Cazul lui Gheorghe Muruziuc este destul de atipic pentru tendințele obișniuite de opoziție față de regimul sovietic, și cu atât mai fascinant din acest motiv. Muruziuc era un simplu muncitor, fără nici o experiență anterioară de ”activitate anti-sovietică”. Principala sa acțiune de sfidare a regimului a fost arborarea tricolorului românesc pe acoperișul unei fabrici de zahăr din Alexăndreni, raionul Lazovsk (în prezent raionul Sângerei), pe data de 28 iunie 1966, adică la cea de-a 26-a aniversare a anexării Basarabiei de către Uniunea Sovietică. Impulsul inițial pentru acțiunea sa rebelă pare să fi izvorât dintr-un amestec de nemulțumire socială (exprimată în termeni etnici) și un sentiment acut de inechitate, pe care anchetatorii de la KGB l-au considerat ca fiind o trăsătură dominantă de caracter. La un moment dat pe parcursul anului 1965, el a intrat în conflict cu administrația fabricii la care era angajat. Acest conflict se datora mai ales faptului, că directorul fabricii, Korobka, un etnic ucrainean, a adus o mare parte a forței de muncă din Ucraina și Rusia. Mai mult, el părea să îi ignore sau chiar să îi ”maltrateze” pe muncitorii locali. Nemulțumirea lui Muruziuc a dus la prima sa acțiune (minoră) de rezistență, care a avut loc în mai 1965. Anume atunci Muruziuc i-a trimis o telegramă direct lui Brejnev, în care se plângea în legătură cu anumite nereguli și cazuri de neglijență administrativă și abuz în serviciu din partea conducerii fabricii. Ca urmare a acestui fapt, el a fost mustrat în timpul unei ședințe speciale a celulei de partid de la fabrică, iar relațiile sale cu conducerea fabricii s-au deteriorat. Începând din martie 1966, el a început să-și manifeste nemulțumirea în termeni etnici, exprimându-și deschis opiniile privind discriminarea, căreia i-ar fi fost supusă ”națiunea moldovenească” de către autoritățile sovietice și ruși, în general. Muruziuc și-a generalizat concluziile, pornind de la cele câteva incidente de la fabrica sa și exprimând opinii tot mai radicale în timpul unor conversații pe care le-a avut cu mai mulți colegi, prieteni și cunoștințe. În linii mari, opinia sa era că Basarabia aparținea, de drept, României, și că fusese anexată în mod ilegal de către URSS în iunie 1940. Astfel, politicile promovate de statul sovietic duceau la discriminarea etnică a ”națiunii moldovenești” și ar fi putut avea drept urmare dispariția culturii naționale, limbii și a obiceiurilor ”moldovenești”. Muruziuc a afirmat deschis că populația majoritară din RSSM avea ”mult mai multe lucruri în comun, sub aspect lingvistic, cultural și istoric, cu românii, decât cu oricare dintre celelalte naționalități sovietice”. Sfidând și respingând, în mod evident, doctrina oficială sovietică a ”prieteniei popoarelor”, Muruziuc pleda pentru secesiunea RSSM din cadrul URSS și pentru unirea ulterioară a acesteia cu România. Pentru el, aceasta era singura soluție pentru păstrarea specificității etnice și a culturii naționale a moldovenilor. Este interesant că în timpul interogării sale de către KGB el și-a schimbat opinia, pledând pentru crearea unui stat moldovenesc independent care ar fi cuprins și Moldova românească, dar care ar fi trebuit să rămână absolut separat de URSS. Nu este foarte clar care a fost motivul pentru această schimbare a poziției lui Muruziuc. Acest lucru i-a făcut pe anchetatorii KGB să se îndoiască de sănătatea mintală a acestuia. Cauza reală era, probabil, legată de considerente pragmatice și de recunoașterea ”parțială” a vinei de către Muruziuc.
Prezenta colecție face parte din fondul dosarelor judiciare privind persoanele supuse represiunilor politice în perioada regimului comunist. Acest fond este păstrat actualmente în Arhiva Servicului de Informații și Securitate (SIS) al Republicii Moldova. Dosarul lui Muruziuc a fost înregistrat sub nr. 6597. Dosarul a fost început pe data de 28 iunie 1966 (în timpul primului interogatoriu al lui Muruziuc) și încheiat pe 24 octombrie 1966, când a fost pronunțat verdictul în acest caz. Dosarul conține următoarele piese: decizia privind deschiderea unui caz penal pe numele lui Muruziuc (p. 1-2), decizia privind percheziția locuinței sale și protocolul acesteia (p. 3-5); o scrisoare confiscată de la domiciliul lui Muruziuc, scrisă în 1965 și adresată lui Brejnev, în care erau formulate plângeri în privința neregulilor de la fabrică (p. 6-7); un scurt raport al funcționarilor locali KGB de nivel raional și mărturiile colegilor de lucru ai lui Muruziuc, care au oferit informațiile esențiale privind acest caz (p. 8-10); ancheta oficială a lui Muruziuc întocmită după arestarea sa (p. 12-13); diferite documente procedurale privind transferul procesului din jurisdicția procuraturii în jurisdicția KGB-ului, având în vedere natura faptelor lui Muruziuc (p. 14-18); înregistrarea detaliată a interogatoriilor lui Muruziuc, care reprezintă o parte substanțială a dosarului său (pp. 19-81), interogatorii detaliate ale martorilor, cu scopul confirmării sau combaterii mărturiilor lui Muruziuc; printre martori figurează soția sa, diferiți colegi de lucru, prieteni și cunoștințe (pp. 82-210), înregistrarea confuntărilor directe dintre Muruziuc și diverși martori, pentru a corobora probele existente (pp. 211-235), examinarea probelor incriminatorii, inclusiv câteva fotografii ale drapelului confecționat de Muruziuc (pp. 235-239, a se vedea Masterpiece 2); câteva documente legate de expertiza psihiatrică a stării de sănătate mintală a lui Muruziuc, inclusiv încheierea oficială a expertului care confirma lipsa tulburărilor mintale (pp. 243-249); actul oficial de acuzare privind cazul lui Gheorghe Muruziuc (pp. 260-268) și, în fine, decizia judiciară de reabilitare a lui Muruziuc, adoptată de Judecătoria Supremă a RSS Moldova în martie 1991 (pp. 338-344). Pentru această colecție, cele mai importante documente sunt cele legate de mărturia lui Muruziuc (pe care acesta a confirmat-o prin propria semnătură) și probele materiale incriminatorii, inclusiv fotografiile drapelului care a fost mai târziu distrus de KGB. Actul final de acuzare prezintă, de asemenea, un anumit interes, pentru că oferă o relatare sintetică a acțiunilor și motivațiilor posibile ale faptelor lui Muruziuc, precum și argumentele oficiale pentru punerea sa sub acuzare (a se vedea Masterpiece 1). Mărturia lui Muruziuc este revelatoare pentru sursele opoziției sale față de regim. Chiar dacă nemulțumirea sa a fost formulată, inițial, din anumite cauze pur materiale, el a conștientizat treptat dimensiunea națională a inechităților pe care le observa în jur. Se pare că conversațiile sale cu anumiți prieteni sau cunoscuți mai bine educați și lectura unor poezii ”subversive” aparținând scriitorilor clasici români au fost stimulenți direcți pentru a trece la acțiune.
Cazul lui Muruziuc ridică o serie de întrebări, mai ales având în vedere pedeapsa sa destul de blândă, el fiind condamnat la doi ani de muncă silnică. Relativa blândețe a sentinței devine chiar mai evidentă dacă o comparăm cu anumite cazuri ulterioare de ”opoziție naționalistă” de la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970. Autoritățile sovietice, se pare, nu doreau să atragă o atenție exagerată faptelor lui Muruziuc, pe care îl considerau un ”lup singuratic”. Dimpotrivă, atitudinea lor față de orice formă de opoziție organizată era mult mai intolerantă, fapt demonstrat de pedepsele mult mai dure aplicate în cazuri de ”propagandă naționalistă” în contextul modificat al perioadei de după 1968. Cu toate acestea, pretenția lui Muruziuc de a repreznta opinia colectivă a întregii ”națiuni moldovenești”, oricât de falsă ar fi fost, a provocat o anumită îngrijorare, așa cum reiese din dosarul procesului său. În același timp, originea socială a lui Muruziuc ar fi putut avea un anumit rol în acest sens. Majoritatea celorlalte cazuri aveau în vizor intelectuali sau persoane cu o istorie familială ”suspectă”, în timp ce Muruziuc era muncitor și provenea din țărani, iar frații săi erau perfect integrați în societatea sovietică. Importanța statutului social s-a evidențiat și atunci, când autoritățile au evaluat impactul ideilor lui Muruziuc. Celelalte două persoane implicate direct în cazul său (Traciuk, un polițist, și Scripcaru, un avocat) au fost exonerate de orice acuzații, în urma unui protest depus de Scripcaru în 1968.
