Antal Károly Tóth s-a născut în data de 3 decembrie 1942 în Satu Mare ca cetățean maghiar deoarece în perioada 1940-1944 acest oraș aparținea Ungariei ca urmare a Dictatului de la Viena. Tatăl său, care era librar, folosise banii primiți de la statul maghiar pentru a-și deschide o librărie. În timpul războiului, ca membru al școlii maghiare de cadeți a trebuit să se transfere în Vest. În Germania a căzut prizonier și a petrecut aproximativ doi ani în Belgia într-un lagăr de prizonieri de război păzit de trupele britanice. La întoarcerea acasă, a descoperit că librăria condusă în absența lui de soția sa a trebuit lichidată pentru că era imposibil de achiziționat marfă în timpul comunismului. Tatăl lui Tóth a practicat mai multe meserii și în cele din urmă și-a găsit un loc de muncă la secția de transport a celei mai mari fabricii de echipamente de transport Unió (Unio), unde a lucrat până la pensie (Tóth și Tóth 2017; informații oferite de Antal Károly Tóth).

Tóth a terminat școala primară și gimnazială la Satu Mare, apoi și-a continuat studiile la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. În perioada 1960-1965 a studiat la Facultatea de Științele Naturii și Geografie, cu specializarea biologie-zoologie (ACNSAS, I210560/1). Inițial, a vrut să devină biolog, însă a fost imposibil să-și realizeze visul și a devenit profesor de școală generală la Oradea. Timp de nouă ani, începând cu 1965 a predat științele naturii la Școala nr. 19 din Podgoria. Pe măsură ce numărul elevilor maghiari a scăzut și, implicit, erau mai puține clase și profesori, lui Tóth i s-a cerut să predea și alte materii. În final, școala s-a închis și după 1975 Tóth a lucrat ca profesor la Școala serală nr. 7 pentru adulți de pe Strada Griviţei. După ce și această școală s-a închis, în septembrie 1979, a fost transferat la Școala mixtă nr. 1 de pe Calea Clujului unde preda și studenților de etnie romă care vorbeau maghiară. În aceste ultime două școli, din cauza numărului mic de elevi, Tóth a predat și câtorva clase de elevi români (informații oferite de Antal Károly Tóth; ACNSAS, I210560/1).

Încă după absolvire, începând cu mijlocul anilor 1960, Tóth și-a publicat scrierile, articole în revistele Utunk (Călătoria noastră) și Ifjúmunkás (Tineri muncitori), precum și în ziarul orădean Fáklya (Flacăra). În 1967, prin intermediul prietenilor și colegilor a devenit membru al Cercului literar Ady Endre din Oradea. La început, a participat doar sporadic la evenimentele cercului (care semănau în acea perioadă cu niște ateliere). Însă, după divorțul de prima soție (cu care a avut un copil) în 1972, Tóth și-a petrecut aproape tot timpul liber ocupându-se de activitățile Cercului. S-a recăsătorit în 1977 cu Ilona Szűcs, cu care a avut trei copii (Gittai și Szűcs 1998, informații oferite de Antal Károly Tóth și Ilona Tóth).

Cercul Literar Ady Endre a jucat un rol important în viața cuplului, care participa activ la organizarea activităților. Din toamna anului 1976 până în vara anului 1978, Tóth a fost liderul Cercului. Din 1980 până în 1982, Tóth și soția sa Ilona, ca membri ai consiliului director format din șapte persoane, au participat efectiv la viața și funcționarea Cercului, modelându-i profilul. În general, întâlnirile Cercului din nopțile de vineri au continuat sub forma așa-ziselor „reuniuni private.” Începând din toamna anului 1979, aceste reuniuni private s-au ținut în mare parte în casa familiei Tóth de pe strada Tudor Vladimirescu, unde membri Cercului participau la discuții cu moderatorii invitați până la plecarea trenului. De exemplu, în data de 12 decembrie 1980, când etnograful Zoltán Kallós și membrii casei de dans popular din Cluj au fost invitații cercului, grupul a plecat de pe ringul de dans după ora 2 a.m.

Manifestările sale publice – apărarea fără compromisuri a cercului împotriva autoritățior culturale locale, cooperarea sa la „explozia cercului” din 1979, scrisorile de protest adresate autorităților din educație și organizațiilor de partid, rolul jucat în lansarea fără succes a unui ziar cultural în 1980 în Oradea etc. – nu au trecut neobservate de județeana Bihor a Securității. Cadrele locale ale poliției secrete au trimis numeroase rapoarte către centru, de unde primeau instrucțiuni. Însă acest lucru nu a reprezentat un obstacol în calea obținerii permisului de călătorie în Ungaria în anii 1973, 1975, 1977, respectiv 1979 (I210560/1, 9v). La data de 26 aprilie 1978, Securitatea din Oradea a deschis un dosar cu numele de cod „Bastionul” cu scopul de a-i ține sub supraveghere pe membrii Cercului Literar Ady Endre. Potrivit poliției secrete, membrii cercului formau o mișcare de opoziție care, în domeniul literar, lua toate măsurile posibile pentru a lupta împotriva liniei oficiale (I210560/1, 123). Numele lui Tóth a fost inclus în dosare abia în 1979 (I 210560/2, 19), dar în cele din urmă a ajuns figura centrală. În afara notelor scrise de informatori, începând din 1980, există numeroase documente privind filarea lui Tóth de către poliția secretă. Poziția ciudată a locuinței familiei Tóth a făcut imposibilă interceptarea înainte de vara anului 1982. Deși acest obstacol a fost eliminat ulterior, nu s-a putut asigura o interceptare fără probleme, adecvată din punct de vedere tehnic (ACNSAS, I210560/1-7).

În 1982, Tóth și soția sa Ilona, alături de poetul Géza Szőcs și alți contributori, au luat parte la redactarea și distribuirea revistei clandestine cunoscută sub numele de Ellenpontok (Contrapuncte), fondată de filosoful Attila Ara-Kovács. Printre altele, Antal Károly Tóth este autorul „Memorandumului” și al „Propunerii de program” publicate în numărul al optulea, în care a criticat politica privind drepturile omului în regimurile comuniste din Europa de Est, concentrându-se pe discriminarea minorităților. Deoarece în acea perioadă România provoca cea mai mare agitație din cauza încălcărilor drepturilor omului, cele două documente au căpătat o importanță deosebită pentru opiniile politice alternative pe care le conținea. Atât „Memorandumul” cât și „Propunerea de program” au ajuns la participanții de la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa de la Madrid și au declanșat critici internaționale împotriva României, contribuind la izolarea regimului Ceaușescu (Tóth 2000).

Anunțul făcut în august 1982 în cadrul programului de limba maghiară de la Radio Europa Liberă privind existența Ellenpontok a fost considerat de Securitatea din Cluj o diversiune după o anchetă în rândul intelectualilor maghiari din Cluj, care au negat posibilitatea existenței unui samizdat transilvănean și au legat diseminarea unor astfel de informații de membrii opoziției din Ungaria. Eforturile făcute de Securitate – în principal în județele Cluj, Bihor, Mureș și Harghita – au dat roade în cele din urmă în cazul investigat cu numele de cod „Revista”. La 16 octombrie 1982, după notificarea primită de la un informator, poliția secretă a percheziționat casa lui Géza Szőcs (care era absent la acel moment) și a găsit Ellenpontok și alte materiale de opoziție. În data de 7 noiembrie, mai mulți ofițeri ai Securității au percheziționat reședința familiei Tóth din Oradea. În paralel, măsuri similare au fost luate în cazul lui Attila Ara-Kovács și al altor familii din Oradea, care erau mai mult sau mai puțin implicate în acest caz. Câteva zile mai târziu, unitățile Securității din județele Mureș și Covasna au efectuat percheziții și în Târgu Mureș și Sfântu Gheorghe. După alte interogatorii, Antal Károly Tóth a trebuit să suporte abuzuri verbale și fizice, precum și șantajul privind soția sa. Tóth a fost chiar amenințat cu injecția cu scopolamină, care i-ar fi ajutat pe anchetatori să extragă informațiile dorite de la el. Soția sa a fost și ea supusă mai multor interogatorii. Ara-Kovács a fost lipsit de hrană și apă, nu i s-a permis să meargă la toaletă și chiar i s-au smuls fire de păr din barbă. În cele din urmă, Tóth a mărturisit că samizdatul a fost creat la Oradea și că el și Ara-Kovács sunt fondatorii Ellenpontok (ACNSAS, I210560/6, 152fv). Acest caz arată limitele Securității, care până în acel moment se concentrase pe dezvăluirea contribuției din Ungaria la crearea samizdatului. Între timp, la Cluj, studentul András Keszthelyi a fost interogat după ce 21 de exemplare din numerele cinci și opt ale Ellenpontok au fost descoperite în posesia lui la data de 8 noiembrie. După interogatoriul său de către poliția secretă din data de 6 noiembrie 1983, Géza Szőcs s-a refugiat în Sanatoriul de la Tulgheș, dar a fost prins de autoritățile județene din Cluj și Harghita la 9 decembrie 1983, în timp ce încerca să trimită o scrisoare de la oficiul poștal din Toplița (ACNSAS, I160234/3-5, 8, 10, 12; I210560/6, informații oferite de Antal Károly Tóth și Ilona Tóth).

Redactorii, autorii și distribuitorii Ellenpontok nu au fost arestați, se puteau apăra ca cetățeni liberi. În ianuarie, februarie, martie și mai 1983, lui Tóth i s-a cerut să redacteze declarații nesfârșite. Însă la 17 mai 1983, cazul a fost „închis.” În temeiul prevederilor de atunci ale Ministerului de Interne, la această dată toți cei implicați au primit avertismente și li s-a cerut să dea declarații la sediul Securității din Oradea și Cluj că nu se vor mai implica în asemenea activități (ACNSAS, I210560/4, 17-18v, I210560/6, 261-262v). Nu s-au luat măsuri penale deoarece regimul comunist din România nu avea niciun interes să construiască un caz sau să îi transforme în martiri pe cei implicați. Nu numai Radio Europa Liberă și Amnesty International, dar și presa din Europa Occidentală și din America de Nord au publicat articole detaliate despre această poveste intens mediatizată. Mai mult, marșuri de protest au fost organizate la Viena, München şi New York în sprijinul celor implicați în redactarea și distribuirea revistei Ellenpontok (informații oferite de Antal Károly Tóth și Ilona Tóth; ACNSAS I160234/3-5; I210560/6).

Redactorii acestui samizdat, mai devreme sau mai târziu, au ales calea exilului. La începutul anilor 1980, o puternică tendință de emigrare s-a răspândit în rândul populației maghiare din Oradea. Aproape toți membrii ai minorității maghiare locale lua în considerare posibilitatea de a părăsi țara. Treptat a devenit un simbol al statutului dacă o persoană profita de ocazia de a fugi și de a se stabili într-o altă țară (informații oferite de Ilona Tóth). În august 1983, autoritățile maghiare au respins cererea de relocare a familie Tóth. Deși Inspectoratul Școlar Oradea l-a sfătuit pe Tóth să își retragă cererea de emigrare pentru a putea continua să predea în sistemul public de învățământ, el a refuzat oferta, devenind astfel șomer. În cazul familiei Tóth, emigrarea a reprezentat o strategie de apărare, un mijloc de a se pune la adăpost în timp ce erau cercetați. Se simțeau lipsiți de orice posibilitate de a acționa. De asemenea, erau conștienți că din acel moment vor fi permanent supravegheați, hărțuiți şi la discreția comportamentului abuziv al autorităților. Se temeau că ar putea fi victime ale unor accidente rutiere înscenate, o practică comună la acea vreme. În urma evenimentelor din noiembrie 1982, nu au mai participat la întâlnirile Cercului Literar Ady Endre, de teama că ar putea compromite carierele altor membri ai cercului. Auto-izolarea era suportabilă doar pentru că o mână de prieteni continuau să-i viziteze acasă. Unii oameni îi recunoșteau pe stradă și îi salutau, în timp ce alții refuzau să facă asemenea gesturi (informații oferite de Antal Károly Tóth și Ilona Tóth). Până la emigrarea lor în iulie 1984, familia Tóth a fost ținută permanent sub supraveghere de către Securitate (ACNSAS, I210560/5-6). După emigrare, Securitatea a continuat să monitorizeze viețile celor implicați în caz precum și contactele lor cu familia în cadrul planului operațional cu numele de cod „Oponenții-83.” În cazul lui Tóth, acest lucru a continuat până la data de 24 mai 1986, când dosarul de supraveghere cu numele de cod „Bastionul” a fost închis. Acest lucru nu însemna că Securitatea nu mai era interesată de acest caz, după cum reiese din cel de-al șaptelea volum al dosarului de supraveghere a lui Tóth, care include transcrieri ale emisiunilor TV și de radio difuzate în februarie, martie, august și septembrie 1989, cele mai multe despre Attila Ara-Kovács (ACNSAS, I210560/6-7). Încă înainte de emigrare, ca măsură de precauție, poliția secretă din Oradea l-a avertizat pe Tóth, explicându-i clar că, dacă va întreprinde vreo acțiune împotriva statului, Securitatea va disemina știrea că este informator (informație oferită de Antal Károly Tóth).

Familia Tóth a locuit în Ungaria din iulie 1984 până în martie 1988. Atât membrii mișcării populiste, cât și reprezentanții opoziției democratice au contribuit la integrarea lor, oferindu-le sprijin. Mai mult, Tóth a făcut o vizită oficială la sediul MSZMP (Partidul Socialist al Muncitorilor Maghiari), unde a participat la discuții cu politicianul și omul de cultură András Knopp și cu secretarul cultural al Comitetului Central al MSZMP, György Aczél, cu privire la situația maghiarilor din Transilvania. În următoarea perioadă lui Tóth i-ar fi plăcut să i se ofere un loc de muncă în domeniul gestionării problemelor minorităților, dar încercările sale de a găsi un loc de muncă pe măsura pregătirii sale, precum și eforturile de a își completa studiile au rămas fără succes. O posibilă explicație pentru nereușita acestor încercări este faptul că mai mulți membri ai elitei intelectuale maghiare de la Cluj îi considerau pe autorii Ellenpontok agenți provocatori și îl informau de György Aczél, unul dintre cei mai importanți ideologi din viața culturală în epoca Kádár. „În timpul șederii noastre în Ungaria nu am cunoscut nivelul de democrație pe care l-am experimentat în cadrul Cercului Ady din Oradea,” a explicat Antal Károly Tóth într-un interviu datat 25 noiembrie 2017.

Din noiembrie 1984, Tóth a lucrat pentru Arhivele Naționale Maghiare. Dar a prestat și alte munci ocazionale pentru a-și susține familia. După ce s-a mutat din loc în loc, familia s-a stabilit în cele din urmă temporar la Budapesta într-o garsonieră care îi aparținea soției poetului Gyula Illyés. Nici condițiile extrem de modeste în care trăiau nu i-a împiedicat pe soții Tóth să trimită pachete și medicamente membrilor familiei rămași în țară. Mai mult, s-au implicat ca voluntari în sprijinirea refugiaților din Transilvania aflați în dificultate, care au început să sosească din 1987. Au existat situații în care, întorcându-se acasă, Tóth găsea până la 9 persoane așteptându-l pentru a-i cere ajutorul în completarea formularelor cerute de autoritățile maghiare. Aceste formulare trebuiau depuse la Oficiul Național pentru Controlul Cetățenilor Străini (KEOKH) pentru a obține documentele necesare emigrării în Suedia din motive politice (informații oferite de Antal Károly Tóth și Ilona Tóth). Tóth a participat și la întâlnirile a trei grupuri de opoziție (populiștii, opoziția democratică și economiștii care susțineau nevoia unor reforme) desfășurate în locuința lui János Kenedi, unde, examinând situația, a propus înființarea unui nou partid pe care îl vedea ca soluție la problemele existente. La 27 septembrie 1987, a luat parte la prima întâlnire de la Lakitelek în care s-a cerut indirect pentru prima dată în mod public pluralism, un sistem pluripartidic. În timpul șederii în Ungaria, familia Tóth a continuat să fie extrem de activă. Au încercat să se adapteze la noul mediu, dar în final integrarea s-a dovedit imposibilă. Perioada de doi ani de așteptare înainte de obținerea cetățeniei maghiare, problema constantă a locuinței, precum și greutățile financiare au făcut dificilă viața cuplului care între timp avusese al doilea copil. Familia a suferit din lipsa de condiții necesare pentru a se simți ca acasă. În ciuda numeroaselor contacte, nu au avut sentimentul apartenenței. Tóth a păstrat contactul cu toate grupurile, au lucrat împreună, dar aceasta nu era o fundație solidă pe care să se poată construi. Dificultățile întâmpinate i-au afectat sănătatea lui Tóth, drept pentru care familia s-a hotărât să plece din Ungaria.

Cu biletele de avion cumpărate cu bani împrumutați, membrii familiei Tóth au ajuns la Göteborg, în Suedia, în martie 1988, ca turiști. Pentru a cere permis de ședere permanentă, s-au consultat cu un avocat suedez care i-a sfătuit să aștepte până la expirarea vizei turistice de trei luni și de-abia după aceea să înceapă demersurile pe lângă autoritățile suedeze. Până în acel moment, familia Tóth obținuse deja cetățenie maghiară şi aceştia nu mai erau considerați refugiați din Transilvania. Cu toate acestea, deoarece Ungaria era și ea o țară comunistă, aveau motive să se aștepte la represalii după expirarea vizei turistice. După trei luni, familia a cerut azil politic în Suedia. În timp ce așteptau răspunsul autorităților, au primit permis de ședere temporară, care le-a permis să beneficieze de ajutor social. Refugiații erau de obicei cazați în tabere sau cămine speciale, iar serviciile sociale au insistat ca întreaga familie să se mute într-o tabără de refugiați și să aștepte acolo răspunsul de la autorități cu privire la cererea lor privind permisul de ședere. Deoarece taberele de refugiați aveau o reputație proastă din cauza incidentelor violente, familia Tóth a refuzat această alternativă. Deși găsiseră un loc în care ar fi putut trăi decent, riscau să piardă ajutorul social, dacă refuzau să urmeze instrucțiunile oficiale și să se mute în tabăra de refugiați. Drept urmare, la sugestia avocatului au cerut permis de ședere de la un al treilea stat, respectiv Canada, luând în considerare faptul că nu puteau fi expulzați în timp ce așteptau răspunsul la cererea lor (informații oferite de Antal Károly Tóth și Ilona Tóth).

În martie 1989, li s-a acordat permis de ședere în Canada. Și-au amânat plecarea până în ultimul moment sperând că între timp vor primi un răspuns din partea autorităților suedeze. Familia a plecat în Canada cu bilete cumpărate cu banii primiți împrumut de la autoritățile canadiene. S-au stabilit în partea franceză a orașului Montreal. Integrarea familiei a fost facilitată de ajutorul primit de la Fundația Maghiară pentru Drepturile Omului, care consta într-o sumă de bani ce acoperea chiria pe o lună. Mai mult, familia a beneficiat de sprijinul coomunității maghiare locale din Montreal. Au început să predea la Școala catolică de duminică. Tóth a găsit de lucru la o tipografie, în timp ce soția sa Ilona stătea acasă cu copii cărora li s-a părut greu să se adapteze la grădinița franceză. În plus, Ilona urma un curs de limba engleză la Universitatea McGill. Tóth s-a înscris de asemenea la un curs de matematică la Universitatea Concordia, cu speranța ca în cinci ani să devină expert în calculatoare. Aveau abonamente la reviste din Ungaria, au cumpărat cărți și au trimis pachete și medicamente membrilor familiei rămași în țară. După două luni de ședere în Canada, autoritățile suedeze au acordat în sfârșit permis de ședere permanentă întregii familii, astfel încât în septembrie 1989 au decis să se întoarcă în Suedia, unde au ajuns efectiv la data de  1 decembrie 1989. Familia a găsit un apartament în Göteborg și au făcut tot posibilul pentru a se adapta la noul mediu. Faptul că știau limba suedeză, indispensabil pentru un locuitor, a permis cuplului să-și continue studiile. În Göteborg, Antal Károly Tóth a absolvit un curs de 12 luni în domeniul protecției mediului și a lucrat ca ecolog până la accidentul său din 1998 după care s-a pensionat anticipat. Soția sa Ilona, după ce a terminat cursuri de limba suedeză și engleză, a lucrat ca educatoare timp de mai mulți ani la diferite grădinițe. Mai târziu a studiat sociologia și religia la Universitatea din Göteborg și astăzi lucrează pentru departamentul de asistență socială (informații oferite de Antal Károly Tóth și Ilona Tóth).

Deja din timpul primei șederi în Suedia familia se implicase activ în viața culturală a comunității maghiare locale, contribuind la organizarea unor diferite evenimente. După întoarcerea din Canada, au participat la taberele de vară organizate de Grupul Maghiar pentru Studiu Individual din Stockholm și la alte evenimente în tabere organizate de Faderația Suedeză a Maghiarilor. Ani de zile au fost membri ai Societății Kőrösi Csoma Sándor care organiza Zilele maghiare la Göteborg. Indiferent unde a locuit, familia a acordat atenție și intereselor comunității. „Ca emigrant simți că i-ai abandonat pe membrii familiei lăsate în urmă și ești permanent chinuit de mustrări de conștiință. Dar, în același timp, te simți obligat să faci ceva pentru a îmbunătăți viața celor rămași acasă,” declara Ilona Tóth într-un interviu din 25 noiembrie 2017.

Activitățile sale variate nu l-au împiedicat pe Tóth să-și trimită eseurile la ziarul suedez Exaudi domine și să publice în mod regulat articole în reviste maghiare și în diverse periodice din Ungaria sau să-și publice scrierile în diferite volume (Tóth 2015). Ellenpontok publicat în 1982 este subiectul a numeroase articole, deoarece Antal Károly Tóth a fost unul dintre redactorii care și-au dedicat timpul și eforturile moștenirii spirituale ale samizdatului. În 1994 a publicat volumul intitulat Hova-tovább? Az Ellenpontok dokumentumai, esszék, tanulmányok (De aici unde mergem? Contrapuncte: documente, eseuri, studii incluse) și mai târziu în 2000 a publicat numerele Ellenpontok într-un volum separat. În 2017, el și soția sa au publicat volumul Egy szamizdat az életünkben. Az Ellenpontok (Un samizdat în viețile noastre: Contrapuncte) care include interviuri și lucrări independente și alte texte menite să clarifice evenimentele care între timp au devenit istorie.