Lucian Ionică (n. 28 martie 1952, Timișoara) este una dintre personalitățile culturale ale orașului Timișoara. A urmat liceul în Timișoara, iar Facultatea de Filozofie la Universitatea din București (1972-1977). Tot în capitală a urmat studii postuniversitare de regie și montaj în cadrul Academiei de Artă Teatrală și Cinematografică. De asemenea, Lucian Ionică este doctor în filozofie al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca din 1999, cu o teză despre ”Valențele epistemologice ale imaginii vizuale.” Între 1980 și 1990 a fost realizator de filme documentare la Universitatea de Vest din Timișoara, apoi sociolog al aceleiași instituții pentru următorii doi ani. Din 1992 și până în prezent a fost cadru didactic la secția de jurnalistică a Universității de Vest din Timișoara. Pentru o durată de mai bine de un deceniu, începând din 2004, a fost și director al studioului regional al Televiziunea Publice din Timișoara.

A scris mai multe cărți și studii de amploare. Este autorul a peste 40 de filme documentare, de mai multe ori premiate la festivaluri importante de profil. Între filmele documentare în care a fost implicat Lucian Ionică există și unul cu o valoare patrimonială deosebită pentru că aduce în prim plan martori ai Revoluției Române din decembrie 1989 în Timișoara. Filmul se intitulează Li-ber-ta-te, li-ber-ta-te! și se găsește în videoteca de la Memorialul Revoluției de la Timișoara. ”În primele zile din ianuarie 1990, am primit un telefon de la Iosif Costinaș, faimosul jurnalist de investigație din Timișoara dispărut în condiții suspecte și declarat mort cu un 15 ani în urmă [în 2002], care m-a chemat să ne întâlnim și care mi-a zis: ’Hai să filmăm niște interviuri cu participanții la Revoluție.’ El a făcut rost de o cameră video, ne-am dus la sediul revistei Orizont , am făcut-o foarte conspirativ, ne-am închis într-o încăpere de acolo și am început să filmăm. Trei zile la rând am făcut interviuri filmate. Şase-șapte ore, brutul de filmare. Cred că au fost șase persoane intervievate. Am filmat pe casetă VHS, deci pe un suport care nu permitea stocarea unei imagini video de foarte bună calitate; dar am ales să facem aceasta pentru că, atunci, în ianuarie 1990, am fost mai ales interesați de informație, nu neapărat de acuratețea cadrelor video,” spune Lucian Ionică, foarte pe scurt, povestea realizării acestui film.

Pasiunea pentru fotografie, vocația sa de profesor de jurnalism și de colecționar s-au întâlnit la Lucian Ionică într-un proiect de sinteză care a avut ca scop arhivarea poveștilor altor fotografi care au realizat instantanee în zilele Revoluției din decembrie 1989 în Timișoara. Au rezultat nouă povești individuale consemnate în trei studii ample publicare deja de Lucian Ionică, ale căror coordonate publicistice sunt următoarele: Ştefan Iordănescu, Ladislau P. Gagy, Ion Roman sunt obiectul primului studiul publicat ca Lucian Ionică, ”Fotografi ai revoluţiei,” în volumul Mass-media, represiune şi libertate, coord. Lucian-Vasile Szabo (Editura Gutenberg, Arad, 2010); Doina Benea, Liviu Butoi, Gheoghe-Martin Copăceanu sunt prezentați în următorul studiu apărut ca Lucian Ionică, ”Fotografi ai revoluţiei (II),” Memorial 1989 1(11), 2013; iar Constantin Flondor, Petru Teleagă, Mircea Radu sunt incluși în ultima parte a acestei trilogii publicată în aceeași revistă ca Lucian Ionică, ”Fotografi ai revoluţiei (III),” Memorial 1989, 1(15), 2015.

Lucian Ionică este, de asemenea, editorul principal al unui proiect de mare anvergură, Enciclopedia Revoluției din Timișoara, a cărui publicare a început odată cu aniversarea a 25 de ani de la evenimente. Lucrarea are trei volume, apărute în intervalul 2014-2016, și peste 1.000 de pagini. Lucian Ionică a fost coordonatorul primului volum, care include o cronologie detaliată a evenimentelor din Timişoara din perioada 15-22 decembrie 1989, precum şi referințe aduse la zi despre victimele revoluției. Este o lucrare care se adresează publicului larg și oferă într-o manieră accesibilă și succintă informaţii despre acele zile dramatice în scopul de a-i ajuta pe cititori să discearnă ce este esențial din multitudinea de date disponibile, uneori contradictorii, dar și de a-i face să-și amintească de faptul că există încă întrebări care nu și-au găsit răspuns. ”De­cem­brie 1989 a fost un moment unic în viața noastră și în istoria orașului nostru. Atunci au murit oameni, în locuri unde astăzi ne plimbăm liniștiți. Treptat, me­moria acelor zile se va restrânge la o ce­remonie de comemorare. Nu cred că este suficient să-i omagiem numai în vorbe, ocazional. În amintirea gestului lor su­prem, trebuie să încercăm să obținem o mai bună înțelegere a ceea ce s-a în­tâmplat atunci. O formă a recunoștinței noastre, dar și a celor ce vor veni este cunoașterea detaliată a acelei încleștări în care unii au devenit eroi, unii au fost participanți, iar alții, simpli spectatori,“  spune Lucian Ionică despre sensul acestui amplu proiect editorial.

În privința comunismului, Lucian Ionică este de părere că ”la vremea respectivă, comunismul era un dat, așa cum era un dat că soarele răsare la est și apune la vest. Îți place, nu îți place, asta era situația. În aceste condiții, încercai să îți găsești o cale de a trăi cât mai normal. Îi vedeai pe cei care, prin politic, încercau să urce în ierarhia socială – erau cu gura mare, doreau să urce foarte repede. Și aveai o anume reacție de dezaprobare. Știai că poți fi ascultat, că poți fi turnat – și atunci, te protejai și vorbeai deschis doar cu prietenii în care aveai încredere. Îți creai un spațiu al libertății. Și încercai să îți găsești o comunitate în care să te manifești neîngrădit. Eu am avut șansa de a avea două asemenea comunități: zona de cineclub, cinematografie – am avut șansa să merg aici în 1968, un an important pentru comunismul românesc, fiindcă atunci Nicolae Ceaușescu a avut declarația de distanțare față de invazia trupelor sovietice în Cehoslovacia. A doua portiță de libertate a fost zona SF, cea a cenaclurilor literare. Am fost membru fondator al Cenaclului H. G. Wells din Timișoara și al Cenaclului SF Helion. Acestea au fost forme de echilibrare, spații de libertate.” Lucian Ionică fost membru de partid, dar unul pasiv, care nu a dorit să se folosească de această apartenență politică pentru a ieși în evidență, ci doar pentru a urma o carieră profesională „normală,” neîngrădită de refuzul de a intra în această organizație de masă, care până în 1989 a ajuns să aibă aproape patru milioane de membri: ”Am fost membru de partid, pentru că în timpul studiilor universitare ni s-a spus că dacă nu devii membru de partid, nu poți face nimic profesional. A fost ca un fel de dat și, pentru foarte mulți, aceasta era o formalitate.”

Înainte de orice altceva, zilele revoluționare care au dus la schimbarea de regim din 1989, zilele din decembrie 1989 în care Lucian Ionică a fost pe stradă în Timișoara, sunt de neuitat pentru acesta: ”Duhul acelor zile a fost ceva formidabil. Atunci cred că am trăit cea mai mare bucurie, cea mai intensă bucurie din viața mea. Era și puțină teamă, dar mai ales era acea bucurie copleșitoare. Mi-am dat seama că lucrurile nu se mai pot întoarce, că, la noi, comunismul a căzut. Gata! Am simțit că va fi altceva și speram că va fi mult mai bine. A fost o stare cu totul și cu totul specială ceea ce am trăit atunci, în acele zile, pe străzile din Timișoara. Când am văzut 100.000-150.000 de oameni în Piața Victoriei, am știu că, gata, comunismul va cădea, că nu mai are viitor. Se schimbase expresia fețelor oamenilor; toți trăiau acele momente de bucurie, de euforie, de solidaritate, de frățietate. Era formidabil, absolut formidabil”. Lucian Ionică dublează și întărește această confesiune cu o alta: ”Dacă era ceva care a ieșit în evidență pentru mine atunci, dacă a fost ceva, cum să zic, izbitor, atunci aceasta a fost: faptul că oamenii erau uniți. Uniți în mod spontan, autentic. Nu mai trăisem așa ceva până atunci. Lumea, atunci, era unită. Și toți doreau, atunci, același lucru. Nu doar că își doreau același lucru, dar și exprimau aceasta și acționau la vedere în același sens și în aceeași direcție. Nu se ascundeau; trăiau deja, plenar, liberi. Și aceasta mi s-a părut aproape miraculos. Era tot ce nu se făcuse până atunci. Și până în decembrie, lumea mai cârcotea, mai auzeai pe unul, pe altul, că nu îi convine ceea ce trăia în comunism, dar acum era ferm, clar, răspicat, la vedere, tare, asumându-și riscurile. Era fără întoarcere, era sentimentul libertății.  Sigur că, în același timp, era și marea durere pentru oamenii care au murit, pentru cei care erau răniți. Durerea de a fi pierdut atâția oameni și miracolul de trăi în libertatea...”