Doina Cornea (n. 30 mai 1929, Brașov – d. 4 mai 2018, Cluj-Napoca) a fost un lector de limba și literatură franceză de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, care a devenit în anii 1980 unul dintre cei mai remarcabili și curajoși disidenți din timpul regimului Nicolae Ceaușescu. Bine-cunoscută internațional datorită eforturilor emigrației române și mai ales ale fiicei ei care trăia în Franța, Cornea a fost la fel de cunoscută și pe plan național datorită posturilor de radio occidentale cu programe în limba română, dintre care Radio Europa Liberă (REL) a jucat rolul primordial. Deși Cornea a devenit foarte vizibilă numai după revolta de la Brașov din 1987, disidența ei a început de fapt în prima parte a anilor 1980, odată ce ea a încercat să îmbunătățească prin eforturi personale materialele didactice pentru cursurile sale de la universitate. Prima ei încercare de a atenua conformismul programei universitare a constat în predarea unor texte scrise de Paul Goma, un fost deținut politic după Revoluția Maghiară din 1956 și o personalitate marcantă a ratatei mișcări pentru drepturile omului din 1977, care a emigrat apoi în Franța și a publicat acolo câteva romane de inspirație autobiografică. Pentru că Goma devenise în fapt un autor interzis odată ce părăsise de tot România, experimentul Doinei Cornea de a folosi textele lui ca material didactic a fost întrerupt imediat de către conducerea universității. Ea a continuat, însă, să încerce să le prezinte studenților ei autori care nu se regăseau în programa universitară, de această dată folosind traduceri din franceză făcute de ea însăși și distribuite prin ediții samizdat, realizate pe foiță foarte subțire astfel încât să se poată imprima șase copii dintr-odată prin folosirea unei mașini pe scris . Printre autorii traduși era și Mircea Eliade, un fost membru al așa-numitei generații de la 1927, din care au făcut parte cei mai talentați intelectuali ai României pre-comuniste. Eliade se distinsese încă de pe-atunci prin erudiția sa enciclopedică, care s-a dovedit un atu important după emigrație pentru că l-a ajutat să devină un reputat istoric al religiilor în Statele Unite și, neoficial, cel mai faimos român de peste granițe. Deși în acea perioadă regimul comunist încerca să-l coopteze pe Eliade pentru a-l transforma în agentul său de influență în țările occidentale, el era încă o persoană tabu datorită faptului că era un refugiat și un fost membru al extremei drepte românești din perioada interbelică. Fosta sa opțiune politică era un lucru foarte puțin cunoscut, însă, pentru că Eliade și-a ascuns cu mare grijă propriul trecut problematic. Dintre operele pe care le publicase în străinătate, Cornea a tradus și folosit pentru cursurile sale un interviu acordat unui scriitor francez, în care s-a discutat despre viața și cariera lui Eliade fără a se pomeni despre opțiunea sa politică din interbelic, despre care s-a aflat mult mai târziu (Rocquet 1978). Scopul Doinei Cornea era de a oferi studenților săi un model mult mai interesant decât oferea canonul comunist. În prefața ediției post-comuniste a traducerii acestui interviu de lungimea unei cărți, care circulase anterior în ediție samizdat, Cornea a formulat explicit motivația acestei alegeri pentru materialele sale didactice:  “Tânărul cititor obișnuit, din nenorocire, cu anumite tipare de gândire, va fi, de la primele rânduri, fermecat de libertatea cugetării lui Mircea Eliade, de marea ei deschidere, de creativitatea ei.”(Eliade 1990, 5) Animată de asemenea idei despre educație, ea a reușit să publice de una singură șase ediții diferite ale acestui samizdat, care conținea traduceri din autori cenzurați, dintre care unele se păstrează astăzi la Muzeul Memorialului Sighet.

Această încercare de a contesta programa universitară comunistă a reprezentat motivația pentru pensionarea ei cu anticipație. În realitate, marginalizarea profesională a Doinei Cornea nu a fost cauzată de această traducere neoficială din Eliade, ale cărui opere despre istoria religiilor fuseseră deja traduse și publicate oficial, deși în ediții limitate, ci de o scrisoare pe care ea a trimis-o la REL. Difuzată în 1982, această scrisoare deschisă critica în mod public politicile educaționale ale regimului Ceaușescu, apărând în același timp tradițiile culturale românești și virtuțile morale creștine, pe care Cornea le considera fundamentale pentru formarea tinerei generații. Ca și alți disidenți din Europa Centrală, ea credea în regenerarea morală a națiunii, un deziderat imperativ care ar fi putut fi atins numai prin rostirea adevărului. Totuși, poziția ei diferea prin aceea că nu era laică, ci religioasă, pentru că își avea originea în apartenența ei la reprimata Biserică Greco-Catolică din Transilvania, care fusese în 1948 incorporată forțat în Biserica Ortodoxă Română. În respectiva scrisoare, Cornea pleda și pentru o reformă a sistemului de educație comunist, care preconiza întoarcerea la modelul interbelic ce punea accent pe studiul științelor umaniste și reintroducerea canonului literar pre-comunist. O turnură în activitatea disidentă a Doinei Cornea a apărut în 1987, când a început să trimită, nu numai la REL, ci și lui Ceaușescu, scrisori deschise care deplângeau starea jalnică a sistemului de educație românesc. În prima sa scrisoare adresată șefului statului comunist, ea a analizat cauzele acestei degradări și a propus un program detaliat de reforme educaționale, care necesitau de-politizarea școlilor, autonomia universitară, libera circulație a ideilor și profesorilor, reintroducerea în manuale a autorilor interziși și a religiei în programa școlară. După greva din noiembrie 1987, care a avut loc în orașul ei natal Brașov, Cornea și-a radicalizat poziția critică, luând public apărarea muncitorilor și distribuind manifeste care pledau pentru susținerea acestora. Ca urmare, poliția secretă a arestat-o și interogat-o cu brutalitate timp de peste o lună. Deși a trebuit să o elibereze datorită presiunilor internaționale, Securitatea a instituit supravegherea ei permanentă de atunci încolo și până la căderea comunismului (Cornea 1990).

În următorii doi ani, însă, ea a reușit să devină unul dintre cei mai proeminenți disidenți din România comunistă. Cea mai importantă analiză critică formulată de ea este cunoscută sub numele de „scrisoarea de la 23 august,” pentru că asta a fost data difuzării ei prin REL, o dată care coincidea cu ziua națională din timpul comunismului și care marca întoarcerea armelor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și implicita aliere a României cu Uniunea Sovietică. Acest document din 1988 a reprezentat cea de-a doua sa scrisoare către Ceaușescu și, în același timp, cea mai elaborat program de reforme politice, economice și sociale formulat de Cornea. Acest program mergea dincolo de deja-obișnuitele reforme de tip gorbaciovist, care erau menite să restaureze “socialismul cu față umană,” pentru a cere separarea structurilor de partid și de stat, chiar independența puterilor legislative, executive și judecătorești; garantarea drepturilor fundamentale, precum libertatea cuvântului și a asocierii; sfârșitul monopolului partidului comunist asupra circulației informației; introducerea mecanismelor de piață pentru reformarea economiei ineficiente (Cornea 1991). Pe scurt, Cornea cerea în 1988 o schimbare de regim, parcă prevăzând apropiata cădere a comunismului în regiune. Sub continuă strictă supraveghere, ea a reușit totuși să trimită această scrisoare la REL, împreună cu un răspuns la invitația de a participa la conferința organizată de Solidaritatea poloneză la Cracovia, la care a fost împiedicată de autorități să participe. Acest lucru a fost posibil numai datorită unui lanț de împrejurări favorabile și acțiuni îndrăznețe, de care a fost capabil Josy Dubié, un jurnalist belgian, care venise în România pentru a realiza un film documentar. Cornea a scris cele două scrisori cu litere minuscule pe foița de țigară și le-a cusut în capul unei păpuși, pe care i-a dat-o apoi lui Dubié, pe care l-a întâlnit din întâmplare în centrul Clujului. După ce a verificat identitatea Doinea Cornea la Ambasada Belgiei din București, a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a se întoarce și a o intervieva. Fost marinar cu spirit aventuros, Dubié s-a descurcat să scape de agenții poliției secrete care îl urmăreau și după o cursă nebunească prin Cluj, demnă de filmele hollywoodiene, a reușit să pătrundă în casa Doinei Cornea. Datorită acestei întâlniri, jurnalistul belgian a luat cu sine peste graniță nu numai păpușa care conținea cele două texte, dar și pelicula pe care imortalizase un interviu cu Cornea, pe care a inclus-o în documentarul său Dezastrul roșu. Pe drumul de întoarcere, a înmânat păpușa cu cele două scrisori celor de la sediul REL din München. Acest șir de coincidențe favorabile, care au făcut ca mesajele Doinei Cornea să ajungă REL, epitomizează dificultățile pe care toți românii, dar în special cei din orașele de provincie, trebuiau să le depășească atunci când aveau de gând să-și facă publică prin intermediul mass mediei occidentale poziția critică fața de regimul comunist (C. Petrescu 2013).

În afară de scrisoarea de la 23 august, Cornea a mai scris alte câteva în 1988-1989, dintre care una pentru a-și exprima din nou solidaritatea cu greviștii de la Brașov și una pentru a-i cere Papei Ioan Paul al II-lea să susțină reînființarea Bisericii Greco-Catolice (Cornea 1991). Cu toate acestea, ea a rămas cunoscută mai ales pentru contribuția ei la diseminarea la nivel internațional a informațiilor cu privire la proiectul lui Ceaușescu de a demola satele României pentru a le transforma în centre agro-industriale. În comparație cu programul ei de reforme, care era pragmatic și orientat către viitor, scrisoarea contra sistematizării satelor era nostalgică și orientată către trecut. “Spiritualitatea satului,” după cum a formulat Cornea, reprezenta esența identității românești, astfel încât planul de a-i muta pe țărani la bloc nu era altceva decât o încercare de a distruge “sufletul națiunii.” Plecând de la ideea că satul reprezintă locul de păstrare al tradițiilor naționale, ea a reușit să strângă și alte semnături pe această scrisoare deschisă. Pentru a avea o idee despre dimensiunile acestui tip de acțiuni colective din România comunistă, scrisoarea Doinei Cornea a fost semnată în final de 28 de persoane, ceea ce a făcut din ea protestul contra politicilor lui Ceaușescu cu cele mai multe semnături. Acest protest a mai fost remarcabil și pentru că a reunit români și maghiari într-un protest comun. În plus, scrisoarea a fost importantă pentru că a stârnit indignare în rândurile publicului occidental și a mobilizat la nivel internațional pe toți cei care erau contra politicilor absurde ale regimului Ceaușescu. În afară de această scrisoare, care era destinată în principal publicului românesc, aberantul și arbitrarul așa-numit plan de sistematizare a satelor din România devenit cunoscut unui public larg datorită documentarului făcut de Dubié, la care și Cornea a contribuit. Conștient că în România nu putea filma liber, Dubié a pretins că este un turist în vacanță însoțit de prietene sa, în realitate operatoarea sa, și a reușit filmând cu camera ascunsă să surprindă pe peliculă imagini pe care nimeni nu le mai capturase înainte. Chiar și mai important a fost faptul că Dubié s-a descurcat să scoată această peliculă filmată din România. Deși vameșii l-au controlat pe el și pe însoțitoarea lui până la piele, iar mașina lor în cel mai mic detaliu, pentru că fuseseră informați că se întâlniseră cu Cornea, el a reușit să-i păcălească ascunzând pelicula de 16mm în casete audio.  Difuzat de aproape toate televiziunile occidentale, precum și de televiziunea publică din Ungaria, filmul arăta demolările pe scară largă din București, care aminteau numai de dezastre naturale precum cutremurele sau de bombardamentele din timpul războiului. Apariția fragilă a Doinei Cornea a fost imaginea-șoc a filmului: spectatorul occidental nu putea să nu fie mișcat de această femeie care amintea de Maica Tereza și care stătea singură împotriva regimului opresiv a lui Ceaușescu. Deși nu se înțelegea ce spune efectiv, ea părea să întruchipeze salavarea unei națiuni dintr-o existență mizerabilă și umilitoare. Pe scurt, imaginea ei a potențat imens mesajul filmului Dezastrul roșu și a atras o importantă susținere occidentală pentru conservarea zonelor rurale din România, dintre care cea mai notabilă inițiativă a fost Operation Villages Roumaines. Aceasta a reprezentat o rețea a societății civile născută în Belgia, dar activă și în Franța și alte țări occidentale, care a reușit efectiv să stopeze aceste demolări prin crearea de parteneriate între localități din România și din Vestul Europei. Până la căderea comunismului, Operation Villages Roumaines a devenit cea mai largă rețea de ajutor transnațional împotriva abuzurilor regimului Ceaușescu. În același timp, Cornea a devenit un simbol al unei opoziții fragile dar hotărâte contra acestei dictaturi.

Cea mai revoluționară poziție pe care a avut-o Cornea a fost probabil susținerea unei scrisori deschise colective contra re-alegerii lui Nicolae Ceaușescu la cel de-Al Paisprezecelea Congres al PCR din noiembrie 1989, la care au aderat disidenți și ne-disidenți din întreaga țară. Pe scurt, Cornea a fost unul dintre acei puțini intelectuali disidenți români care a ridicat și probleme din afara sferei culturale, care ar fi fost numai în imediatul său interes profesional. În același timp, a fost unul dintre și mai puținii intelectuali care au încercat să realizeze o alianță împotriva comunismului care să depășească limitele de clasă. Cornea a fost cunoscută ca o apărătoare a muncitorilor nu numai datorită poziției ei publice după revolta de la Brașov din 1987, dar și datorită colaborării cu un grup de muncitori care doreau să organizeze un sindicat liber după modelul polonez (Cornea 2009). În decembrie 1989, Cornea a apărut ca o figură publică de primă importanță și a continuat pentru o vreme să joace un rol semnificativ ca intelectual public. În urma revoluției, ea a fost cooptată alături de alți disidenți în prima structură de organizare politică post-comunistă, Frontul Salvării Naționale. Atunci când s-a dovedit că acesta era dominat doar de neo-comuniști interesați să pună mâna pe putere în post-comunism, ea s-a retras pentru a putea susține opoziția politică în formare și restructurarea societății civile. Contra dominației politice a neo-comuniștilor, Cornea s-a implicat activ în conservarea acelei părți a memoriei colective care a fost interzisă sub comunism, în special cea legată de Gulag-ul românesc. În ultimii ani, nu a mai jucat un rol public important.