Magnetofonul UHER poate fi socotit piesa care deschide această colecție. Acesta este un aparat de înregistrare care a aparținut inițial redacției revistei de cultură din Bucureşti A Hét (Săptămâna), la care Zoltán Rostás a fost redactor de științe sociale între 1977 și 1992. Pe el au fost înregistrate mai multe sute de benzi cu mărturii de istorie orală, care constituie practic colecția privată Zoltán Rostás. Începuturile acestei colecții sînt legate de Congresul Mondial al Istoricilor, care s-a desfășurat în 1980 la București. Regimul comunist de la București a legat acest eveniment științific de festivismul specific perioadei Ceaușescu, care utiliza trecutul istoric ca pe o componentă fundamentală a cultului personalității. În acel an, se decisese politic că trebuiau sărbătoriți 2050 de ani de la întemeierea statului dac în scopul pentru a pune în evidență ideile fundamentale ale narațiunii istorice oficiale din perioada Ceaușescu, mai ales continuitatea locuirii și preeminența istorică a românilor în comparație cu alte grupuri etnice pe întreg teritoriul actual al României. Scopul, nedeclarat oficial, era acela de a contracara narațiunea istorică maghiară care subliniază așezarea ungurilor în bazinul carpatic înaintea altor comunități din regiune, în scopul de a justifica – printre altele – ascendența istorică a maghiarilor asupra românilor în Transilvania pe baza aceluiași argument al primului venit. În mod ironic, tocmai grandomania regimului Ceaușescu, datorită căreia a fost organizat acest congres, a generat și împrejurările care l-au condus pe Zoltán Rostás la fondarea colecției sale de istorie orală.
La acest congres, istoricii din România comunistă au avut prilejul de a se întâlni cu un număr important de profesioniști occidentali și a lua contact cu rezultatele cercetărilor acestora. Într-o perioadă în care lumea științifică din țară funcționa practic autarhic datorită politicii culturale a regimului Ceaușescu, care interzicea aproape complet contactele profesionale sau circulația publicațiilor internaționale, acest eveniment a reprezentat o ocazie unică de a lua contact cu evoluția disciplinei istorice în afara României. Zoltán Rostás a participat la congres în scopul de a-i intervieva pe unii dintre participanți pentru revista la care lucra, dar a avut astfel și ocazia să participe la o secțiune a congresului dedicată istoriei orale, pe-atunci o metodă relativ nouă de investigație, iar în România complet necunoscută. Astfel, i-a venit ideea de a experimenta și el această metodă de cercetare pe cont propriu, pentru că avea timp liber suficient în afara îndatoririlor profesionale de la revistă. După cum spune el însuși, nu aveai nevoie decît de trei lucruri pentru a realiza interviuri: timp, benzi de magnetofon multe și întrebări puține (pentru a-l lăsa pe interlocutor să vorbească). Rezultatul pe termen lung a fost constituirea colecției sale de istorie orală. Potrivit propriei formulări, Zoltán Rostás nu avea conștiința, atunci cînd s-a apucat de această activitate neobișnuită în România comunistă, că făcea ceva ce necesita curaj, ci doar că se angajase într-un proiect intelectual interesant și util în scopul de a îmbogăți cu documente noi baza de documente sociale. Zoltán Rostás era perfect conștient că nu ar fi putut publica interviurile de istorie orală pe care intenționa să le realizeze pentru că temele care îl interesau nu se potriveau ideilor oficiale. În același timp, istoria orală nu era explicit interzisă, ceea ce înseamnă că activitatea sa se încadra printre cele tolerate de regim, cel puțin atît timp cît rămînea un demers în bună măsură privat. Doar într-un volum de studii metodologice intitulat Semnificația documentelor sociale (The importance of social documents), apărut în 1985 sub coordonarea lui Septimiu Chelcea, Zoltán Rostás a reușit să publice studiul ”Documentele sociale și istoria orală,” care a reprezentat practic prima lucrare academică publicată în România despre teoria și metodologia realizării acestui tip de interviu. Rezultatul pe termen lung a fost că, în timp ce istoria orală a rămas neinstituționalizată până la căderea comunismului, Zoltán Rostás a pus bazele acestei discipline în România prin activitatea sa personală și neoficială. Abia după căderea comunismului, pe care nimeni nu o anticipa la începutul anilor 1980, fondatorul acestei colecții a putut publica interviurile colecționate și iniția realizarea de interviuri de istorie orală la diverse facultăți la care a predat sociologie, dar în primul rînd la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării a Universității din București, unde predă din 1991.
Colecția privată de istorie orală Zoltán Rostás a început în 1981 cu un prim set de dialoguri care documentau caracterul multicultural al orașului București, pe care regimul comunist era pe cale de a-l distruge complet. ”Eu, fiind din provincie [din Transilvania], am trăit într-o lume în care ceea ce azi numim multiculturalitate era compusă din trei, cel mult patru etnii. Când am venit în București și cînd am început să umblu am rămas foarte uimit despre cît de mare, cît de amplă este dimensiunea multiculturală aici. Fiindcă în București erau mult mai mult decît trei-patru etnii,” spune Zoltán Rostás cu privire la contextul personal care a provocat acest amplu proiect de cercetare concretizat în culegerea a numeroase mărturii de istorie orală. Proiectul de recuperare a dimensiunii plurale a Bucureștiului nu a avut, la startul său, o raportare explicită la ceea ce se numește ”multiculturalitate,” după cum subliniază chiar Zoltán Rostás: ”Acum îi spunem ’multiculturalism.’ Atunci, înainte de 1989, pentru mine, ceea ce făceam era o cercetare de antropologie urbană. Tipul acesta de demers nu avea rezonanța pe care o azi și, cu atît mai puțin, vreun conținut politic. În sociologie se lucra deja cu acel concept – ’melting pot.’ Și proiectul meu de cercetare dădea, de fapt, tîrcoale acestui concept, era în interiorul unui demers care dorea să scoată la iveală acest amestec de etnii și de culturi. Mi-am zis: orice capitală mare are o mulțime de culturi, prin urmare, trebuie să fie și cazul Bucureștiului. (...) Nu erau culturi neapărat organizate. (...) Erau culturi care existau într-un fel de ’oraș paralel,’ amestecate unele cu altele, avînd un statut marginal în acele timpuri.”
Deși această primă temă cu care și-a început cercetările bazate pe istorie orală nu reprezenta un act deschis de opoziție, ea venea implicit în conflict cu viziunea oficială a regimului comunist asupra societății prin simplul fapt că punea în evidență eșecul proiectului de omogenizare socială și culturală. În ciuda discursurilor oficiale, care subliniau mereu că în România existau ”români, maghiari, germani și alte naționalități,” nu exista altfel niciun fel de preocupare de a evidenția, cu atît mai puțin de a conserva, diferențele culturale din România comunistă. Apartenența la un alt grup etnic era o problemă privată, nu una publică. Altfel spus, diversitatea culturală era un subiect ocolit, iar cu timpul a devenit de-a dreptul tabu, după ce programele de radio și televiziune în alte limbi au fost eliminate sau marginalizate. Prin interviurile sale, Zoltán Rostás a căutat să descopere existența marginală a diverselor grupuri etnice, dintre care unele nici măcar nu erau menționate în discursuri publice. Simpla supraviețuire a acestor identități colective multiple demonstra eșecul politicii oficiale de a șterge diferențele culturale. După cum spune el însuși: ”În legătură cu marginalitatea acestor culturi de care m-am ocupat eu: tot timpul, partidul avea o strategie de omogenizare socială, politică, economică, culturală a întregii națiuni. Dar eu, pe de altă parte, eram conștient încă din anii 1980 că există o autoreglare socială care merge înainte indiferent de provocările ideologico-politice. În istoria socială se numește ’durată lungă,’ a privi lucrurile dintr-o perspectivă temporală mai largă.”
În primul an, 1981, precum și în următorul, colecția privată Zoltán Rostás s-a îmbogățit cu cîte aproximativ 15 interviuri intensive pe an. În anii următori, numărul inteviurilor a crescut, ajungînd la 20-30 de interviuri pe an, cu o tematică mai amplă decît aceea care urmărea explorarea dimensiunii multiculturale a capitalei României. ”Urmăream să pătrund în viața cotidiană, pînă la tehnicile de supraviețuire în acele vremuri, care le-au fost alegerile în viață, care erau idealurile acelor oameni. Teme de acest gen; nu direct politice. Noi avem o imagine foarte ideologizată despre trecut. Ceea ce eu am încercat să fac a fost să mă țin la cît mai mare distanță de ideologie. Acele întrebări care ar fi trimis la opțiuni ideologice nu mă interesau. Legat de tematica politică, știam foarte bine că, dacă e importantă în viața omului cu care stau de vorbă, ea iese într-un fel sau altul la iveală.”, spune Zoltán Rostás cu privire la tipul de demers pe care îl făcea și care rămânea imprimat pe benzile de magnetofon care se acumulau în colecția sa privată. Conform propriei formulări, preocuparea lui principală nu era studiul comunismului, ci al diverselor grupuri culturale, și se folosea istoria orală ca metodă de a studia istoria socială, de a oferi o perspectivă de jos în sus asupra societății.
În cadrul acestui proiect de cercetare au fost cîteva zeci de interviuri cu români, greci, armeni, aromâni, evrei, germani, unguri, turci, tătari, ruși, cehi, macedoneni. ”Cu țiganii nu am reușit să fac înregistrări. Fugeau de magnetofon. Nici cu bulgarii nu am reușit să fac – se considerau români care vorbeau acasă bulgărește și refuzau identitatea aceasta de minoritar bulgar. Unii fugeau de reportofon, alții fugeau de identitatea lor etnică. O precizare: cînd împărțeam subiecții mei pe categorii, pe culturi, gîndeam despre cultură că ea nu este numai etnică, ci și socială”, complează Zoltán Rostás mărturia sa cu privire la eșantionul urmărit de-a lungul proiectului de istorie orală dedicat orașului București.
În ansamblu, Zoltán Rostás nu avea un program bine stabilit de cercetare, care să se concentreze numai pe o anumită tematică, pentru că făcea această activitate, mărturisește el însuși în repetate rînduri, ca pe un hobby, nu ca pe o profesie. Demersul lui de a recupera aceste povești personale nu era generat de dorința de a publica ceva pe o anumită temă, pentru că nu vedea acest lucru ca fiind posibil atît timp cît regimul comunist era la putere. Altfel spus, interesul lui Zoltán Rostás de a realiza aceste interviuri era generat de o pură curiozitate intelectuală. ”Ideea era de a intra foarte detaliat în viața oamenilor – atît de adînc cît ne permit ei. De a scoate la iveală cît mai multe amănunte relevante. E interesant că atunci cînd pui întrebări legate de amănunte, de multe ori poți auzi povești pe care nici măcar nu le bănuiai. Am vrut să deșir povestea vieții cuiva, a unui om sau a altuia, dincolo de o ideologie sau alta, dincolo de politică. Nu dădeam importanță mai mare sau mai mică unui aspect din viața cuiva decît altuia. Totul era, de fapt, important. Așa aș rezuma într-o propoziție ceea ce am făcut cu aceste interviuri: totul era important!”
Începând cu mijlocul anilor 1980, interviurile care documentau ”Bucureștiul multicultural” au fost dublate de un alt proiect de istorie orală, care urmărea să pună în evidență polivalența celei mai articulate școli de sociologie românească, așa numita ”școală monografică de la București,” al cărei fondator a fost Dimitrie Gusti, o personalitate intelectuală marcantă a României interbelice. De aici au rezultat alte zeci de interviuri, inscripționate pe alte cîteva zeci de benzi de magnetofon care se găsesc în arhiva privată a lui Zoltán Rostás. Acest proiect de recuperare a memoriei a avut o importanța deosebită și o conotație politică implicită, pentru că sociologia ca disciplină academică a fost una dintre victimele regimului comunist, în timp ce majoritatea membrilor școlii de la București au avut de suferit în timpul perioadei de represiune, unii dintre ei chiar pierzîndu-și viața în închisoare. Sociologia a fost practic desființată ca disciplină de studiu în universitățile din România comunistă începînd cu 1948. În 1965, sociologia a fost reabilitată oficial, iar în 1966 a fost reintrodusă ca o secție a facultăților de filosofie, care reprezentau disciplina cea mai ideologizată, pentru a deveni doar o specializare atunci când, în 1977, facultățile de filozofie s-au unit ce cele de istorie. Membrii școlii de sociologie de la București au ajuns în cel mai bun caz marginalizați profesional și social, precum Dimitrie Gusti însuși. Cel care înainte de instaurarea comunismului la putere a instituționalizat sociologia ca disciplină academică în România, a promovat metoda de cercetare monografică ce presupunea cercetarea aprofundată a satelor de către echipe multidisciplinare, a introdus serviciul social și a fondat Muzeul Satului din București, a ajuns în ultimii ani ai vieții să trăiască din mila foștilor studenți. Prin eforturile sale, Zoltán Rostás a recuperat memoria acestei discipline academice supuse represiunii, ceea ce a facilitat reinstituționalizarea acestei discipline în universități după 1989. Dintre interviurile realizate în cadrul acestui proiect, cel mai important a fost cel cu Henri H. Stahl, care a și generat după căderea comunismului volumul Monografia ca utopie: Interviuri cu Henri H. Stahl (2000).
În ultimii doi ani ai comunismului românesc, numărul benzilor înregistrare care au intrat în colecția Zoltán Rostás s-a diminuat drastic; în 1988, doar cîteva, iar în 1989, nici una. ”În 1988 am avut impresia că am fost luat sub o supraveghere mai strictă. Au fost o mulțime de semne în acest sens, inclusiv de la vecini. Și atunci, m-am oprit. Nu pentru mine, în primul rînd. Mi-am spus că e bine să iau o pauză, pentru că nu am niciun motiv să pun în pericol benzile care erau deja la mine și, mai ales, accentuez asta, mai ales pe bătrânii cu care apucasem să discut. Pe de altă parte, mai ales în ce mă privește, eram aproape sigur că pe atunci Securitatea mai mult latră, decît mușcă – așa cum se spune în românește. Mai mult voiau să timoreze, decît să pedepsească. Erau oricum ani grei și cîteva scandaluri în plus nu le-ar fi picat nici lor bine. Intuiția mea a fost corectă: nu mi s-a întâmplat de fapt nimic, nu am fost pedepsit,” concluzionează Zoltán Rostás.
Arhiva audio a rămas în posesia creatorului ei și a fost augmentată după 1989 cu unele înregistrări care aplicau aceeași metodologie de istoria orală. Mai multe dintre dialogurile de pe benzile înregistrate de Zoltán Rostás au fost transcrise de soția sa: ”Soția mea a transcris multe dintre interviuri, imediat după ce le făceam. Transcria după regulile care funcționează în cazul interviurilor de istorie orală: mot-a-mot, să respecți dialectul în care omul vorbește, plus includerea în cadrul scriptului a comunicării non-verbale.” Durata medie a unui interviu de profunzime cu oamenii a căror voce este înregistrată în arhiva Zoltán Rostás era de cîteva ore. Pentru foarte mulți dintre interlocutori au fost necesare mai multe întîlniri și ședințe de imprimare. Au fost, de asemenea, unele cazuri în care munca de documentare, intervievare, imprimare și arhivare s-a întins pe durata mai multor ani.
Nici unul dintre interviurile de istorie orală și istorie socială realizate de Zoltán Rostás nu a fost publicat înainte de căderea comunismului în România. De altfel, nici în primii ani de după 1989. ”Imediat după 1989, se căutau memoriile și istorii ale celor care făcuseră închisoare de pe urma comunismului. Nu venise încă vremea arhivei mele. Acel maniheism care se întîmpla după revoluția noastră din decembrie 1989 pesemne că se întîmpla la orice început de tranziție,” comentează Zoltán Rostás. Primele cărți care aveau la bază documentele din arhiva de istoria orală a lui Zoltán Rostás au apărut abia începînd cu anii 2000. Bucureștiului multicultural i-a fost dedicat un volum: Chipurile orașului: Istorii de viață în București – Secolul XX (2002), iar școlii de sociologie de la București, mai multe. În afară de volumul menționat mai sus, Monografia ca utopie: Interviu cu Henri H. Stahl (2000), au mai apărut Sala luminoasă: Primii monografiști ai școlii gustiene (2003), Parcurs întrerupt: Discipoli din anii 1930 ai școlii gustiene (2006), Strada Latină nr. 8: Monografiști și echipieri gustieni la Fundația Culturală Regală ”Principele Carol” (2009). Toate aceste titluri au la bază arhiva de istorie orală care se găsește în colecția privată Zoltán Rostás.