Prezenta colecție, colecția ad-hoc Usatiuc-Ghimpu-Graur, a fost creată prin separarea unui set de materiale din cadrul fondului dosarelor judiciare iniţiate în privinţa persoanelor care au fost supuse represiunilor politice în perioada regimului comunist. Fondul în cauză este păstrat, în prezent, la Arhiva SIS, fiind creat de KGB-ul din RSSM. Grupul Usatiuc-Ghimpu-Graur, sau Frontul Național Patriotic, este un exemplu semnificativ al rezistenței românilor basarabeni față de ”politica națională” sovietică din RSSM. Se pare că această organizație a reprezentat singurul grup de opoziție structurat și relativ extins din perioada post-stalinistă pe teritoriul RSSM. Membrii grupului au formulat cerințe clare și articulate, dezvoltate și detaliate în numeroase documente produse de către Alexandru Usatiuc și, mai ales, Gheorghe Ghimpu. În aceste documente era aspru criticat regimul sovietic și era exprimată opinia, că situația s-ar putea schimba prin unificarea fostelor teritorii românești cu statul român. Conducătorii grupului respectiv afirmau că, deoarece atât URSS, cât și România erau state comuniste, inițiativa lor avea șanse de reușită, cu condiția ca Ceaușescu să accepte negocieri directe cu Moscova. În acest context, s-ar părea că activitățile acestui grup erau legate direct de situația de după 1968 și, în special, de ceea ce Amir Weiner numește ”iredentismul socialist” al sateliților sovietici (Weiner 2006, 164). Autoritățile sovietice observau de ceva timp, cu îngrijorare crescândă, politica liderilor comuniști români. Acest lucru era evident cel puțin din primele luni ale anului 1964, când au devenit vizibile primele semne ale poziției pretins independente a conducerii românești în chestiunile de politică externă. Aceste temeri sovietice legate de siguranța frontierelor și-au lăsat amprenta asupra viziunii URSS privind politica autorităților române, chiar dacă pretențiile iredentiste erau absolut marginale pentru discursul Bucureștiului oficial. Aceste îngrijorări exagerate privind timidele cerințe iredentiste ale României erau deosebit de evidente și puternice în sânul conducerii RSSM, care se simțea amenințată de orice manifestări ale ”naționalismului local”. Temerile privind stabilitatea zonei de la frontierele occidentale ale Uniunii Sovietice (inclusiv a RSSM) s-au intensificat în urma Primăverii de la Praga și a aparentei sfidări de către România a ”solidarității socialiste” în contextul invaziei sovietice în Cehoslovacia, din august 1968. Acest context, pe de o parte, a încurajat articularea mesajului ”național-disident” al lui Usatiuc și Ghimpu și, pe de altă parte, a crescut aprehensiunile autorităților sovietice, care au recurs la represiuni împotriva ”naționalismului local” din republicile sovietice occidentale, mai ales în republicile baltice, Ucraina și Moldova.
Pe baza documentelor acestei colecții, s-ar putea conchide că liderii Frontului Național Patriotic nu puneau sub semnul întrebării natura și esența regimului comunist, ci mai curând legitimitatea dominației sovietice în Basarabia și Bucovina de Nord. Anti-comunismul era doar o dimsnsiune implicită a programului Frontului Național Patriotic. Cu toate acestea, având în vedere mesajul de inspirație națională al acestui grup, regimul sovietic percepea organizația respectivă drept un pericol real. Naționalismul a fost principalul capăt de acuzare împotriva membrilor grupului. Deși aceștia cereau unificarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord cu România, în verdictul final autoritățile sovietice puneau accentul pe intenția organizației de ”a rupe RSSM și o parte a Ucrainei din componența URSS”. Membrii grupului erau percepuți drept deosebit de periculoși din cauza faptului, că aceștia contestau vehement câteva mituri și principii implicite ale politicii naționale sovietice, așa cum era ea aplicată în cazul RSSM. În special, era vorba despre existența unei națiuni moldovenești independente și a unei limbi ”moldovenești” separate de română. De asemenea, era contestată una dintre ideile fundamentale ale ”politicii naționale” sovietice, simbolizată de sloganul ”egalității și prieteniei între popoare”. Toți membrii principali ai acestei ”organizații anti-sovietice” condamnau politica de rusificare și discriminare etnică, la care ar fi fost supuși moldovenii din partea autorităților sovetice. Această organizație se încadra perfect în modelul altor mișcări disidente ce promovau mesaje naționale la periferiile occidentale ale Uniunii Sovietice. Acest lucru se evidenția atât în legătură cu mesajul critic al acestei organizații, exprimat în termenii unui naționalism fără echivoc, cât și în legătură cu modul, în care membrii săi manipulau legislația sovietică în timpul procesului și apelau la publicul din străinătate (în special, la ONU și Radio Europa Liberă).
Materialele colecției se încadrează în două categorii principale. În primul rând, colecția include documentele produse de membrii Frontului Național Patriotic înainte de arestarea lor de către KGB. Aceste documente reprezintă diverse memorandumuri și scrisori deschise adresate unor destinatari din străinătate (de exemplu, conducerii comuniste din România, postului de radio Europa Liberă sau ONU). Majoritatea documentelor păstrate până în prezent au fost confiscate de organele KGB în timpul perchezițiilor din apartmentele suspecților, adică imediat înainte sau după arestarea acestora. Din păcate, unele dintre documentele cele mai interesante din această categorie nu au supraviețuit. Ele au fost fie pierdute, fie distruse ulterior de angajații KGB. Așa s-a întâmplat, de exemplu, cu cea mai importantă și cuprinzătoare platformă politică elaborată de membrii Frontului Național Patriotic – raportului primului congres al acestei organizații clandestine. Conform amintirilor lui Alexandru Usatiuc, fondatorul și principalul conducător al grupului (Usatiuc-Bulgăr 1999), congresul a avut loc în 1967. Evenimentul nu a avut un format tradițional, adică nu a fost convocat sub forma unei adunări simultane a tuturor membrilor formațiunii, ci s-a desfășurat treptat, organizându-se un șir de întâlniri și adunări separate, în grupuri mici. Aceste întâlniri au fost mai târziu sintetizate într-un document programatic. Iată cum descria Usatiuc acest moment în memoriile sale, publicate de Serafim Saka în 1995:
”Erau vremuri grele și am ținut congresul în timp, ca să zic așa, și pe grupe, câte 4-5 persoane. Am avut și un raport, de 84 de pagini, am scos și o hotărâre, o instrucție ș. a. m. d. În hotărâre se vorbea de reunirea cu România, de limba de stat – limba română, de tricolor cu o panglică neagră de-a lungul culorilor, până se va efectua Reintegrarea. Am apărat grafia latină, imnul și stema. Toate acestea însă nu puteau avea mare ecou aici, în Basarabia, pe atunci foarte sovietică”. (Saka 1995, 114).
Totuși, conform interogatoriului din sediul KGB, care a avut loc în anul 1972, primul congres al Frontului Național Patriotic ar fi fost organizat la sfârșitul anului 1969 sau la începutul anului 1970. Raportul congresului a trecut în revistă istoria Basarabiei și a Bucovinei de Nord, estimând și numărul românilor care ar fi locuit pe acele teritorii, dar fuseseră exterminați de către autoritățile sovietice. Raportul sublinia, de asemenea, politica de rusificare a populației autohtone promovată în Basarabia de Imperiul Rus și continuată sub dominația Uniunii Sovietice. Pentru elaborarea raportului, membrii Frontului ar fi folosit, se pare, surse precum manuale de istoria românilor publicate înainte de 1940, cartea lui Ştefan Ciobanu 106 ani sub jugul Rusesc și lucrarea lui Karl Marx Însemnări despre români, care fusese tradusă în română și publicată la București în anul 1964.
Un alt document important care nu mai este accesibil, în prezent, cercetătorilor, fiind, probabil, distrus de angajații KGB, este memorandumul pe care Usatiuc intenționa să îl prezinte liderului comunist român, Nicolae Ceaușescu, în 1971. Acest document rezuma, în formă sintetică, concepțiile politice ale membrilor Frontului și cerea expres unificarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord cu România. O altă cerință privea implicarea directă a României în rezolvarea ”chestiunii basarabene”, inclusiv prin intermediul unei posibile intervenții militare, cu condiția ca preconizatele negocieri sovieto-române să fi eșuat.
În pofida dispariției acestor documente, un anumit număr de materiale asemănătoare există până în ziua de astăzi. Aceste materiale au constituit baza principală pentru acuzațiile formulate împotriva grupului. În acest sens, sunt deosebit de importante câteva memorandumuri adresate postului de radio Europa Liberă. Atât membrii grupului Usatiuc-Ghimpu-Graur, cât și autoritățile sovietice erau conștiente de impactul transmisiunilor acestui post de radio asupra populației din blocul sovietic. Este evident că serviciile secrete sovietice erau alarmate de potențiala influență a transmisiunilor și reportajelor Europei Libere asupra cetățenilor din URSS și din statele satelite. Astfel, activitățile ”subversive” ale postului de radio erau luate în serios de KGB-ul sovietic. În contextul interogatoriilor membrilor grupului, funcționarii KGB au observat, printre altele, că ”pe parcursul ultimilor cinci ani” (adică după 1967) Europa Liberă și-a intensificat activitățile cu scopul de a ”submina unitatea, coeziunea și prietenia dintre popoarele URSS și cele ale altor țări socialiste, prin ațâțarea naționalismului, provocarea și sprijinirea tendințelor de emigrare și răspândirea isteriei anti-sovietice”. Între 1968 și 1971, transmisiunile Europei Libere, chipurile, acordau o atenție crescândă ”chestiunii basarabene”, menționând frecvent ”așa-numitele pretenții ale României față de teritoriul Moldovei Sovietice și renașterea tendințelor naționaliste în interiorul republicii moldovenești”.
Printre alte documente produse de membrii grupului, ar trebui menționate, în special, scrisorile personale și caietele de însemnări, care reprezintă exemple excelente ale ideilor și traiectoriilor acestora. Datorită acestor materiale, se poate reconstitui parțial formularea inițială și cristalizarea treptată a ”ideilor subversive” de care au fost acuzați. De exemplu, caietul de însemnări al lui Valeriu Graur oferă informații ample privind contactele sale cu mai multe persoane suspecte, în timpul deselor sale călătorii în România de la sfârșitul anilor 1960. Printre aceste persoane, se remarcă supraviețuitorii din rândul liderilor mișcării naționale din Basarabia de la începutul secolului al XX-lea, în special Pan Halippa și Gherman Pântea.
O proporție mult mai mare a documentelor colecției date este compusă din interogatoriile și mărturiile membrilor grupului înregistrate de funcționarii KGB după arestarea acestora. Dintre ele, au fost selectate doar cele asumate (mai mult sau mai puțin benevol) de către acuzați. Deși au fost produse sub presiune, la sediul KGB, aceste mărturii semnate de acuzați pot fi privite drept surse prețioase de informație privind activitatea organizației respective. Înainte de toate, aceste documente sunt dovezi ale existenței altor materiale legate de cazul grupului Usatiuc-Ghimpu-Graur, care au fost descoperite inițial în timpul perchezițiilor de la domiciliile celor trei lideri principali. Aceste documente nu mai sunt accesibile în prezent, fie pentru că KGB-ul nu le-a păstrat, fie pentru că accesul la ele este restricționat. Cea mai mare parte a acestor mărturii datează din intervalul cuprins între sfârșitul lunii ianuarie și iunie 1972. Principalii acuzați au oferit o narațiune detaliată despre formarea, evoluția și principalele scopuri ale organizației. Oficialii din structurile KGB erau interesați, în mod deosebit, de a urmări legăturile dintre membrii grupului, și în special conexiunile dintre cei trei protagoniști principali – Usatiuc, Ghimpu și Graur. Acuzații au reconstituit cu grijă întreaga istorie a întâlnirilor și a contactelor lor reciproce, dar și circumstanțele creării și elaborării materialelor incriminante confiscate în timpul anchetei (memorandumuri, notițe în jurnale, caiete de însemnări personale, corespondență etc.). Conform cercetărilor minuțioase întreprinse de serviciile secrete ale RSSM, ambii lideri importanți ai organizației, Alexandru Usatiuc și Gheorghe Ghimpu, împărtășeau, în cea mai mare parte, aceleași opinii în privința programului și a principalelor obiective urmărite de Front. Cu toate acestea, Usatiuc și Ghimpu aveau abordări diferite privind aspectele tactice ale refacerii unității statale a României. Ghimpu pleda pentru separarea Basarabiei și Bucovinei de Nord de Uniunea Sovietică și unificarea lor imediată cu România ca simple provincii. Usatiuc considera că aceste teritorii ar trebui mai întâi să își câștige independența în fața Uniunii Sovietice și să creeze un stat autonom și independent numit Republica Populară Moldovenească, în timp ce unirea cu România ar fi trebuit să aibă loc mai târziu, în a doua etapă a unui proces de tranziție mai îndelungat. Aceste nuanțe s-au dovedit însă irelevante pentru anchetatorii KGB, care își bazau acuzațiile pe presupusa intenție a organizației de a ”rupe RSS Moldovenească și o parte a RSS Ucrainene din componența Uniunii Sovietice.”
Curtea Supremă de Justiție a RSSM și-a încheiat audierile pe acest caz pe data de 13 iulie 1972. Principalul conducător al Frontului Național Patriotic, Alexandru Usatiuc, a fost condamnat la șapte ani de închisoare într-o colonie penală cu regim sporit de securitate din regiunea Perm și la cinci ani de exil în regiunea Tiumen. Gheorghe Ghimpu a fost condamnat la șase ani de închisoare într-o colonie penală cu regim sporit de securitate, iar Valeriu Graur – la patru ani de detenție într-o colonie penală de același tip.
