Înăsprirea controlului autorităţilor comuniste asupra circulaţiei bunurilor culturale în România anilor 1980 a fost resimţită puternic de Adrian Marino, autor al unor lucrări de istorie literară şi literatură comparată a căror documentare nu se putea realiza fără consultarea a numeroase publicaţii apărute în Occident. La confiscarea de către serviciul vamal din România comunistă a unor cărţi trimise de colaboratori din Occident la sfârşitul anilor 1980, Marino a răspuns prin redactarea unor memorii cu o argumentaţie elaborată, pe care le-a adresat autorităţilor locale şi centrale. Prin aceste memorii, Marino protesta împotriva consfiscării abuzive a unor cărţi în limbi străine trimise din Occident. Unul dintre aceste documente dactilografiate, aflat astăzi în fondul Adrian Marino, este memoriul adresat Comitetului Central al PCR din 12 martie 1989, prin care autorul aducea la cunoştinţa autorităţilor comuniste o serie de “abuzuri şi ilegalităţi în efectuarea unor transporturi poştale şi operaţii vamale” legate de un pachet expediat de la München în data de 21 iunie 1988 (Memoriu, p. 5). Pachetul conţinea patru volume, un volum al lui Nietzsche, două lucrări apărute în SUA despre Mircea Eliade, precum şi o carte a lui Marino despre lingvistul şi criticul literar francez René Étiemble, care fusese publicată în Franța. Tot în aceeaşi dată îi fuseseră confiscate la intrarea în ţară toate publicaţiile pe care le avea la el, între care autorul memoriului menţionează cărţi şi reviste în limba franceză, precum şi o “istorie a ideilor politice româneşti până la 1876”. În argumentaţia memoriului,  Marino a pus sub semnul întrebării “competenţa” angajaţilor vămii de a se pronunţa “asupra conţinutului” lucrărilor confiscate și a evidențiat cu ironie paradoxul situaţiei: “Poate fi oprită documentarea unui scriitor român, care a dovedit competenţa sa în ţară şi străinătate, de către orice vameş, care judecând după grafia sa pare a fi proaspăt alfabetizat?” (Memoriu, p. 5) Documentul se încheie cu solicitarea ca volumele confiscate cu cele două ocazii menţionate să îi fie restituite, iar abuzurile să fie anchetate. Cunoscând preocuparea regimului Ceauşescu pentru imaginea externă a ţării, Marino a invocat și faptul că aceste abuzuri “pun în cea mai proastă lumină organele vamale româneşti (inclusiv în faţa călătorilor străini care asistau la scenă), cu atât cu cât atitudinea lor de serviciu – cazonă, necioplită şi brutală – a fost şi rămâne incalificabilă” (Memoriu, p. 6). Acest document ilustrează, pe de o parte, limitarea de către autorităţile comuniste a surselor de documentare venite pe diferite căi din Occident, iar, pe de altă parte, constituie un exemplu de opoziţie faţă de practicile cotidiene ale cenzurii din România anilor 1980.