Paul Goma (n. 1935, Mana, raionul Orhei) are une dintre cele mai lungi cariere de opozant al regimului comunist din România. Cu toate acestea, el a refuzat permanent să fie etichetat drept opozant sau dizident, pentru că în viziunea sa aceşti termeni nu pot reda esenţa identităţii sale profesionale, şi anume, aceea de scriitor. Cariera sa profesională nu a urmat însă calea obişnuită către recunoaşterea valorii literare aşa cum era înţeleasă aceasta de cea mai mare parte a scriitorilor din România. Pe jumătate forţat, pe jumătate voit, Goma s-a văzut marginalizat, iar această marginalitate s-a datorat reacţiei autorităţilor faţă de o serie de acte pe care Goma le-a comis în mod conştient, ştiind că acestea se încadrau în zona gri dintre ceea ce era tolerat şi ceea ce trebuia reprimat. În trei situaţii distincte Goma a ales să sfideze autorităţile comuniste, în loc să li se supună, şi anume: (1) când s-a alăturat protestului studenţesc din 1956; (2) când a decis să publice un roman în Occident fără să aibă aprobarea autorităţilor comuniste; şi (3) când a încercat să înfiinţeze o mişcare pentru drepturile omului în 1977 (C. Petrescu 2013, 115-170). Ca urmare directă a actelor sale de nesupunere, Goma a fost deţinut politic sub regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi apoi a criticat deschis dictatura lui Nicolae Ceauşescu. În general, foştii deţinuţi politici se abţineau să se angajeze în acţiuni care i-ar fi putut aduce din nou în închisoare şi să-i facă să repete o experienţa traumatică pe care nu voiau decât să o uite. Dizidenţii de la mijlocul anilor 1970, din perioada post-Helsinki, aparţineau însă unei generaţii mai tinere, care nu trăise teroarea stalinistă. Din acest punct de vedere, Goma reprezintă o dublă excepţie. Participarea la protestele studenţeşti din 1956 i-au adus arestarea, exmatricularea din universitate, judecarea de către un tribunal militar şi detenţia pentru o perioadă de doi ani, urmată de o perioadă de patru ani de domiciliu forţat în Siberia României, pustia câmpie a Bărăganului (ACNSAS, Penal Fond, File P 313/1, f. 12-14). La fel ca în cazul altor foşti deţinuţi politici, şi lui Goma i s-a propus să colaboreze cu poliţia secretă, lucru pe care acesta l-a refuzat (ACNSAS, Fond of Informative Surveillance, File I 2217/ 3, f. 31). Considerând evoluţia sa ulterioară, un astfel de incident sună banal, dar merită menţionat pentru a sublinia faptul că refuzul de a colabora cu Securitatea nu însemna nici întoarcerea în închisoare şi nici reprimarea imediată. Însemna, însă, marginalizare perpetuă. Acest episod s-a produs aproape simultan cu înscrierea lui Gomoa în partidul communist, care a avut loc în timpul valului de entuziasm din august 1968, când Ceauşescu a câştigat capital politic prin condamnarea invaziei Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia. Goma a interpretat gestul lui Ceauşescu ca o dovadă a atitudinii ferme anti-Sovietice a Partidului Comunist Român şi a încercat să susţină opoziţia afişată, dar nu în întregime sinceră, a comuniştilor români faţă de Uniunea Sovietică ce ocupase ţinutul său natal, Basarabia (Goma 1992).

Din cauza marginalităţii sale asumate, Goma nu a reuşit să-şi publice scrierile în România, cu excepţia unui volum de proze scurte publicat în 1968 (Goma 1968). Spre deosebire de alţi autori, Goma a reuşit să-şi publice romanele în tamizdat, fără a beneficia de susţinere prin intermediul canalelor oficiale. Dimpotrivă, el a sfidat cenzura care îi respinsese două romane. Unul dintre personajele principale din romanul Uşa noastră cea de toate zilele aducea periculos de mult cu Elena Ceauşescu, în timp ce romanul Ostinato trata tema libertăţii, devenită obsesivă pentru un grup de deţinuţi. În timp ce majoritatea scriitorilor din România învăţaseră să-şi autocenzureze scrierile pentru a fi publicate, Goma a decis să le publice aşa cum fuseseră scrise, ceea nu era însă posibil decât de cealaltă parte a Cortinei de Fier. Un scriitor român care dorea să publice în străinătate fără aprobarea autorităţilor trebuia să fie pregătit să-şi rişte cariera profesională din ţară pentru şansa ipotetică de a fi acceptat de o editură din Occident. În plus, trebuia să fie nu numai suficient de curajos ca să sfideze sistemul, dar şi capabil să găsească posibilitatea de a trimite în secret manuscrisul în afara ţării, având în vedere că la graniţă controalele erau foarte stricte. Cu sprijinul unui doctorand din Austria care se specializa în studii româneşti, Goma a reuşit să treacă peste graniţă manuscrisele acestor cărţi, şi apoi a publicat în anul 1971 la Editura Suhrkamp romanul Ostinato (Goma 1971). Cartea a fost lansată la Târgul Internaţional de Carte de la Frankfurt ca un volum cenzurat de regimul comunist din România şi s-a bucurat de un succes neaşteptat de mare. Astfel, Editura Suhrkamp i-a publicat un an mai târziu şi celălalt roman (Goma 1972). Receptarea favorabilă în străinătate a scrierilor lui Goma s-a datorat nu numai mesajului critic la adresa regimului din ţară, dar şi unei conjuncturi favorabile. Acordarea Premiului Nobel pentru Literatură lui Aleksandr Soljeniţîn în anul 1970 atrăsese atenţia publicului către astfel de scrieri de inspiraţie autobiografică. Evident, publicarea romanului lui Goma a iritat serios autorităţile comuniste din România şi a create vâlvă printre scriitori şi printre culturnici. Mai mult, aceasta se petrecea în contextul aşa-numitelor Teze din iulie 1971, menite să întărească controlul ideologic asupra culturii şi să impună restricţii severe asupra circulaţiei libere a persoanelor şi informaţiilor peste graniţe în vederea limitării influenţelor occidentale asupra autorilor români. Din cauza publicării fără aprobare a acestui roman, Goma şi-a atras supravegherea constantă din partea Securităţii (Goma 2005, 306-309). În acelaşi timp, poliţia secretă adoptase la acea vreme metode mai variate decât simpla reprimare a oricărui act de nesupunere, astfel încât i-a permis lui Goma să călătorească în Occcident la invitaţia editurii franceze Gallimard pentru a contrazice ideea că Goma ar fi fost persecutat pentru scrierile sale. În timpul şederii sale, care s-a prelungit din iunie 1972 până în iunie 1973, Goma a stability contacte utile cu reprezentanţi ai exilului românesc la Paris şi a reuşit să scrie şi să publice un nou volum, inspirat din experienţa sa de deţinut politic, pe care l-a intitulat simplu Gherla, după numele localităţii din Transilvania unde a fost închis între 1957 şi 1959 (Goma 1976). 

O astfel de realizare, care era aproape unică în mediul scriitoricesc din România, i-a adus lui Goma o şi mai accentuată marginalizare. Cu toate acestea, a fost cel de-al treilea şi ultimul gest de sfidare a autorităţilor comuniste care a dus la o nouă arestare a lui Goma şi apoi la exilarea sa aproape forţată. Evenimentele din anul 1977 l-au transformat pe Goma dintr-un scriitor cenzurat în România dar care s-a dovedit a avea succes în Occident într-un dizident şi un apărător al drepturilor omului. Totul a început cu un alt act solitar de sfidare a autorităţilor comuniste: scrisoarea pe care Goma i-a adresat-o personal dramaturgului Pavel Kohout, unul dintre semnatarii Cartei 77, ale cărui scrieri le citise şi pe care îl aprecia. În scrisoarea sa, Goma îşi exprima solidaritatea cu cehii şi slovacii care semnaseră Carta 77 şi făcea o comparaţie între români şi alte popoare din Blocul sovietic: Trăim, supravieţuim în acelaşi Lagăr, în aceeaşi Biafra (capitală: Moscova). Voi, cehii şi slovacii, aţi avut un ’68; ungurii, un ’56; polonezii: ’56, ’71 şi… mereu; germanii de Est au avut un Berlin şi au un Biermann. Noi, românii, nu avem asemenea repere. Dar nu întotdeauna suferinţa este direct proporţională cu intensitatea strigătului de revolt. Voi (ca, dealtfel, polonezii, germanii de Est, ungurii şi bulgarii) voi sunteţi sub ocupaţie rusească; noi, românii, ne aflăm sub ocupaţie românească – la urma urmei, mai dureroasă, mai eficace decât una străină. Trăim cu toţii sub acelaşi călcâi…. Aceeaşi lipsă de drepturi elementare, aceeaşi batjocorire a omului, aceeaşi neruşinare a minciunii – peste tot. Peste tot sărăcie, haos economic, demagogie, nesiguranţă, teroare.” Împotriva acestei “degradări programatice la care este supus omul la noi, în socialismul-stalinist,” Goma chema la rezistenţă prin folosirea Cuvântului, “cel mai tăios decât sabia” (Goma 1995, 56).

Actele solitare de rezistenţă ale lui Goma au continuat cu o scrisoare trimisă secretarului general al partidului. În scrisoarea deschisă adresată lui Nicolae Ceauşescu, Goma îl invita pe liderul suprem să-şi exprime public solidaritatea cu cehii şi slovacii care semnaseră Carta 77 printr-o formulare care a devenit celebră, în care Goma afirma că în România existau numai două persoane care nu se temeau de Securitate, “Domnia Voastră şi cu mine.” Mai mult, Goma susţinea că dacă şi-ar fi exprimat public solidaritatea cu semnatarii Cartei 77 Ceauşescu ar fi dovedit “consecvenţa cu declaraţiile din 1968” (Goma 1995, 59). Textul acestei scrisori, amizante şi ironice, ilustrează talentul literar al lui Goma. Cu toate acestea, textul acestei scrisori, la fel ca şi cel al scrisorii precedente către Pavel Kohout, nu a avut nici un scop practic în afară de acela de a-l face pe autorul ei cunoscut pentru solidarizarea sa cu semnatarii Cartei 77. De fapt, rezultatul imediat al expedierii celor două scrisori a fost persecutarea semnatarului lor imediat după difuzarea textelor scrisorilor de către Radio Europa Liberă începând cu data de 9 februarie 1977(ACNSAS, Fond Informativ, Dosar I 2217/4, f. 312-315). Dosarul de supraveghere informativă a lui Goma stă mărturie pentru măsurile luate de Securitate pentru a contracara acţiunile acestuia. În pofida măsurilor complex eluate pentru supravegherea sa, Goma a reuşit totuşi să adune 200 de semnături pentru o scrisoare de protest împotriva încălcării drepturilor omului în România adresată Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa ce urma să aibă loc la Belgrad în toamna lui 1977 (ACNSAS, Fond Informativ, Dosar I 2217/5, 170-170v). Numărul semnatarilor nu este neglijabil, el fiind comparabil cu numărul celor care au semnat Carta 77 în anul 1977. În cazul lui Goma, trebuie remarcată reacţia autorităţilor faţă de iniţiativa sa şi imprtanţa care i-a fost acordată, dosarul său de urmărire informative conţinând semnaturille celor mai imprtanţi ofiţeri superiori din Ministerul de Interne în cadrul căruia funcţiona Securitatea în anul 1977 (ACNSAS, Fond Informativ, Dosar I 2217/6, f. 109-112). Aceasta indică importanţa acordată de Securitate cazului Goma, care a pus probleme nemaiîntâlnite până atunci aparatului poliţiei secrete, care a fost nevoită să mobilizeze un număr impresionant de cadre pentru a colecta informaţii  complete despre toate persoanele contactate de Goma şi despre toate persoanele care intraseră în contact cu acesta: vârstă, naţionalitate, profesie, educaţie, locul de reşedinţă, antecedente politice (ACNSAS, Fond Informativ, Dosar I 2217/7, f. 81-83, 89).

Goma a fost în cele din urmă arestat şi interogat cu brutalitate, printre alţii de către însuşi Nicolae Pleşiţă, la acea vreme prim-adjunct al Ministrului de Interne. Cu toate acestea, Goma a fost eliberat relativ repede, la 6 mai 1977, în urma unei campanii internaţionale intense la care a contribuit în mod decisiv exilul românesc de la Paris, care a convins personalităţi din Occident să semenze o petiţie pentru eliberarea sa. În noiembrie 1977, Goma a părăsit definitiv România, punând astfel capăt carierei sale de dizident în România şi începând o nouă perioadă de activism, în exil de această data, aceea de apărător al drepturilor omului. Stabilit la Paris, Goma a continuat să scrie şi să publice romane inspirate din detenţia politică şi din experienţa sa de dizident şi apărător al drepturilor omului în România comunistă. Romanele sale cu puternică tentă autobiografică au fost publicate In Occident, şi s-au In România pentru a fi publicate în limba română doar după schimbarea de regim din 1989. Această situaţie neobişnuită a făcut ca scrierile lui Goma să fie puţin cunoscute de generaţii succesive de cititori din ţară. După căderea regimului comunist Goma a primit pentru puţină vreme recuniaşterea meritată pentru opoziţia sa faţă de regimul comunist. Însă, atitudinea sa inflexibilă şi critica necruţătoare faţă de numeroşii intelectuali care au preferat să se lase cooptaţi de fostul regim în loc să se angajeze în proteste publice i-au adus rapid marginalizarea. În privinţa receptării lui Goma ca scriitor, se poate spune că sub comunism marginalizarea impusă unui scriitor de către regim însemna ignorarea de către public, în timp ce după schimbarea de regim marginalitatea impusă de colegii de breaslă înseamnă uitare deliberată.