Colecția privată a lui Alexandru Călinescu cuprindea cărți și reviste de proveniență occidentală, care nu se puteau procura din librăriile din România comunistă, ci numai prin canale clandestine, cu ajutorul puținelor persoane ce puteau circula peste Cortina de Fier. În plus, colecționarul păstrase și materialele legate de revista studențească Dialog, în care sub conducerea sa se publicau articole nonconformiste și subtil critice la adresa regimului Ceaușescu. O mare parte a colecției a dispărut fără urmă după confiscarea ei de către Securitate în mai 1983, dar absența ei este imortalizată în procesul verbal al percheziției domiciliare. Povestea creșterii și descreșterii acestei colecții își are originea în pasiunea pentru publicistică a lui Alexandru Călinescu, care s-a dezvoltat din anii studenției și s-a îmbinat ulterior armonios cu viața sa profesională într-unul dintre cele mai importante orașe universitare ale României. Debutul său publicistic sugerează schimbările din lumea revistelor literare din a doua jumătate a anilor 1960, când, pe de-o parte, publicații de mare prestigiu în România pre-comunistă au reapărut în prim-plan în defavoarea revistelor nou înființate după 1945. Pe de altă parte, publicațiile din domeniul literar au proliferat și datorită creșterii numărului celor calificați profesional pentru a produce aceste reviste prin încadrarea în învățământul superior umanist a unor generații din ce în ce mai numeroase. În același timp, intrarea lui Alexandru Călinescu în lumea publicisticii literare coincide și cu perioada care este astăzi caracterizată a fi fost sfârșitul liberalizării culturale din anii 1960, dar care la vremea respectivă părea a fi numai începutul dezideologizării și reorientării culturii române spre cultura din țările occidentale, mai ales spre cea franceză, care fusese o sursă de inspirație tradițională începând cu secolul al XIX-lea. Pe scurt, sfârșitul anilor 1960 au fost percepuți de majoritatea românilor ca fiind o perioadă de speranță. Mai ales tinerii care abia debutau credeau că au în față o carieră pe care și-o pot construi singuri devenind profesioniști din ce în ce mai buni și nu politruci din ce în ce mai obedienți față de partid. ”Prima mea experienţă legată de presă a avut loc atunci când eram în ultimul an de facultate (pe vremea aceea se făceau cinci ani). Începusem să colaborez, încă din anul al II-lea, la Iaşul literar (sic!), pe atunci singura revistă de cultură din urbe. În 1968, unul dintre redactorii revistei a plecat să-şi satisfacă stagiul militar şi mi s-a propus să-l suplinesc, probabil în virtutea faptului că eram ’un tânăr care promite.’ Am făcut-o timp de şase luni, din februarie până în iulie. A fost o experienţă interesantă, mai ales datorită faptului că la secţia de critică, acolo unde am fost ’repartizat,’ şef era Dimitrie Costea, un om cultivat şi exigent, de la care am învăţat multe. Dar Costea era în conflict cu redactorul-şef al publicaţiei, un fost muncitor promovat de partid, iar conflictul cunoştea uneori momente foarte tensionate. Nu era atmosfera ideală dar, una peste alta, a fost o perioadă de care îmi amintesc cu plăcere, mai ales că dobândisem, brusc, o anume înlesnire financiară. Aveam leafa de redactor – salariul minim dar, oricum, era ceva – plus colaborările lunare, la care se adăugau cele două burse de la facultate – bursa obişnuită şi bursa de merit – ceea ce făcea, per total, o sumă frumuşică. Proaspăt căsătorit, mi-am – mă rog, ne-am – permis mici ’nebunii,’ printre care şi o vacanţă la mare. Am continuat colaborarea la Iaşul literar, ulterior contopit în [prestigioasa revistă literară junismistă] Convorbiri literare şi am devenit apoi colaborator şi la proaspăt înfiinţata Cronica, o revistă săptămânală cu profil cultural mai larg. Am avut rubrici permanente la ambele, din 1971 până în aprilie 1989 [când s-a alăturat scrisorii publice a celor șapte intelectuali bucureșteni, care contestau politica regimului Ceaușescu în domeniul culturii]. Am ţinut, de asemenea, cronica literară şi la Convorbiri şi ulterior la Cronica. A fost un fel de pariu, fiindcă era greu să ţii o cronică săptămânală. Am pierdut, din păcate, multă vreme citind cărţi mediocre sau chiar proaste şi am fumat mult prea multe ţigări stând până la două-trei noaptea pentru că trebuia să duc cronica a doua zi dimineaţa,” povestește Alexandru Căilnescu reperele publicisticii sale de început.
Conflictul major cu autoritățile comuniste, care i-a modificat radical viața lui Alexandru Călinescu, s-a declanșat datorită colaborării la altă publicație, revista studențească ieșeană Dialog. Ca redactor șef al acestei publicații între 1981 și 1983, el i-a putut atrage spre revistă pe cei mai talentați dintre tinerii săi colegi sau studenți, al căror mentor a devenit implicit. Alexandru Călinescu caracterizează contextul apariției și specificul acestei reviste pe care o conducea în termenii următori: ”Am ajuns acolo în primăvara lui 1972, eram tînăr asistent universitar. Am fost chemat ca să rezolv, ca o soluție diplomatică, un conflict. Am fost redactor-șef pînă în 1983, imediat după ancheta Securității. Era o revistă vie, foarte vie prin comparație cu ceea ce era presa pe atunci. La începutul anilor 1980 a apărut acestă promoție formidabilă, care a dat cele mai multe bătăi de cap regimului: Luca Pițu, Dan Petrescu, Sorin Antohi, Liviu Antonesei, Dan Alexe. Revista Dialog fusese luată în vizorul autorităților pe motivul că acolo se publică articole cu caracter subversiv. Adevărul e că așa era: se publicau asemenea texte. Toate acuzațiile lor [ale Securității] aveau o bază reală. Aveam cărți interzise, reviste interzise, în revista pe care o conduceam se publicau texte care nu erau pe placul regimului comunist.” Ca redactor șef, Alexandru Călinescu era direct răspunzător pentru conținutul ideologic al publicației, conform noii legi a presei din 1977, rezultată în urma Decretului nr. 471/1977 pentru modificarea Legii presei din Republica Socialistă România nr. 3/1974, și a Decretului nr. 472/1977 cu privire la încetarea activității Comitetului pentru Presă și Tipărituri. Astfel comitetul de cenzură, așa-numitul Comitet pentru Presă și Tipărituri, nu mai exista, dar cenzura se transforma în autocenzură prin responsabilizarea celor care conduceau edituri, redacții ale unor publicații, radioul sau televiziunea națională în menținerea conținutului cărților, revistelor, ziarelor, emisiunilor de radio sau televiziune în conformitate cu ideologia oficială. În acest context, critica din articolele revistei Dialog nu putea fi exprimată deschis, ci era camuflată sub un limbaj cifrat, care nu putea fi ușor detectat de publicul cititor; el se adresa numai celor cu un nivel relativ ridicat de cultură generală. Spre exemplu, puțini i-ar fi recunoscut în descrierea ironică ”epigonii hirsuți ai lui Hegel” pe înșiși părinții fondatori ai doctrinei comuniste, Karl Marx și Friedrich Engels, a căror operă era oricum puțin cunoscută și înțeleasă în România, unde tradițiile gândirii autentice de stânga erau nesemnificative, astfel încât studiul lor se făcea mai ales prin intermediul lecturii făcute de Lenin acestor doi autori. Ceea ce însă oricine putea sesiza, inclusiv ”sursele” de informare ale Securității, erau referințele bibliografice ale autorilor articolelor, care ilustrau că aceștia erau la curent cu ceea ce se publica în Occident în domeniul lor, în ciuda autarhiei culturale și implicitelor restricții în importul oficial al cărților străine impuse de regimul Ceaușescu prin așa-numitele ”Teze din Iulie 1971.” Aceste referințe reprezintă la rândul lor inventare ale colecțiilor de cărți și reviste occidentale, inexistente în librăriile din România comunistă, dar pe care autorii respectivelor articole reușiseră să și le procure clandestin, constituindu-și adevărate biblioteci private de publicații nonconformiste, care circulau pe canale informale printre cei interesați de asemenea lecturi.
În ciuda acestor evidențe, revista Dialog a continuat să publice astfel de articole pentru o vreme datorită faptului că publicul căruia se adresa era practic limitat la studențimea din orașul Iași, totuși un oraș de provincie. În modul în care autoritățile comuniste au tratat revista Dialog, pe redactorul șef Alexandru Călinescu sau pe cei care publicau în această revistă, a existat un moment de cotitură: mai 1983. În memoria lui Alexandru Călinescu, coordonatele acelui context au fost următoarele: ”Ceea ce a pus capac la toate este următorul fapt. Teoretic, revista noastră trebuia să fie un lunar, deci să publicăm 12 numere pe an, câte unul în fiecare lună. Nu exista însă o obligație în acest sens, așa că puteam să publicăm 9 numere, 10 numere, prevalându-ne de faptul că în unele luni era vacanță. Încercam, și adesea am reușit, să sărim lunile de aniversare: ianuarie, pentru că ziua de naștere a lui Nicolae Ceaușescu era pe 26 ianuarie, și august, pentru că ziua națională a României Socialiste era 23 august. Cu august era mai ușor, căci era vacanță. Cu ianuarie era mai greu, dar ’o dădeam cotită,’ cum se spune. În ianuarie 1983, anul fatidic, nu s-a mai putut să îi păcălim și am fost somați să scoatem revista.” Problema cu care erau nevoite să se confrunte toate publicațiile în luna ianuarie era legată de modul în care reprezentau celebrarea zilei de naștere a secretarului general al partidului. Cele mai multe publicații se întreceau să contribuie cât mai ingenios la cultul personalității prin articole pline de epitete elogioase și imagini glorioase. Orice sustragere de la această rutină a cultului personalității era implicit suspectă. În acest sens, soluția găsită de cei de la Dialog pentru a evita această situație a fost foarte ingenioasă, după cum își amintește Alexandru Călinescu, dar în același timp generatoarea coliziunii ulterioare cu Securitatea: ”Problema a fost cu coperta revistei: o pictură a lui Dan Hatmanu, un desen în care Ștefan cel Mare [ieșea parțial dintr-un tablou de pe perete și] dădea noroc cu paharul cu Nicolae Ceaușescu [care stătea în fața tabloului împreună cu Elena Ceaușescu]. Ei bine, aceasta a fost alegerea noastră pentru pagina întâi. M-am întâlnit cu autorul tabloului și i-am spus de acest tablou, gândind că el îmi va face cu ochiul complice, în sensul că ’a făcut mișto’ de Ceaușescu. Dar el a fost serios și mi-a zis că le-a plăcut foarte mult soților Ceaușescu. Atunci am pus tabloul pe copertă, dar oamenii din echipa mea de la ziar s-au lăudat că punem o asemenea copertă kitsch în glumă, ca să râdem de cuplul Ceaușescu. Și s-a dus vorba în oraș că aceasta a fost intenția noastră. Ei bine, la scurt timp, a început o agitație extraordinară la facultate, cei de la Securitate au început să umble și să întrebe în stânga și în dreapta în această idee: că se publică ceva în bășcălie. Revista a apărut cu această copertă, nu au avut ce să spună împotriva ei, dar a rămas ideea că acest număr de revistă fusese făcut în bășcălie. A rămas ideea că s-a publicat o caricatură. Deși, cum vă spuneam, artistul a fost cât se poate de serios când a făcut acest tablou.”
Nu doar coperta, vădit ironică, a acestei reviste din ianuarie 1983 a declanșat acțiuni radicale la adresa contestatarilor regimului comunist de la Iași, ci și legăturile speciale pe care aceștia le aveau cu lectorii străini veniți la Universitatea din Iași, cu care Alexandru Călinescu și mulți dintre autorii de la revista Dialog aveau legături strânse și de lungă durată. Acești lectori care puteau circula liber între România și Occident erau una dintre sursele prin care intelectualii ieșeni își procurau cărți străine inexistente în librăriile din România, la care făceau apoi referire în articolele din Dialog. Cărțile și revistele aduse clandestin de acești lectori străini sau de alte persoane din România care totuși primeau acceptul Securității de a vizita țări occidentale reprezentau nucleul colecției de publicații procurate clandestin de Alexandru Călinescu. În marea lor majoritate, erau cărți care nu ar fi putut fi niciodată traduse în România comunistă datorită conținutului lor neconform ideologiei oficiale. Fiecare dintre cei din grupul din jurul revistei Dialog aveau propriile surse de a procura aceste cărți, dar toți aveau această sursă comună: lectorii străini. Fiecare comanda alte cărți, astfel încât colecțiile lor de publicații clandestine să se completeze. Aceste cărți și publicații circulau apoi între toți membrii grupului pentru ca toți să se mențină cât mai la curent cu ceea ce se publica în afara României. ”Ei [Securitatea] știau că am cărți care circulau, discret, între noi. Reviste, ziare – pe care mi le aduceau lectorii francezi. Zeci de asemenea reviste și ziare. Ne aduceau și cărți, desigur.”
Evenimentul care a declanșat efectiv ancheta Securității din 1983 a fost interceptarea unei scrisori trimisă de către Dan Petrescu prin intermediul unuia dintre lectorii de limbă franceză către Ioan Petru Culianu, fratele soției lui. Acesta plecase ilegal de mai mulți ani în străinătate, dar urmărise constant ceea ce se întâmpla în lumea literară din România comunistă, iar scrisoarea cu pricina reprezenta o informare plină de umor despre ultimele evoluții în acest domeniu. În scrisoare, autorul povestește printre altele cum cei de la revista Dialog încercau să se afirme prin profesionalism, dar erau împiedicați de cei care își câștigaseră pozițiile de prestigiu pe baza obedienței față de ideologia oficială, nu a valorii profesionale, care sunt caracterizați ca fiind o ”gerontocrația nulă ca valoare, dar care supraviețuiește făcând jocul puterii, lăsându-se manipulată, încât atunci când politica nu e fățișă, e deghizată în politică literară, aceasta constând în special în decapitarea oricui încearcă, pe alte temeiuri, adevărate, să ridice capul și în selectarea cu grijă a succesorilor, a unor tipi care trebuie întru aceasta să facă proba probabilă a platitudinii, conformismului și găunoșeniei lor. Cenzura – mai precizează Dan Petrescu – nu mai există, oficial, ceea ce o face, paradoxal, cu atât mai drastică. (...) Cineva îmi evoca nostalgic vremurile staliniste când știai pare-se precis ce trebuie să scrii. (...) Pe când azi, se lamenta acela, (...) nimeni nu știe nimic, poți scrie ceva complet neutru și te trezești sub acuzare, arbitrariul domnește peste tot.” Conținutul acestei scrisori care nu a mai ajuns la destinație a provocat percheziția domiciliului celor care publicau la Dialog, începând cu Alexandru Călinescu.
În urma percheziției din 18 mai 1983, Securitatea a confiscat din colecția privată a lui Alexandru Călinescu diverse materiale, unele din motiv că aveau tematică sau tentă anticomunistă, dar unele pur și simplu pentru că erau în limbi străine. Partea colecției de cărți și publicații străine, procurate clandestin, prin intermediul lectorilor străini sau a altor persoane care putea circula în Occident, care a fost atunci confiscată, nu a mai fost niciodată returnată. Din biblioteca aflată la domiciliul său, Alexandru Călinescu a reușit atunci să salveze câteva cărți pe care i le-a pus fiului său în ghiozdanul cu care pleca la școală. Faptul că materialele confiscate cu ocazia acestei percheziții au fost selectate absolut haotic, rezultă și din povestea lui Alexandru Călinescu: “Pentru ce au venit? Pentru a face percheziție fiindcă există informații că aș avea documente și înscrisuri cu caracter dușmănos la adresa partidului comunist și la adresa regimului comunist. În privința cărților care nu erau agreate de regimul comunist, au luat într-un fel plasă, fiindcă biblioteca mea, mai toată, nu era în apartamentul în care locuiam, ci la mama mea, în altă locuință. (…) Aveam dosare cu texte de la revista Dialog de care mă ocupam și care era o țintă a lor. Aveam și o caricatură acolo care li s-a părut problematică. Erau una, țin minte, cu Brejnev râzând cu gura până la urechi și citind Arhipelagul Gulag. (…) Au confiscat și două romane din trilogia lui Henry Miller – Nexus și Plexus. Sexus nu îl aveam acasă, îl împrumutasem. La anchetă am întrebat de ce mi le-au luat și mi-au replicat că acolo, în cărțile lui Miller, sunt niște detalii cu masoneria... Mi-au luat și 11 casete care erau cu muzică. La ele am făcut scandal și, într-un târziu, mi le-au dat înapoi. Nu era nimic compromițător în ochii regimului pe ele – era muzica pe care o ascultau copiii mei.”
În urma anchetei care a urmat, Alexandru Călinescu a fost îndepărtat de la revista Dialog, ca și toți ceilalți autori care erau foarte problematici în viziunea autorităților comuniste, mai puțin cei pe care CNSAS i-a dovedit după deschiderea dosarelor Securității în 2005 ca foste ”surse” de informare a acestei instituții, infiltrate printre ceilalți autori real contestatari. ”După anchetă, am aflat ulterior, au fost două abordări față de noi în discuție: poziția dură, cerută de la Securitate și de către unii din Partidul Comunist Român, care însemna să fim dați afară din facultate; poziția moderată, susținută de cei de la universitate, să fim dați afară [de la revistă] ca să fie spart grupul, să fim sancționați administrativ și pe linie de partid, dar să ni se permită să rămânem la universitate în continuare; de asemenea, să fim strict supravegheați. A câștigat tabăra care propunea ’sancțiunile diplomatice.’ Rectorul de atunci, Barbu, a avut o poziție decisivă în acest sens; de la el știu toate aceste detalii, el fiind cel care a spus că se opune categoric să fim dați afară din universitate. În lumina evoluțiilor ulterioare, ceea ce i-a enervat foarte tare pe ei e că nu m-am cumințit, nu am devenit supus regimului, că ’nu m-am dat pe brazdă.’ Nu mai eram, după 1983, la revistă, dar am continuat să am relațiile pe care le aveam și înainte, ceea ce nu era convenabil regimului. Chiar mai rău din punctul lor de vedere, am început să am prieteni la București care se opuneau foarte tare regimului. Am devenit foarte bun prieten cu Mircea Dinescu, cu Andrei Pleșu, veneam des la București și ne întâlneam cu oficiali străini, cu ambasadori ai țărilor vestice,” rememorează Alexandru Călinescu.
Ca urmare a intrării în anturajul disidenților bucureșteni, Alexandru Călinescu s-a alăturat semnatarilor așa-numitei ”scrisori a celor șapte” difuzată de posturile de radio occidentale în aprilie 1989, prin care autorii criticau restalinizarea culturii române și interzicerea unor autori prestigioși, printre care Mircea Dinescu și Ana Blandiana. Din acest motiv, semnatarii scrisorii au avut la rândul lor de suferit, lui Alexandru Călinescu i s-a interzis dreptul de a semna. Acel an, ca și precedentul, este foarte important pentru istoria comunismului românesc, după cum rememorează si posesorul colecției: ” În 1988 și 1989, lucrurile s-au radicalizat din nou. Atunci a început un nou val al disidențelor – declarate și asumate ca atare în presa occidentală. Primul a fost Dan Petrescu. Apoi Liviu Cangeopol. Apoi, în 1989, a fost acel faimos interviu al lui Mircea Dinescu; a fost un interviu care a făcut mare vâlvă. În urma lui, Dinescu a fost interzis. Pentru că, la scurt timp, m-am raliat poziției lui Mircea Dinescu, am fost și eu interzis. În tot anul 1989, practic, am fost interzis. În acei ultimi doi ani ai comunismului au fost o serie întreagă de mizerii pe care le-am suportat și eu, și familia mea. Sunt ani de care, recunosc, nu îmi aduc aminte cu plăcere; mai ales în ultimele luni din 1989, aveam, la propriu, Securitatea la poartă. Una sau două mașini erau permanent la ușa blocului meu. A fost, 1989, un an foarte, foarte greu. Soției, la școală, i-au făcut tot felul de mizerii. S-au legat de băiatul meu; era deja mare, student. Fetei mele, de asemenea, la școală, i-au făcut tot felul de porcării. Și pe mama au încercat să o tulbure; ea s-a ținut foarte tare, era o femeie admirabilă. Totul era montat ca să fiu întimidat, timorat, speriat.” Participant activ la revoluția anticomunistă din decembrie 1989, Alexandru Călinescu a încercat, încă de pe vremea când nimeni nu visa că și în România va cădea comunismul, să fie la înălțime prin demnitatea comportamentului său. ”Am vrut să fiu curajos și cât se poate de vertical în acei ani; măcar atâta să fac și eu,” spune el. În același timp, adaugă modest: ”Nu mă compar însă cu aceia care au făcut gesturi mult mai tranșante, mai radicale.”
