Lena Constante (n. 18 iunie 1909, București – m. noiembrie 2005) a fost o artistă plastică și folcloristă, care a fost una dintre victimele represiunii comuniste și autoarea a două dintre cele mai cunoscute volume post-comuniste ale memoriei închisorilor din România, cu ediții și în alte limbi, precum franceza și engleza. Înainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial, a făcut parte din echipele multidisciplinare coordonate și conduse de Dimitrie Gusti în scopul de a realiza monografii ale satelor din România. În calitate de membră a Școlii Sociologice de la București, Lena Constante a avut ocazia de a studia arta populară românească în cîteva dintre cele mai tradiționale localități din România. Animată de idealuri comuniste, a devenit implicit apropiată şi de cercurile intelectuale ale noii puteri de după război. Prin faptul că era bună prietenă cu soția lui Lucrețiu Pătrășcanu, unul dintre liderii comuniști marcanți în primii ani după preluarea puterii, Lena Constante a contribuit alături de aceasta la fondarea primului teatru de marionete din România, Teatrul Țăndărică din București. Acest anturaj privilegiat i-a fost, în același timp fatal. În 1950, a fost arestată și implicată în faimosul proces al așa-numitului ”lot Pătrășcanu.” Pe baza unor mărturii mincinoase ale unora dintre membrii acestui lot, a fost acuzată, judecată și condamnată în 1954 la doisprezece ani de închisoare, pe care i-a executat integral. După acest interval dramatic din viața sa, s-a căsătorit cu Harry Brauner, cu care a fost colegă în echipele de monografiști coordonate de Dimitrie Gusti în perioada interbelică, iar apoi colegă în ”lotul Pătrășcanu.” În 1968, în cadrul procesului întîrziat de de-stalinizare din România, Lena Constante fost reabilitată împreună cu toți cei care au fost implicați în acest proces.
După perioada de represiune, a reușit să se integreze profesional, devenind grafician și creator de marionete. Odată cu reabilitatea, a primit și dreptul a-și expune tapiseriile originale pentru care era cunoscută încă din perioada interbelică și care au redevenit un succes. Ca membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România, a intrat din nou în conflict deschis cu autoritățile comuniste în 1974, atunci cînd a fost acuzată de ”distrugere de patrimoniu” pentru că își realizase tapiseriile din colaje de fragmente extrase din vechi haine țărănești. A reușit însă să se apere, demonstrînd că nu a folosit bunuri din patrimoniul de port popular, ci cămăși uzate, cumpărate sau primite în dar de la femei din mediul rural, care altfel le aruncau sau le foloseau drept cîrpe pentru curățenie.
Longevitatea sa ca artist plastic a fost remarcabilă. A avut expoziții, în țară și în străinătate, pînă în ultimii ani ai vieții sale remarcabil de lungi: Lena Constante a murit la vîrsta de 96 de ani. După căderea comunismului, a publicat și două volume inspirate din experiența sa traumatică din închisoare, Evadarea tăcută și Evadarea imposibilă, care s-au bucurat de succes atît în România, cît și în străinătate. Chiar dacă vorbește doar de represiunea comunistă, s-ar putea totuși spune că mărturia Lenei Constante este comparabilă, prin forța cu care este evocată supraviețuirea unui episod traumatic, cu cea lăsată de Margarete Buber-Neumann.
În prima carte, pe care a scris-o iniţial în limba franceză și a publicat-o sub titlul L'Évasion silencieuse (1990), apoi a rescris-o integral în română ca Evadarea tăcută: 3 000 de zile singură în închisorile din România (1992), iar în 1995 a fost tradusă și în engleză ca The Silent Escape: Three Thousand Days in Romanian Prisons, Lena Constante mărturisește ce a determinat-o să contribuie la memoria colectivă a comunismului din România prin publicarea amintirilor sale despre închisoare: ”Vreau să vorbesc de starea de detenţie, ca atare. Cu perfecta cunoaştere a faptelor. Viaţa de toate zilele într-o celulă. Cred că am trăit o experienţă unică. O femeie, singură, de-a lungul multor ani. Ani făcuţi din ore, din minute, din secunde. Secundele acestea aş vrea să le povestesc, aceste 3600 de secunde dintr-o oră, aceste 86400 de secunde dintr-o zi, care se târşâie încet, de-a lungul trupului, şerpi băloşi urcându-ţi-se în spirale de la picioare până la gât, fără răgaz, fără milă, de dimineaţa până seara şi în nopţile de insomnie, prea dese, continuând să te înlănţuiască fără odihnă şi fără oprire, la nesfârşit. Pentru că vreau să vorbesc şi de demnitatea umană. Şi de acele femei, mai târziu tovarăşele mele de penitenciar, care, împotriva a tot şi a tuturor, au rămas fiinţe profund umane. Şi ca să afirm o speranţă. Speranţa că într-o zi îndepărtată omul va învinge firea. Nu schimbând cursul apelor, deşerturile sau cucerind cosmosul, ci schimbându-se pe sine însuşi. Schimbându-şi inima şi mintea” (Constante 1992, 6-7).
Cărțile sale de memorii sînt volume fundamentale pentru înțelegerea represiunii comuniste din România. Lena Constante a primit din partea Fundației Culturale Române premiul pentru ”un destin excepțional în cultura română”, iar regizorul Thomas Ciulei i-a dedicat un impresionant film documentar intitulat Nebunia capetelor (1997).