Mihai Moroșanu (născut la 22 noiembrie 1939, Drepcăuți, actualmente raionul Briceni, Republica Moldova) este unul dintre cei mai cunoscuți disidenți moldoveni din perioada sovietică, fiind bine cunoscut pentru critica ferventă a regimului și pentru viziunile sale naționale tranșante. În 1949, el și familia sa (mama, tatăl, două surori, un frate și bunica) au fost deportați în Siberia, regiunea Kurgan, Republica Sovietică Socialistă Federativă Rusă. Deportarea întregii familii a lui Moroșanu, care au fost etichetați drept ”chiaburi”, a făcut parte din al doilea val masiv de deportări, organizate de autoritățile sovietice, în scopul de a sparge rezistența țăranilor față de procesul de colectivizare. Principala țintă al valului de strămutări forțate din anul 1949 a fost ”dușmanul de clasă” din mediul rural, adică țăranii relativ prosperi și mijlocași, identificați ca ”elemente chiaburești”. Această experiență traumatică a lăsat o impresie de durată asupra lui Moroșanu. În 1953, când avea doar paisprezece ani, Moroșanu a fost obligat să își găsească un loc de muncă, pentru că familia sa se confrunta cu probleme materiale grave, iar părinții săi s-au îmbolnăvit. La 12 martie 1955, el și-a pierdut brațul drept în urma unui accident de muncă, fiind afectat de un handicap parțial, la vârsta de șaptesprezece ani, ceea ce i-a oferit dreptul la o pensie lunară de invaliditate în sumă de 17 ruble și 80 copeici. El a absolvit, totuși, o școală de șapte clase în Siberia. În 1958, familia sa a revenit la Drepcăuți, iar  Moroșanu și-a reluat studiile. A absolvit școala medie locală, în 1961, și în același an a devenit student la Facultatea de Inginerie și Construcții a Institutului Politehnic din Moldova, situat la Chișinău. După finalizarea a trei ani de studiu, Moroșanu a fost expulzat la începutul celui de al patrulea an pentru organizarea unei ceremonii de depunere a unei coroane de flori la monumentul dedicat domnitorului medieval Ștefan cel Mare. Acest personaj istoric a domnit cu succes asupra Principatului Moldovei timp de patruzeci și șapte de ani și, astfel, reprezintă una dintre cele mai importante personalități ale istoriei naționale românești. Evenimentul a avut loc la 11 octombrie 1964, atunci când la Chișinău se sărbătorea a patruzecea aniversare a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (RASSM), care fusese înființată la 12 octombrie 1924 în scopul realizării proiectului de creare a unei identități moldovenești în rândul populaţiei de limbă română din cadrul Uniunii Sovietice. Se zvonea că monumentul lui Ștefan cel Mare va fi mutat într-o altă locație, mai puțin centrală.  Moroșanu a colectat semnături de la studenții care doreau să-și exprime opoziția față de acest plan și bani pentru o coroană de flori cu inscripția ”de la tineretul Moldovei”, pe care a depus-o la statuie. Ca pedeapsă, el a fost suspendat din institut si obligat să lucreze la o fabrică de beton armat din Chișinău, timp de doi ani. Numai după aceea a putut Moroșanu să își reia studiile. El a fost însă arestat la 28 iulie 1966 și condamnat la trei ani de închisoare la 2 noiembrie 1966, în temeiul articolului 71 (subminarea egalității naționale și rasiale a cetățenilor sovietici) și articolului 218 partea 1 (huliganism cu circumstanțe agravante) ale Codului Penal al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM). Arestarea sa s-a datorat implicării sale într-un alt incident, în timpul căruia el a insistat să vorbească în limba română cu o vânzătoare de origine rusă într-un magazin din centrul Chișinăului. Astfel, Moroșanu a fost acuzat de ”naționalism”. Ironia este că cerința sa a fost în totală conformitate cu legislația sovietică, din moment ce constituția federală a URSS stipula că moldovenii aveau dreptul de a-și folosi limba maternă ca limbă ”națională” a republicii. Cu toate acestea, acuzația de ”naționalism” putea avea consecințe grave în această perioadă. Moroșanu a fost amnistiat în 1967, cu ocazia celei de a cincizecea aniversări a Revoluției din Octombrie 1917, dar a fost eliberat abia în septembrie 1968, cu zece luni înainte de încheierea termenului pedepsei sale de trei ani. Începând din ianuarie 1969, el a fost angajat la o firmă de construcții din Chișinău, unde a făcut tot posibilul pentru a dovedi că era un specialist de înaltă calificare și, astfel, a primit deseori premii și stimulente pentru îndeplinirea planului. Imediat după eliberarea sa, pe data de 30 septembrie 1968, Moroșanu a depus o cerere pentru a fi reînmatriculat la Facultatea de Inginerie și Construcții a Institutului Politehnic. Cererea sa a fost respinsă dintr-un motiv tehnic, dar cauza reală a fost una politică: fiind o persoană condamnată pentru naționalism, el reprezenta un caz delicat și dificil pentru conducerea RSSM. Cu toate acestea, pe parcursul anului următor Moroșanu a depus mai multe petiții adresate autorităților sovietice superioare, argumentând circumstanțe atenuante în cazul său. Cu sprijinul Trustului de Construcții nr. 13 din Chișinău, unde lucra la acea vreme, Moroșanu a plecat la Moscova, în iulie 1969, unde a cerut o audiență la ministrul unional al învățământului superior. Ca urmare, ministrul i-a aprobat cererea, în august, iar Moroșanu a fost readmis la secția cu frecvență redusă a Institutului Politehnic.

În acea perioadă, Mihai Moroșanu era bine cunoscut printre locuitorii Chișinăului, datorită curajului său în apărarea drepturilor naționale ale moldovenilor. El nu ezita să discute chestiuni sensibile din punct de vedere național cu angajații trustului de construcții, unde a lucrat după 1969, subliniind necesitatea ca vorbitorii de rusă să învețe limba română. Mai mult decât atât, în timpul studenției, în 1963, iar apoi după 1968, Moroșanu a vorbit deschis despre faptul că regiunea Ismail a fost, din punct de vedere istoric, o parte a Basarabiei, fiind alipită forțat Ucrainei de către autoritățile sovietice. Pentru aceste idei, Moroșanu a fost chemat în repetate rânduri la sediul KGB, hărțuit și amenințat cu încarcerarea. El a evitat alte condamnări ulterioare, deoarece a luptat împotriva regimului cu armele pe care acesta din urmă le aproba tacit. În special, el a citit cu atenție și știa foarte bine tot ceea ce au scris Marx, Engels și Lenin despre Basarabia, regimul țarist din regiune, dar și despre politica națională sovietică. De asemenea, Moroșanu a studiat cu atenție legile sovietice, care erau încălcate în RSSM. În ceea ce privește problema sudului Basarabiei, el se referea la o carte a lui Artiom Lazarev, unul dintre demnitarii locali cu vizibilitate deosebită și un intelectual de încredere al partidului. Această carte, scrisă în 1974, critica în mod deschis modificarea frontierelor Basarabiei din 1940, când raioanele de nord și de sud ale acestei regiuni au fost transferate Ucrainei, în timp ce restul Basarabiei a fuzionat cu RASSM pentru a forma noua RSSM. Totuși, KGB-ul și o comisie specială a Institutului de Istorie al Academiei de Științe a Moldovei au ajuns la concluzia că aceste idei erau periculoase și că instigau la ură interetnică. Cazul lui Moroșanu demonstrează perseverența sa și lupta sa constantă pentru protejarea drepturilor și simbolurilor naționale în RSSM. Poziția sa intransigentă i-a adus chiar respectul din partea anumitor ofițeri KGB. La sfârșitul anilor 1980, Moroșanu, împreună cu un grup de alți descendenți ai foștilor deportați, a depus o plângere pentru defăimare împotriva infamului secretar doi al Partidului Comunist din Moldova, reprezentantul neoficial al Moscovei, Viktor Smirnov, care i-a insultat pe ”urmașii foștilor culaci” în timpul unei ședințe plenare a Comitetului Central, la 30 mai 1987. În cele din urmă, Moroșanu a câștigat acest proces în aprilie 1990, când Judecătoria Supremă a RSSM l-a obligat pe Smirnov să îi plătească daune și să își ceară scuze în mod public de la Moroșanu. De asemenea, Moroșanu a participat activ la mișcarea de emancipare națională de la sfârșitul anilor 1980. De exemplu, el a fost unul dintre organizatorii celebrului miting de la 7 noiembrie 1989, care a devenit cea mai masivă demonstrație împotriva regimului organizată până atunci în RSSM și a culminat cu blocarea unei coloane de tancuri de către mulțimea furioasă. La începutul anilor 1990, Moroșanu a fost membru al Consiliului Frontului Popular din Moldova și s-a implicat direct în politică. El a devenit mai puțin vizibil în sfera publică la sfârșitul anilor 1990, dar a rămas implicat îndeaproape în inițiativele publice legate de păstrarea memoriei politicilor represive sovietice. El mai rămâne încă o figură emblematică pentru rezistența intransigentă și constantă față de regimul sovietic.