Fondul Marino ilustrează evoluţia intelectuală a lui Adrian Marino, istoric şi critic literar care a ales să activeze în afara instituţiilor controlate de regimul comunist. Pe lângă biblioteca personală a fondatorului, colecția cuprinde atât manuscrise originale, cât şi corespondenţa purtată de acesta cu intelectuali români şi străini, din care reiese o viziunea critică a autorului lor asupra mediului literar din România anilor 1964-1989. Odată cu eliberarea din domiciliul forţat în anul 1963, Marino a început o activitate culturală intensă, încercând să recupereze timpul pierdut în cei 14 ani de detenţie şi domiciliu forţat. A putut beneficia în acest sens de relativa liberalizare culturală din România de la sfârşitul anilor 1960 şi începutul anilor 1970. În decursul documentării şi redactării studiilor sale de istorie literară şi literatură comparată, Marino a achiziţionat numeroase cărţi în funcţie de interesele sale academice de moment, multe dintre acestea provenind din afara ţării. Astfel, în perioada 1963-1989, acesta a reuşit prin intermediul contactelor şi schimburilor sale cu intelectuali români şi străini din Occident să acumuleze o bibliotecă impresionantă, cu numeroase cărţi în limbi străine, care nu erau accesibile în bibliotecile din România comunistă. Între acestea se numără, spre exemplu, cărţile publicate în Occident de scriitorul și istoricul religiilor de origine română Mircea Eliade, de a cărui operă era preocupat Marino. Aceste cărţi au circulat în mediul colaboratorilor şi cunoscuţilor creatorului colecţiei. După cum o arată unele plângeri adresate de Marino autorităţilor comuniste, care i-au confiscat numeroase cărţi la intrarea lor în ţară, procurarea şi păstrarea unor asemenea lucrări era o întreprindere dificilă mai ales în anii 1980, când regimul a înăsprit controlul asupra circulaţiei bunurilor culturale. Înainte de 1989, tematica cărţilor cumpărate de creatorul colecţiei era legată mai ales de ariile sale iniţiale de expertiză: istorie şi critică literară, literatură comparată, literatură română şi străină. După 1989, creatorul colecţiei a profitat de căderea regimului comunist, interesul său faţă de cărţi cu conţinut ideologic putându-se manifesta acum liber. Astfel, Marino a achiziţionat după 1989 numeroase cărţi privind liberalismul clasic european, precum şi cărţi de istorie şi politologie.
Începând cu anii 1960, Marino a colecţionat sistematic şi arhivat corespondenţa sa cu intelectuali români şi străini, între aceştia numărându-se Matei Călinescu, Constantin Noica şi Emil Cioran. Această corespondenţă purtată în condiţiile controlului corespondenţei din perioada comunistă evidenţiază, pe de o parte, capacitatea deosebită a lui Marino de a întreţine contacte şi colaborări strânse cu intelectuali români şi străini din Occident, depăşind dificultăţile create de autorităţile comuniste în circulaţia bunurilor culturale şi a informaţiei. Pe de altă parte, această corespondenţă conţine numeroase scrisori în care creatorul colecţiei analizează într-un mod critic mediul literar românesc şi raporturile acestuia cu autorităţile comuniste. O particularitate a lui Marino a constituit-o preocuparea sa constantă de a conserva şi organiza arhiva sa personală. În acest sens, creatorul colecţiei a realizat după 1989 copii ale unor scrisori trimise în perioada comunistă. Astfel, în dosarele care cuprind corespondenţa sa cu anumite personalităţi (spre exemplu istoricul literar Matei Călinescu) se găsesc nu doar scrisorile în original primite de la acesta, ci şi copii ale scrisorile trimise de Marino. În opinia Florinei Ilis, această preocupare pentru purtarea unei corespondenţe sistematice, pentru păstrarea acesteia, precum şi a întregii arhive personale, se explică prin formaţia interbelică a lui Marino. Această arhivă, în mod deosebit corespondenţa, a constituit o bază pentru redactarea uneia dintre capodoperele colecţiei, respectiv memoriile lui Adrina Marino intitulate: Viaţa unui om singur. Creatorul colecţiei a păstrat, de asemenea, manuscrisele şi materialele de lucru ale operelor sale, care reflectă activitatea culturală a unuia dintre puţinii intelectuali din România care se bucura devizibilitate internaţională. Dintre aceste manuscrise, se remarcă memoriile sale deja menţionate, care constituie una dintre cele mai structurate şi virulente critici la adresa mediului intelectual din România comunistă şi post-comunistă.
După 1989, Adrian Marino a contemplat posibilitatea de a-şi dona colecţia privată unei biblioteci publice. Doru Radosav, fostul director al Bibliotecii Centrale Universitare Lucian Blaga din Cluj-Napoca (BCU Cluj-Napoca), l-a convins pe Marino să îndrepte această donaţie către instituţia pe care o conducea. Astfel în martie 1994 are loc semnarea actului de donaţie, iar în perioada 1994-2005 au fost predate circa 600 de dosare ale arhivei private conţinând manuscrise, materiale de lucru, corespondenţă, acte personale, extrase din presă, fotografii. Arhivarea şi realizarea inventarului au fost întreprinse de către Florina Ilis împreună cu Adrian Marino, fiind îmbinate în acest proces dorinţele creatorului colecţiei cu principiile generale ale biblioteconomiei. După moartea creatorului colecţiei în martie 2005, a fost predată şi biblioteca sa personală. Începând din anul 2006, BCU Cluj-Napoca organizează anual în luna martie expoziţii tematice comemorative prin care sunt puse în valoare piese ale colecţiei, precum manuscrise, fotografii, corespondenţă, sau acte personale.
