Acest număr are numai paisprezece pagini și cuprinde o „Introducere,” semnată de Attila Ara-Kovács, „Memorandumul” și „Propunerea de program” ale lui Antal Károly Tóth, în afară de prezentarea conținutului celor șapte numere publicate anterior. La momentul publicării, redactorii și-au pus speranțele în rezistența „interioară și activă” a populației și în „sprijinul Ungariei și al puterilor democratice” din Occident, așteptându-se în același timp şi la măsuri represive ale autorităților împotriva lor. În eforturile lor de a schimba sistemul, „au văzut în oricine detesta tirania și în special în populația română un prieten, un partener care să-i susțină.” Au declarat că sunt gata să-și împărtășească dăruirea și solidaritatea cu toți prietenii români și cu cei care sufereau la fel ca ei pentru a-și recâștiga libertatea comună. Mai mult, autorii au considerat important să sublinieze faptul că „această solidaritate, această dăruire nu transmite și nu conține intenții ascunse.”

„Memorandumul,” care a fost trimis și participanților la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa de la Madrid, apăra minoritatea maghiară, oferea un scurt raport asupra politicii regimului Ceaușescu privind minorițățile naționale, a măsurilor de asimilare, precum și a metodelor aplicate pentru a împiedica conservarea și dezvoltarea identității colective a maghiarilor din Transilvania. Acesta scotea în evidență conceptul de cetățeni „de mâna a doua” și lipsa posibilităților de auto-apărare, lipsa grupurilor de interese coagulate în cadrul comunității. Documentul sublinia faptul că șansele de schimbare a situației erau cel mai grav afectate de eșecul convențiilor internaționale de a lua o poziție în favoarea drepturilor colective ale minorităților și de faptul că modul de abordare adoptat în practica internațională, care lua în considerare numai drepturile omului, ignora valorile unei minorități naționale, o comunitate cu o bogată tradiție, cultură specifică și identitate comună. Redactorii susțineau că valorile unei minorități naționale merită protecție separată, spre deosebire de populația majoritară, care se bucură de o poziție dominantă. Aceştia considerau că efortul internațional prin care se încearcă protejarea drepturilor minoritarilor fără a se ține cont de caracterul de grup îi așează involuntar la mila majorității. Pentru a schimba această situație în care erau privați de drepturi, redactorii au solicitat includerea în convențiile, care urmau să fie încheiate la Conferința de la Madrid, a dreptului maghiarilor din Transilvania de a-și păstra valorile. „Memorandumul” rezumă aspirațiile redactorilor în patru paragrafe în care cer ca maghiarilor din Transilvania să le fie permisă posibilitatea de a simți că fac parte organică din națiunea maghiară „și deci ar trebui să le fie garantate drepturi egale tututor minoritățile etnice”, ca să își poată păstra valorile colective specifice și să-și poată crea organizații independente, care să le aper interesele. Considerau că o garanție a punerii în aplicare a acestor drepturi era constituirea unui comitet internațional imparțial.

Au atașat la „Memorandum” o „Propunere de program,” în care au formulat în detaliu cele mai importante revendicări pentru soluționarea situației maghiarilor din Transilvania în România comunistă. Documentul de șase pagini explica faptul că drepturile necesare pentru supraviețuire există numai în teorie și subliniau discrepanța mare dintre situația descrisă în declarațiile sau discursurile oficiale și viața de zi cu zi. În aceste condiții, a cere orice fel de drepturi pentru minoritățile naționale părea o misiune imposibilă. Mai mult, aprobarea oricărei moțiuni era inimaginabilă fără intervenția specială a unei personalități influente. Pornind de la presupunerea că două grupuri etnice pot conviețui dacă se tratează ca parteneri cu drepturi egale, editorii au cerut ca maghiarilor din România să li se dea posibilitatea „să ceară liber apărarea drepturilor și intereselor lor.” Aceştia erau conștienți că revendicările lor vin într-un moment nepotrivit deoarece „chiar și cererile culturale formulate într-un limbaj formal erau etichetate deschis ca revizioniste.” Erau, de asemenea, conștienți de faptul că, deși situația din Europa de Est făcea imposibilă rezolvarea completă a unor astfel de revendicări, condițiile tot mai grele îi forțau să acționeze, considerând că, așa cum explicau chiar ei, „nu ne putem permite luxul de a aștepta să se întâmple un miracol dacă vrem să vedem o schimbare.”

„Propunerea de program” formula „revendicări” în zece paragrafe care ocazional au necesitat includerea mai multor subparagrafe. Prima revendicare repeta primul paragraf din „Memorandum,” respectiv că maghiarii din România să fie considerați ca parte din națiunea maghiară și, în calitate de cetățeni români, să aibă dreptul de a menține în mod liber legături cu contactele lor din  Ungaria, „atât la nivel instituțional, cât și individual.” Au adăugat, de asemenea, alte nouă subparagrafe în care se refereau, printre altele, la dreptul de a călători liber, abrogarea legii privind cazarea prietenilor străini și a practicii de a confisca produsele cultural maghiare la graniță, dreptul de a invita liber trupe și personalități maghiare din țările vecine, dreptul transilvănenilor de a avea acces la canalele de televiziune maghiare, precum și la cărți și publicații din afara României, scrise în limba maghiară.

Cea de-a doua „revendicare” cerea un cadru instituțional care să permită autonomia culturală și păstrarea identității colective a minorității maghiare din România. Această revendicare este detaliată în optsprezece subparagrafe. Se cerea ca art. 22 din Constituția din 1965 să fie completat cu dreptul minorităților de a crea o organizație de interes cu un organ media independent, responsabilă de gestionarea vieții culturale maghiare și de politica de educație, de controlul asupra politicii de cadre maghiare, de protecția monumentelor și de soluționarea legală a plângerilor minorității. Aceştia solicitau și luarea unei poziții oficiale în favoarea recunoașterii culturii minorității maghiare din  România ca parte organică a culturii maghiare și nu ca o ramură a culturii române. În plus, doreau înființarea de departamente speciale pentru educația minorității în cadrul Ministerului Educației, respectiv, în inspectoratele școlare județene, reintroducerea grădinițelor, școlilor și universităților maghiare care să dea posibillitatea tuturor copiilor maghiari să învețe în limba maternă, cu accent deosebit pe posibilitatea de a învăța istoria și geografia României în limba maghiară. În plus, cereau punerea în aplicare a Legii 6/1969 privind statutul cadrelor didactice care stipula că profesorii care nu cunosc sau cunosc parțial limba maghiară nu pot preda unor clase de elevi maghiari. Au luat poziție în favoarea eliminării criteriului de număr minim de elevi într-o clasă, pentru a permite supraviețuirea școlilor rurale în limba maghiară, și au cerut adoptarea Actului Minorității Iugoslave, care permitea stabilirea de clase chiar și cu nouă elevi. Solicitau ca editura în limba maghiară Kriterion să aibă o sferă de competență lărgită și o susținere financiară mai solidă pentru a-și putea asuma o serie de sarcini ignorate de alte edituri. Actul stipula și faptul că presa în limba maghiară, programele de radio și televiziune maghiare ar trebui să se concentreze pe problmele relevante ale minorității maghiare. Se cerea ca autoritățile să nu-i mai trateze pe intelectualii maghiari ca pe elemente suspecte și să înceteze urmărirea și hărțuirea lor de către poliția secretă pentru unicul motiv că sunt maghiari. Ultimul subparagraf cerea libertate religioasă veritabilă și autonomia internă a bisericilor maghiare.

Cea de-a treia revendicare, detaliată în trei subparagrafe, cerea autonomia regiunilor populate în majoritate de maghiari – așa-numitul Ținut Secuiesc – precum și reprezentare echitabilă în guvern. Al patrulea punct, structurat tot în trei subparagrafe, solicita suspendarea politicii regimului Ceaușescu de schimbare a structurii etnice a Transilvaniei istorice, a Partium și a Banatului. Al cincilea punct, care cuprindea nouă subparagrafe, cerea pentru maghiarii din România posibilitatea de a-și crea și dezvolta simțul identității definit de trecutul și de prezentul lor. Cel de-al șaselea paragraf reclama că folosirea liberă a limbii maghiare – atât formal, cât și informal – ar trebui să fie permisă în toate zonele de graniță ale Transilvaniei care erau locuite și de maghiari. Subparagrafele trei și patru făceau referire la faptul că în localitățile cu populație mixtă predarea în limba maghiară ar trebui să fie obligatorie în școlile românești. În plus, se cerea ca aceste localități să aibă indicatoare bilingve, inclusiv pentru denumirile așezărilor, stăzilor, magazinelor, fabricilor, instituțiilor publice, muzeelor și produselor.

Cel de-al șaptelea punct susținea că minoritatea maghiară ar trebui să se bucure de aceleași șanse de auto-realizare ca și cetățenii români și că dezvoltarea profesională și selecția angajaților ar trebui să corespundă pregătirii lor și să nu țină cont de criterii etnice. Cel de-al optulea punct sublinia nevoia de a păstra tradițiile istorice și culturale, în timp ce paragraful nouă se referă la ceangăii moldoveni, care erau tot vorbitori de limba maghiară. Acest paragraf cerea ca ceangăii să fie considerați tot maghiari, în ciuda statisticilor oficiale, care îi considerau români, și să li se permită să participe la viața culturală maghiară. Cel de-al zecelea paragraf, conform paragrafului patru din „Memorandum,” cerea ca un comitet internațional imparțial, format din maghiari și români, sa fie abilitat să examineze și să decidă în cazurile presante privind situația maghiarilor din România.

Deși interesele minorității maghiare erau prioritare în formularea „revendicărilor,” redactorii erau conștienți că „acestea nu puteau fi separate de soluționarea problemelor de interes general” și că „înainte de toate românii ar trebui să aibă competența” să atragă atenția internațională asupra problemelor comune. Redactorii nu considerau această „măsură” deosebit de dură ca fiind prematură, susținând că „este timpul ca zidul de tăcere să fie demolat și că practica nedreptății și a arbitrariului extinsă și aparent indestructibilă, care afecta întreaga populație a României (cu câteva excepții) ca un coșmar, este în cele din urmă [denunțată ca] un coșmar responsabil pentru condițiile catastrofice din ziua de azi.” Considerau că programul propus servește și interesele românilor „deoarece legalitatea ar aduce implicit plusuri și la drepturile lor.”

Cel de-al cincilea număr al Ellenpontok este cel mai cunoscut al reviztei samizdat. „Memorandumul” și„Propunerea de program” sunt considerate documente de importanță istorică, deoarece reprezintă cele mai renumite documente ale opoziției civice maghiare din România de la acea vreme. De-a lungul timpului, aceste două documente au fost publicate de mai multe ori. În Ungaria, au fost publicate în binecunoscutul samizdat Beszélő, nr. 5-6 din decembrie 1982. În Franța, cea de-a douăsprezecea ediție a Párizsi Magyar Füzetek (Broșura Maghiară de la Paris), nr. 12 (1983), a publicat un articol cu titlul „Ce se întâmplă în Transilvania?” care includea întreg “Memorandumul” și fragmente din „Propunerea de program.” Documentele sunt menționate și în cele mai prestigioase publicații din Austria, Germania, Elveția, Franța și Anglia. Radio Europa Liberă a difuzat conținutul respectivelor documente de mai multe ori, în special în 1982. „Memorandumul” și „Propunerea de program”au fost incluse în volumul lui Géza Szőcs intitulat Az uniformis látogatása (Vizita uniformei), publicat la sfârșitul anului 1986 la New York. După schimbarea de regim, cele două documente au fost publicate de mai multe ori în lucrările lui Antal Károly Tóth. Ca mărturie a valorii și semnificației lor, Éva Cseke Gyimesi a inclus ambele documente în volumul ei din 2009, Szem a láncban: Bevezetés a szekusdossziék hermeneutikájába (O verigă în lanț: introducere în hermeneutica dosarelor Securității), „deoarece amintirea acestor documente s-a șters și tânăra generație nu știe mai nimic despre ele.”