Ca o continuare a celui de-al unsprezecelea volum care se referă la intervalul 1938-1947, cel de-al doisprezecelea volum din seria Moștenirea lui Áron Márton, bazat pe materialele depozitate în Arhiva Arhiepiscopală și Captiular din Alba Iulia, respectivîn Muzeul Áron Márton, conține circularele episcopului scrise în timpul perioadei comuniste, între 1948 și 1980.

În ciuda faptului că „libertatea de conștiință și de religie” erau stipulate în textul noii Constituții publicată în 1948, au fost adoptate succesiv numeroase legi și decrete care limitau drepturile bisericilor. Atacând Biserica Catolică, partidul a eliminat mai întâi obstacolele formale: la 19 iulie 1948 Consiliul Prezidențial al Republicii Populare Române a anulat unilateral acordul încheiat cu Sfântul Scaun în 1927. Apoi au adoptat așa-numitul „Act al Școlilor” nr. 175 din 3 august 1948 și Decretul nr. 176 asociat, care a fost urmat la așa-numita „Lege a cultelor” din 4 august. Această lege, în afară de a impune un control strict asupra confesiunilor religioase, a interzis, în Articolul 41, punerea în aplicare a jurisdicției papale pe teritoriul Republicii Populare Române, făcând imposibilă existența bisericii catolice. Spre deosebire de celelalte 13 confesiuni care operau în baza unor reguli de organizare și de funcționare, acest articol de lege a determinat statutul de „biserică tolerată” pe care biserica catolică l-a deținut până în 1990. Încă de la început, sistemului comunist a monitorizat persoanele și instituțiile care aveau păreri diferite, inclusiv clerul catolic considerat dușmanul democrației populare și Biserica Catolică care nu avea un Statut.

În aceste vremuri grele, în mijlocul atacurilor și avertismentelor, Áron Márton nu putea recurge decât la circularele sale pentru a-i încuraja și a-i întări spiritual pe preoți și pe credincioși, nu avea nicio altă alternativă pentru a se opune legilor existente. În 1948 episcopul – conform celui de-al doisprezecelea volum – a redactat 20 circulare, al căror conținut clarifica natura violentă a regimului dictatorial și manifestările sale anti-religioase. După naționalizarea școlilor bisericești, funcționarea Seminarului Teologic a reprezentat o grijă constantă a episcopului, deoarece, după eliminarea sprijinului financiar, asigurarea supraviețuirii institutului a devenit sarcina episcopiei. Episcopul a cerut și a primit ajutor din partea membrilor congregației: „vă rugăm să ne ajutați în starea noastră de sărăcie chiar dacă voi înșivă trăiți în sărăcie”. Educația religioasă este, conform Bibliei, cel mai important domeniu al serviciului religios. Noul sistem se adresa în principal tineretului prin educația sa materialistă și nu întâmplător legea educației publice interzicea educația religioasă din programa școlară oficială, intervenind și în educația extrașcolară prin diverse mijloace și metode. Áron Márton a identificat și a formulat ieșirea din această situație: „după eliminarea educației religioase din programa școlară, familiile catolice se confruntă cu o nouă provocare”, și le-a cerut părinților să se ocupe de educația religioasă a propriilor copii în mod conștient și responsabil. A folosit de asemenea circulare pentru a indica comportamentul creștinesc adecvat în situațiile dificile care urmau să vină pentru preoți și pentru membrii congregației, pregătindu-i pentru provocări, avertizându-i asupra pericolului oportunismului. În același timp, în circulara sa din 6 octombrie 1948 a adoptat un ton strict adecvat: „Prin prezenta îi informez pe membri congregației catolice că orice preot sau credincios catolic, indiferent de confesiunea catolică, care participă la orice adunare organizată cu scopul de a promova izolarea de biserica catolică, va fi ostracizat imediat de biserică fără alte măsuri”.Aceeași circulară menționa și sprijinul oferit greco-catolicilor: „Îi îndemn și îi rog pe preoții mei să-și arate iubirea curtenitoare oferindu-le fraților noștri greco-catolici cât mai mult sprijin religios și ajutor și, dacă este necesar, le vom pune la dispoziție bisericile noastre, potirele și echipamentul ecleziastic, astfel încât să poată oficia slujbe conform ritualului oriental. Să ne rugăm pentru ei!”. La 20 octombrie 1948, episcopului și-a reiterat spijinul, clarificând situația: “Preoții mei le permit preoților greco-catolici să oficieze slujbe în bisericile noastre numai dacă circumstanțele externe nu le permit acelor preoți greco-catolici să oficieze slujbe în propriile biserici și dacă știu sigur că acei preoți nu au semnat declarația de schismă și au primit iertarea de ostracizare, în cazul în care există dubii în acest sens, trebuie să așteptăm un certificat actualizat emis de instanța bisericească competentă cu privire la faptul că respectivele persoane nu sunt supuse unei sancțiuni ecleziastice”.

În cei șase ani care au urmat arestării lui Áron Márton, circularele sale s-au oprit. La 25 martie 1955, la o zi după întoarcerea sa de la închisoarea din Alba Iulia, episcopul a emis o nouă circulară. Pentru a elimina atmosfera de neîncredere cauzată de lipsa de preoți și de putere, el le-a cerut două lucruri preoților săi: disciplină și muncă. A primit aprobare de la autoritățile statului să ia legătura cu papa, mai întâi printr-o telegramă, apoi printr-o scrisoare. Însă păstrarea legăturii cu Roma s-a dovedit dificilă,deoarece în 1955 corespondența oficială era livrată cu greutate. Episcopul, care reușea să anime chiar și sufletele amorțite, nu era privit cu ochi buni, iar, în virtutea decretului guvernamental din 5 iunie 1957, libertatea sa de mișcare și accesul la funcții administrative au fost îngrădite, supunându-l pe episcop la 11 ani de arest la domiciliu. Această„pedeapsă” a fost completată și de restricții asupra subiectelor pe care le putea aborda în circularele sale. Episcopulului i se permitea să comunice numai măsuri privind problemele oficiale ale preoților săi: pensionare, impozite și reguli financiare, prevederi referitoare la conservarea și restaurarea monumentelor, dispoziții privind exerciții spirituale și liturgice pentru cler, pregătirea preoților și a coriștilor, probleme care țin de educația religioasă etc. Cu toate acestea, a fost încurajat să scrie circulare de pregătirile pentru cel de-al doilea Sinod de la Vatican (1962-1965), lucrările sale și implementarea obiectivelor sale; anunțurile din anii sfinți (1965-1975). Aceste circulare conțin explicit notificări ecleziastice și chemări la rugăciune.

Volumul conține și mai multe ciorne de circulare și documente scrise „la cerere”, lucru care poate fi explicat de factori politici. Una dintre manifestările elitei politice din București în eforturile sale de a se apropia de lumea occidentală constă în faptul că deja de la începutul anilor 1960 a căutat să atragă favorurile bisericii, deoarece prin medierea lor se puteau apropia de cele mai importante țări și astfel puteau obține abolirea anumitor restricții economice. Suspendarea arestului la domiciliu a lui Áron Márton exact în noiembrie 1967 nu poate fi întâmplător. În februarie 1968 Ceaușescu i-a convocat pe liderii religioși din România, iar în august 1968, în timpul ocupației din Cehoslovacia, a inițiat o circulară comună pe care a urmat-o și Áron Márton. În același timp, profitând de ocazie, acesta a depus o declarație separată la guvern, în care își exprima părerile cu privire la Revoluția maghiară din 1956. În 1973, la aniversarea a douăzeci și cinci de ani de la proclamarea Republicii Socialiste România, și în 1974, când se sărbătoreau treizeci de ani de la eliberarea de sub ocupație germană, care era atunci ziua națională a României, autoritățile comuniste i-au cerut episcopului să organizeze festivități, însă acestea au rămas la stadiul de proiecte, iar conținutul lor (episcopul ridica problema în interesul minorităților) a determinat respingerea autorizației de desfășurare.

În 1974, după o intervenție chirurgicală serioasă, episcopul a hotărât să adopte un program de lucru mai moderat și și-a delegat o parte din atribuții sufragantului său. Din acel moment a scris mai puține circulare, a publicat numai câteva pe an. Ultima circulară în care episcopul își ia la revedere de la episcopie a fost redactată în 1980 de sufragantului Antal Jakab, de profesorul de teologie József Huber și de directorul Lajos Erőss pe baza circularelor anterioare scrise de episcop, dar a fost semnată de Áron Márton.