Prezenta colecție ad-hoc se axează, în special, pe dimensiunea religioasă a represiunilor din perioada sovietică de pe teritoriul RSS Moldovenești. La începutul anilor 1950, autoritățile sovietice au inițiat un val de persecuții religioase, care vizau în mod concret minoritățile religioase. Acest val de represiuni urmărea un scop dublu: în primul rând, de a elimina (sau, cel puțin, de a slăbi) orice articulare a unor viziuni alternative ale societății, care erau considerate din ce în ce mai periculoase pentru stabilitatea socială a regimului, și, în al doilea rând, de a consolida monopolul singurei confesiuni creștine tolerate de autorități – al Bisericii Ortodoxe – în sfera religioasă. Astfel, la 1 aprilie 1951, comunitatea religioasă a Martorilor lui Iehova, care era deosebit de puternică în regiunile nordice ale RSSM, a fost supusă unei deportări în masă în Siberia și Kazahstan. Aceste represiuni au făcut parte dintr-o „operațiune” specială (Operația Nord / Sever), organizată și coordonată de serviciile de securitate sovietice. Comunitatea inochentistă a fost o altă țintă majoră a represiunilor sovietice. În mod asemănător cu Martorii lui Iehova, inochentiștii erau considerați o sectă periculoasă și „nocivă”, în principal din cauza viziunii lor milenariste și eshatologice asupra lumii, care presupunea, de asemenea, refuzul ferm de a intra în orice legătură sau tranzacții cu statul și, în cele din urmă, însemna o respingere totală a sistemului sovietic, care reprezenta pentru ei întruchiparea Antihristului. Spre deosebire de Martorii lui Iehova, precum și de alte comunități neo-protestante (cum ar fi baptiștii și adventiștii de ziua a șaptea), inochentiștii aveau origini eminamente locale. Această comunitate a apărut la începutul secolului al XX-lea în regiunea Balta din Transnistria, în special în rândul populației vorbitoare de limbă română din acea zonă. Mișcarea s-a răspândit rapid în Basarabia curând după aceea. Întemeietorul acesteia, călugărul Inochentie, provenea dintr-un sat situat în județul Soroca din Basarabia. Predicile sale, concepute de el și ținute în limba română, erau adresate în mod special țărănimii locale. El propunea o versiune simplificată a creștinismului de esență ortodoxă, puternic pătrunsă de elemente milenariste, care respingea o parte din sfintele taine ale bisericii. Unul dintre elementele centrale ale acestei credințe era rolul lui Inochentie însuși ca un nou profet / intermediar între Dumnezeu și „aleșii” Săi. Rolul lui Inochentie ca un „profet” auto-proclamat, dar și popularitatea sa crescândă au alarmat serios autoritățile bisericești ruse, care au aplicat destul de rapid represiuni dure contra călugărului rebel. Autoritățile l-au exilat pe Inochentie într-o mănăstire din regiunea Murmansk, în anul 1912. El a reușit să se întoarcă la comunitatea adepților săi de la Balta abia după Revoluția rusă din februarie 1917, decedând la scurt timp după aceea. Popularitatea inochentismului provenea, în mare parte, din natura acestei mișcări, care exprima un protest radical împotriva bisericii oficiale și a ierarhiei acesteia. Un alt factor important în acest sens era folosirea limbii țaranilor locali (a limbii române) în predicile și slujbele inochentiste. Acest lucru oferea o alternativă atractivă pentru comunitățile rurale din regiune, care se simțeau înstrăinate de biserica oficială în primul rând din cauza dominației limbii ruse în sfera ecleziastică. Chiar și după 1918, în timpul administrației românești din Basarabia, această comunitate era considerată eretică și persecutată de autorități. Majoritatea adepților lui Inochentie din Transnistria au fost omorâți sau exilați în timpul Marii Terori din URSS; dar mișcarea și-a păstrat poziții puternice în anumite zone rurale din Basarabia (mai ales în regiunile nordice și sudice ale provinciei).
În perioada imediat următoare războiului, deși a fost puternic slăbită de represiunile din partea statului și de impactul lipsurilor legate de operațiile militare, comunitatea inochentistă a reușit să-și păstreze ierarhia clandestină și o minimă structură de funcționare. Cazul lui Gheorghe Zgherea evidențiază mecanismele și principiile interne ale funcționării acestei mișcări, precum și principalele sale viziuni și concepții, care erau inacceptabile pentru autoritățile sovietice. Gheorghe Zgherea provenea dintr-o familie relativ prosperă de țărani mijlocași, care locuia în satul Văleni (raionul Vulcănești), din sudul RSSM. Părinții săi, precum și mai multe rude apropiate, erau de ceva timp membri marcanți ai comunității inochentiștilor, aderând probabil la mișcare încă în timpul perioadei interbelice. Această conexiune familială s-a dovedit crucială pentru convertirea lui Zgherea la inochentism și pentru cooptarea sa în cadrul organizației. Fiind născut în 1932, el urmase patru clase primare, frecventând școala din sat până la vârsta de doisprezece ani (adică până în 1944), ceea ce înseamnă că cea mai mare parte a instrucției sale școlare a avut loc într-o instituție românească de învățământ. Din câte se pare, Zgherea a intrat în colhoz, împreună cu părinții săi, în 1948. Totuși, în decembrie 1949, sub influența comună a părinților săi și a unora dintre rudele și cunoștințele sale (în special, a predicatoarei inochentiste Elena Ciobanu), el a devenit membru al comunității inochentiste. Zgherea a avansat rapid în cadrul ierarhiei inochentiste locale, devenind el însuși predicator. Inițial, a început să propage credința inochentistă printre consătenii săi, dar la începutul anului 1951 a devenit misionar activ, a părăsit gospodăria părinților săi și s-a dedicat propagării mesajului inochentist în mai multe sate din sudul și centrul Moldovei. Acest lucru l-a făcut, de fapt, să devină un om marginalizat și ostracizat în cadrul societății sovietice, deoarece nu se ocupa de vreo activitate „utilă din punct de vedere social”, în interpretarea autorităților sovietice. După mai bine de un an de activitate misionară, Zgherea a fost arestat, inițial, în decembrie 1952, dar a reușit să scape de sub supravegherea poliției în timpul transportării sale la sediul poliției din Cahul, revenind din nou la un statut de „ilegalitate”. El a fost, în cele din urmă, reținut de autorități pe data de 2 mai 1953, în timpul unui raid al poliției asupra uneia dintre „casele conspirative” pe care inochentiștii le foloseau într-un sat din raionul Leova, din sudul Moldovei. Zgherea a fost acuzat că a întreprins „activități antisovietice” în rândul populației rurale din republică, mai ales prin manipularea și „folosirea prejudecăților religioase ale credincioșilor”. Pe lângă propagarea viziunilor milenariste ale comunității sale, potrivit cărora Judecata de Apoi era iminentă și urma să fie anunțată de coborârea din ceruri a oștirilor cerești conduse de Arhanghelul Mihail, care vor pune capăt tuturor nedreptăților și vor distruge „blestemata” putere sovietică, Zgherea propovăduia, de asemenea, nesupunerea civică față de autorități. Astfel, el încerca să-și convingă ascultătorii să ignore și să respingă toate activitățile sociale și culturale inițiate de autorități la sate, precum și să boicoteze alegerile în sovietele de toate nivelurile. De asemenea, el făcea apel la tinerii din sate să nu intre nici în Liga Tineretului Comunist, nici în Partidul Comunist, calificând aceste acțiuni drept „păcătoase”. Zgherea insista, în mod special, pe respectarea practicilor religioase tradiționale creștine, inclusiv a Postului Mare și a altor perioade de post de pe tot parcursul anului. Refuzul de a lucra duminica și de sărbători era privit ca unul dintre principalele elemente ale modului de viață creștin autentic, care ar garanta credincioșilor mântuirea veșnică. Aceste argumente aveau un impact evident asupra societății țărănești, încă traumatizată de politicile regimului. În consecință, acest fapt a consolidat percepția inochentiștilor ca o amenințare reală, în ochii autorităților. Un ultim argument al acuzării se referea la eforturile lui Zgherea de a recruta noi membri în „secta” sa. Succesele sale în această privință nu au fost foarte impresionante (el a reușit să aducă în grup doar trei sau patru noi membri). Totuși, ele au fost suficiente pentru ca regimul să suspecteze existența unei rețele mai extinse de organizații clandestine ale inochentiștilor. Acest lucru este evidențiat și de insistența autorităților de a afla mai multe detalii privind structura organizației la centru. Chiar dacă Zgherea nu a fost în măsură să furnizeze astfel de informații, din cauza naturii clandestine a comunității, el având cunoștință doar de un mic număr al membrilor activi, cazul său a fost legat în mod direct de un proces anterior, în care fuseseră judecați șase membri influenți ai mișcării, inclusiv câteva dintre rudele sale și persoana care îl recrutase, Elena Ciobanu. Acești oameni au fost condamnați în urma unui proces care a avut loc între octombrie și decembrie 1952, majoritatea primind termene lungi de detenție (muncă forțată) în diferite lagăre din sistemul penitenciar sovietic. Astfel, regimul a declanșat o campanie concertată împotriva inochentiștilor, iar Zgherea s-a dovedit a fi doar una dintre victimele acestor persecuții.
Cauza penală împotriva lui Gheorghe Zgherea (cazul nr. 33/023262) a fost inițiată pe data de 2 mai 1953 și închisă o lună mai târziu, pe 2 iunie. Cazul său s-a aflat inițial sub jurisdicția Ministerului Afacerilor Interne (MVD), fiind ulterior transferat spre anchetare către Ministerul Securității de Stat (MGB). Cea mai mare parte a materialelor din cuprinsul colecției este compusă din interogatorii detaliate ale inculpatului și din depozițiile martorilor relevanți, printre care s-au remarcat alți membri ai comunității inochentiste, persoanele de contact ale lui Zgherea din cadrul organizației, precum și diversele sale cunoștințe din satele pe care le-a vizitat în timpul activității sale misionare. Alte documente relevante ale colecției includ diverse acte de procedură legate de anchetă și procesul judiciar, inclusiv actul oficial de acuzare și sentința în acest caz. Partea finală a colecției cuprinde un șir de documente referitoare la revizuirea cazului lui Zgherea în 1955 și la reabilitarea sa definitivă din 2005. Uneori este destul de dificil să se delimiteze clar limbajul specific al anchetatorilor de propriul discurs al acuzatului. Cu toate acestea, ancheta a furnizat informații valoroase despre structura și funcționarea efectivă a comunității inochentiste, în special cu privire la rețelele sale rurale din sudul RSSM. Zgherea și-a recunoscut vinovăția în timpul anchetei și al procesului ulterior, dar în cele din urmă a refuzat să își renege credința atunci când a fost supus presiunii procurorului la proces. El a fost acuzat în conformitate cu articolele 54-10, partea 2 și 54-11 ale Codului Penal al RSS Ucrainene, care era atunci în vigoare în RSSM („agitație și propagandă antisovietică și apartenența la o organizație antisovietică ce vizează răsturnarea, subminarea sau slăbirea puterii sovietice”). Sentința inițială în cazul Zgherea, emisă la 20 iunie 1953, era foarte dură – douăzeci și cinci de ani de muncă forțată într-un lagăr special din faimoasa regiune Kolâma (Magadan). Cu toate acestea, în iunie 1955 sentința sa a fost revizuită și redusă la cinci ani de muncă forțată în lagăr și la trei ani de suspendare a drepturilor civile. Mai mult decât atât, el a fost ulterior amnistiat în conformitate cu decretul special din martie 1953, care a marcat sfârșitul represiunilor staliniste în masă. Totuși, Zgherea a fost reabilitat oficial de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova abia în decembrie 2005. În dosarul lui Zgherea nu există informații suplimentare cu privire la destinul său după eliberarea sa din lagărul de muncă, în 1955.
Cazul lui Gheorghe Zgherea dezvăluie și relevă atitudinea regimului sovietic față de activitatea și sfera religioasă, în general, și față de comunitățile religioase marginale și non-conformiste, în special. Chiar dacă perioada stalinistă târzie a inaugurat o politică relativ tolerantă (conform standardelor sovietice) față de Biserica Ortodoxă, care a beneficiat de un grad de recunoaștere oficială fără precedent, comunitățile creștine neoprotestante și alte minorități confesionale au fost supuse unei represiuni dure. Din materialele acestei colecții rezultă în mod evident, că temerile autorităților sovietice erau cauzate nu atât de aspectele doctrinare propriu-zise, cât mai ales de consecințele sociale și politice ale neparticipării / nesupunerii civice și ale respingerii sistemului sovietic, care erau propagate de inochentism și de adepții acestuia. Politica ateistă militantă a regimului nu a slăbit, ba chiar s-a intensificat sub conducerea lui Hrușciov, la sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960, în pofida contextului general al „dezghețului”. Cu toate acestea, cazul lui Zgherea sugerează, de asemenea, și o schimbare a strategiilor represive ale autorităților. Revizuirea sentinței sale și amnistierea sa ulterioară nu înseamnă, desigur, o liberalizare reală a sistemului, dar reprezintă un semnal al unei abordări mai selective și mai puțin autoritare față de cazurile și pedepsele individuale, care se adaptează și devin mai sensibile față de specificul fiecărei situații concrete. Totuși, în pofida acestor aparente schimbări, atitudinea generală a autorităților față de orice formă de disidență religioasă a rămas profund ostilă și suspicioasă.
