• Culianu-Petrescu, Thérèse
• Petrescu, Dan

Data fondării

• 1981

Locul fondării

• Iași, Romania
  Vezi harta

Creatori

• Culianu-Petrescu, Thérèse
• Petrescu, Dan

Colecționari

• Culianu-Petrescu, Thérèse
• Petrescu, Dan

Evenimente importante în istoria colecției

• Publicație: Petrescu, Dan and Liviu Cangeopol. Ce-ar mai fi de spus: Convorbiri libere într-o țară ocupată, 1990 (ed. rev. 2000). Volum

Piese remarcabile

• Petrescu, Dan et al. "Brazde peste haturi" revisited, 1983. Manuscris
• Securitatea. Proces verbal de percheziție domiciliară, 18 mai 1983

Tipul de acces

• accesibil cu permisiune

Publicații

• Petrescu, Dan and Liviu Cangeopol. 2000. Ce-ar mai fi de spus: Convorbiri libere într-o țară ocupată (What remains to be said: Free conversations in an occupied country). Bucharest: Nemira.

Autorul(ii) acestui articol

• Petrescu, Cristina
• Pătrăşconiu, Cristian Valeriu

Lista referințelor

Chișcop, Emilia. 2004. “Povestea Grupului disident de la Iași “(The story of the dissident group in Iași). Ziarul de Iași, December 12. Accessed October 31, 2018. http://blog.ziaruldeiasi.ro/emilia-chiscop/povestea-grupului-disident-de-la-iasi/24/

Petrescu, Cristina. 2013. “’Free Conversations in an Occupied Country:’ Cultural Transfer, Social Networking, and Political Dissent in Romanian Tamizdat.” in Samizdat, Tamizdat & Beyond: Transnational Media During and After Socialism, edited by Friederike Kind-Kovács and Jessie Labov, 107–136. New York: Berghahn Books.

Petrescu, Cristina. 2013. From Robin Hood to Don Quixote: Resistance and Dissent in Communist Romania. Bucharest: Editura Enciclopedică.

Petrescu, Dan and Liviu Cangeopol. 2000. Ce-ar mai fi de spus: Convorbiri libere într-o țară ocupată (What remains to be said: Free conversations in an occupied country). Bucharest: Nemira.

Petrescu, Dragoș. “The Resistance That Wasn’t: Romanian Intellectuals, the Securitate, and the ‘Resistance through Culture’.” In Die Securitate in Siebenbürgen, edited by Joachim von Puttkamer, Stefan Sienerth and Ulrich A. Wien, 11–35. Cologne: Böhlau Verlag, 2014.

Pițu, Luca. 2011. Artelul Textual – “Brazde peste haturi” revisited: Pagini salvate dintr-un samizdat colectiv (The textual [c]artel  – “Furrows across the baulks” revisited: Saved pages from a collective samizdat). Iași: Editura Opera Magna.

Petrescu, Dan, Culianu-Petrescu, Thérèse , interview by Pătrăşconiu, Cristian Valeriu , Petrescu, Cristina, August 30, 2018. COURAGE Registry Oral History Collection