Colecția ad-hoc Șoltoianu a fost definită prin separarea sa de fondul de dosare judiciare cu privire la persoanele supuse represiunii politice sub regimul comunist, creat de KGB-ul sovietic moldovenesc. Cazul lui Alexandru Șoltoianu este strâns legat de cel al grupului Usatiuc-Ghimpu-Graur și este de obicei văzut ca parte a mișcării de rezistență națională din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească (MSSR) de la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970. În ciuda conexiunilor incontestabile dintre aceste două cazuri (de exemplu, Șoltoianu a fost unul dintre semnatarii apelului adresat de grupul Usatiuc-Ghimpu-Graur lui Nicolae Ceaușescu), activitățile lui Șoltoianu reprezintă, de fapt, o încercare paralelă de a articula un mesaj de opoziție cu un conținut național. Șoltoianu a fost arestat în ianuarie 1972, împreună cu membrii grupului Usatiuc-Ghimpu-Graur, dar procesul său a fost imediat separat într-un dosar aparte. El a fost acuzat că a manifestat persistente „convingeri naționaliste și antisovietice.” Activitățile sale subversive erau îndreptate spre „crearea unei organizații naționaliste clandestine, menite să lupte împotriva ordinii sociale existente a URSS și să submineze puterea sovietică”. Cu toate acestea, această organizație, numită provizoriu „Renașterea Națională a Moldovei” (RNM), a avut o structură diferită și, de fapt, nu s-a extins dincolo de un mic grup de intelectuali moldoveni care au format o rețea neoficială în jurul lui Șoltoianu. Această organizație ar fi trebuit să se dezvolte treptat pe baza unui anumit număr de asociații naționale moldovenești compuse din studenți, care urmau să apară în toate orașele sovietice unde numeroși studenți moldoveni erau înmatriculați la diferite instituții de învățământ superior (de exemplu, la Moscova, Leningrad, Lvov , Cernăuți, Kiev, Harkov, Odesa, Ismail și Belgorod-Dnestrovskii). De fapt, Șoltoianu a făcut încercări destul de slabe și inconsecvente de a mobiliza câteva zeci de studenți moldoveni în primele patru orașe, unde a stabilit contacte informale cu un număr de intelectuali tineri care împărtășeau viziuni asemănătoare cu ale sale. Preluând ca model evident primele manifestări ale mișcării naționale românești din Basarabia din ultimii ani ai secolului al XIX-lea, Șoltoianu intenționa să creeze o rețea de „asociații naționale” ale studenților moldoveni (pământenii) care ar fi reprezentat celulele inițiale ale viitorului partid politic de masă. De fapt, el a reușit să înființeze o astfel de asociație la Moscova la începutul anului 1963. Activitățile acesteia s-au axat pe o organizarea unor întruniri naționale și culturale și a unor adunări informale, deși Șoltoianu a depus unele eforturi pentru a orienta această organizație într-o direcție politică mai explicită. După 1964, activitățile sale s-au axat în principal pe consolidarea micii rețele de colaboratori prin întâlniri personale periodice și prin corespondență scrisă. Cu toate acestea, această rețea nu s-a coagulat niciodată într-un adevărat grup consolidat, în ciuda intențiilor și eforturilor lui Șoltoianu.
Documentele din cuprinsul acestei colecții constau din două categorii principale. Prima categorie cuprinde diferitele texte produse de Șoltoianu în deceniul anterior arestării sale (adică între anii 1961 și 1971). Spre deosebire de colegii lui din grupul Usatiuc-Ghimpu-Graur, Șoltoianu nu a încercat să-și răspândească scrierile în mod sistematic, orientându-se spre un public mai larg, ci doar să le împărtășească câtorva dintre prietenii și cunoștințele sale din mediile intelectuale. Potrivit propriei sale mărturii, Șoltoianu intenționa să scrie un tratat istorico-politic cuprinzător, „demascând” politicile discriminatorii și represive ale regimului sovietic în domeniul politicii naționale aplicate în Moldova sovietică. Scrierile, notele și schițele sale fragmentare au ajuns, în total, la peste cinci mii de pagini de materiale scrise, însă nu au fost niciodată dezvoltate într-un text coerent și au rămas în stadiul proiectelor neîndeplinite. Abordarea lui Șoltoianu a fost mai structurată și mai informată din punct de vedere istoric decât în alte cazuri similare, având în vedere experiența sa profesională și lecturile vaste în domeniul istoriei românilor. Atât în opera sa scrisă, cât și în diverse conversații cu rețeaua sa informală de prieteni și cunoștințe, el a condamnat deschis politica de rusificare, asimilarea forțată și „deznaționalizarea” urmărite de autoritățile sovietice în RSSM, etichetând aceste politici drept „coloniale” și identificând paralele directe cu politicile similare ale Imperiului Rus. Discursul lui Șoltoianu este, de fapt, un amestec curios de retorică antiimperialistă, preluată din sursele sovietice contemporane, și de acuzații cu conotații etnice împotriva „rușilor”, pe care îi percepea ca „ocupanți”. El i-a acuzat că moldovenii erau discriminați pe baze naționale. El protesta, de asemenea, contra oprimării grupului etnic majoritar al republicii din punct de vedere lingvistic și instituțional (prin impunerea cadrelor și a personalului de conducere străin la toate nivelurile). Soluția propusă de Șoltoianu era separarea de URSS și unificarea cu România, dar el prefera o strategie mult mai activistă și uneori chiar violentă pentru atingerea acestui scop, în comparație cu grupul Usatiuc-Ghimpu-Graur. Proiectul său de creare a unui partid politic de masă urma să ajungă la o cifră fantastică de 250.000 de membri, reprezentând astfel o mișcare populară anti-regim de proporții impresionante. Deși aceste planuri au rămas pur teoretice, este clar că Șoltoianu a preconizat un grad de mobilizare națională fără precedent, probabil pe baza modelelor și paralelelor inspirate de naționalismul central- și est-european al secolului al XIX-lea. Naționalismul românesc a fost principala sa sursă și model de imitație. Cu toate acestea, proiectata sa „deșteptare națională” a avut mai multe în comun cu viziunea ideală a unui naționalism „popular” cu caracter de masă (asemănător cu exemplele polonez, ceh sau maghiar din secolul al XIX-lea sau, în contextul sovietic, cu statele baltice) decât cu mișcarea națională, destul de nesemnificativă, din Basarabia înainte de 1917. Caracterul nerealist și utopic al schemelor sale a fost confirmat și amplificat de ideea sa de a trimite viitorul său tratat la ONU ca un fel de „manifest” al întregii „națiuni moldovenești” în încercarea de a obține ajutor din partea comunității internaționale. O altă componentă semnificativă a atitudinii sale anti-sovietice se referea la critica virulentă față de politica externă sovietică, în special în contextul invaziei URSS în Cehoslovacia în 1968. Începând cu 1964, el deja critica „imperialismul economic” sovietic, care ar fi transformat COMECON-ul într-un instrument pentru dominația sovietică asupra statelor satelit din Europa de Est. Ideile sale s-au radicalizat și mai mult în vara anului 1968. Probabil fiind sub impresia atitudinii „disidente” a României, dar și datorită accesului său la materialele de presă din România, Șoltoianu a denunțat deschis invazia sovietică drept o „încălcare a dreptului internațional” și o „lipsire a Cehoslovaciei de suveranitatea sa de stat”, contrar poziției oficiale a mașinii de propagandă sovietică. Viziunea sa asupra URSS, stat pe care îl considera un „imperiu colonial”, era valabilă atât în domeniul politicii interne, cât și în cel al politicii externe. Materialele create de Șoltoianu sunt, în mare parte, fragmente scrise de mână și împrăștiate în mai multe zeci de caiete pe care intenționa să le folosească drept „ciorne” pentru tratatul istorico-politic pe care îl planifica (și care nu a mai fost niciodată încheiat). O mare parte din aceste texte sunt adnotări și comentarii asupra lecturilor sale extinse, precum și rezumate sau extrase ale articolelor din ziare sau ale unor materiale tipărite în presă.
Cea de-a doua categorie importantă de documente ale colecției cuprinde interogatoriile oficiale și mărturiile oferite de Șoltoianu însuși și de colaboratorii săi cei mai apropiați în timpul anchetei inițiate de KGB. Dintre acestea, în această colecție ad-hoc au fost selectate numai cele asumate de acuzați și relevante pentru imaginea mai largă a cazului respectiv. Deși au fost produse sub presiune la sediul KGB, aceste mărturii semnate pot fi considerate surse valoroase de informare cu privire la proiectele și activitățile lui Șoltoianu. Aceste mărturii sunt deosebit de importante pentru a urmări evoluția treptată a viziunilor lui Șoltoianu și a rețelelor sale informale. Din câte s-ar părea, convertirea sa la naționalism a avut loc la Moscova, unde acesta a fost student la Institutul de Stat pentru Relații Internaționale (MGIMO) între 1959 și 1964. Acest lucru s-a întâmplat sub influența colegilor săi din alte țări socialiste (inclusiv România) și a fost stimulat de atmosfera relativ liberală de la Institut. Încă de la începutul anilor 1960, Șoltoianu a început să recruteze alți tineri intelectuali de origine moldovenească, ca parte a planului său mai amplu de a forma o mișcare de rezistență față de dominația sovietică. La începutul anului 1963, după crearea, la Moscova, a asociației studențești menționate mai sus, el a încercat să-și propage mesajul de opoziție în rândul unui grup mare de studenți moldoveni (aproximativ patruzeci de persoane) care se aflau în vizită în capitala sovietică. Unii dintre acești studenți s-au alăturat cercului său informal, pe care l-a menținut în următorii opt ani. Cu toate acestea, numărul celor mai apropiați asociați ai lui Șoltoianu nu a depășit niciodată cefra de zece sau, maxim, douăsprezece persoane. În scurta perioadă de angajare ca lector la Universitatea de Stat din Chișinău, între 1966-67, Șoltoianu a încercat să își extindă rețeaua în rândul studenților locali, dar succesul său a fost destul de limitat și incert. După ce s-a întors la Moscova, în 1968, el și-a menținut contactul cu susținătorii săi, în primul rând tineri intelectuali în proces de afirmare din domeniul umanist, prin corespondență și întâlniri ocazionale în timpul călătoriilor sale scurte în RSSM. În cursul procesului său de judecată, Șoltoianu a susținut că nu și-a propagat activ ideile în rândul unui public mai larg, ci și-a divulgat planurile de a înființa o mișcare de opoziție cu caracter de masă doar câtorva confidenți și prieteni de încredere. El a încercat, de asemenea, să își amelioreze cumva situația, susținând că activitățile sale „subversive” nu au vizat niciodată regimul sovietic ca atare și că, în schimb, aveau ca scop doar lupta împotriva dominației etnice rusești în republica sa natală. Deși această strategie nu a funcționat, ea apare ca revelatoare pentru încercarea lui Șoltoianu de a folosi lacunele din legislația sovietică în avantajul său. Ca și în cazul grupului Usatiuc-Ghimpu-Graur, el a susținut, de asemenea, că unificarea cu România era, în esență, o opțiune acceptabilă datorită statutului acesteia de țară socialistă parteneră și prietenă. Subliniind preferința sa pentru naționalismul etno-cultural, el a susținut chiar că intrarea României în componența URSS ar fi fost o soluție acceptabilă, atâta timp cât aceasta ar fi garantat „supraviețuirea națională” a poporului moldovenesc.
Alexandru Șoltoianu a fost arestat la Moscova, la 13 ianuarie 1972, simultan cu membrii grupului Usatiuc-Ghimpu-Graur. Procesul său a avut loc la sfârșitul lunii iulie și la începutul lunii august același an. Judecătoria Supremă a RSSM a încheiat audierile în acest caz la 2 august 1972. Două zile mai târziu, Șoltoianu a fost condamnat la șase ani de închisoare într-o colonie penală cu regim sporit de securitate și la un termen suplimentar de cinci ani de exil intern. El a fost reabilitat printr-o decizie specială a Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din septembrie 1990.
