Peste aproape doi ani după condamnarea sa, în primăvara anului 1955, Zgherea a depus o petiție adresată Procurorului General al RSS Moldovenești, solicitând revizuirea sentinței sale. În această petiție, Zgherea își recunoștea din nou vina, dar sublinia că motivul principal al convertirii sale la inochentism a fost influența părinților săi. El susținea că, din cauza vârstei sale fragede și a nivelului nesatisfăcător al educației sale, nu a conștientizat pe deplin consecințele acțiunilor sale în acel moment. De asemenea, el declara că, în timpul detenției sale în lagărul de muncă, „a conștientizat totalmente esența greșită a opiniilor sale” și, prin urmare, era pregătit să „rupă toate legăturile cu secta inochentiștilor”. Acest remarcabil exemplu de pocăință și „reeducare”, în aparență, reușită, nu ar trebui însă interpretat ad litteram, mai ales având în vedere faptul că în timpul procesului Zgherea a refuzat să își renege opiniile religioase și să renunțe la credința sa. Cu toate acestea, în contextul sovietic post-stalinist, petiția lui Zgherea s-a dovedit a fi o strategie eficientă pentru ameliorarea situației sale și pentru obținerea unei reduceri a pedepsei și, în cele din urmă, a unei amnistieri complete. Într-o notă analitică privind cazul lui Zgherea, unul dintre angajații Ministerului de Interne al RSSM, maiorul Rogaciov, a menționat explicit recunoașterea parțială a vinovăției de către inculpat și aparenta sa „reeducare” drept circumstanțe atenuante. În rezoluția semnată de Rogaciov și trimisă Procurorului General al RSSM, A. Kazanir, pe data de 28 aprilie 1955, primul a conchis că, deși „vina” lui Zgherea nu putea fi pusă la îndoială, sentința sa era „prea severă și nu corespundea seriozității și gravității faptelor sale”. Prin urmare, Rogaciov îi recomanda procurorului să depună un protest formal la Prezidiul Judecătoriei Supreme a RSSM pentru a solicita revizuirea cazului lui Zgherea. Procurorul a acționat în consecință. Ca urmare a acestui protest, după reexaminarea cauzei, la 9 iunie 1955, Judecătoria Supremă a emis o decizie specială, prin care sentința lui Zgherea era redusă la cinci ani de muncă forțată și la suspendarea drepturilor civile pe o durată de trei ani. Principalul argument al instanței a fost că Zgherea „nu ocupa un post de conducere în cadrul sectei”. Această motivare arată o schimbare în percepția autorităților față de gradul de pericol social reprezentat de inochentiști și de mișcările religioase similare, sugerând o abordare mai diferențiată față de acțiunile individuale ale membrilor acestora. Mai mult, Zgherea a fost amnistiat conform prevederilor Decretului din 27 martie 1953, care a pus capăt principalului val de represiuni staliniste și a asigurat baza juridică pentru eliberarea treptată a deținuților politici. El urma să fie eliberat din lagărul de muncă în cel mai scurt timp, iar condamnarea sa penală a fost anulată. Acest caz nu a însemnat, desigur, inaugurarea unei atitudini cu totul noi a regimului față de disidența religioasă. Acest fenomen a continuat să fie privit cu suspiciune și supus represiunilor. Cu toate acestea, a existat o schimbare evidentă în privința strategiilor represive ale autorităților, care au devenit mai subtile și mai diferențiate. Cazul lui Gheorghe Zgherea este astfel un exemplu fascinant al continuității ideologice, care era totuși nuanțată de schimbarea metodelor de combatere și abordare a disidenței și opoziției religioase față de regim.