Sentința în cazul lui Nicolae Dragoș și a grupului său de opoziție a fost pronunțată la 19 septembrie 1964, după încheierea unei ultime runde de mărturii pe care inculpatul principal și colaboratorii săi le-au depus în fața instanței. Principalii inculpați, Nicolae Dragoș și Nikolai Tarnavskii, au fost acuzați de „viziuni anti-sovietice comune“, care i-au determinat să „creeze o organizație clandestină, în numele căreia ei [intenționau] să întreprindă activități de agitație și propagandă, cu scopul de a submina și slăbi puterea sovietică”. Judecând după rezumatul acțiunilor acestora, prezentat în cuprinsul sentinței, cei doi principali protagoniști și inițiatori ai acestui grup au început să discute despre planurile concrete de răspândire a mesajului lor în vara anului 1962, când a fost conceput planul de a înființa o tipografie clandestină. Este interesant de remarcat că, inițial, Dragoș a planificat să tipărească pliantele puțin mai târziu, în 1965 sau 1966, după o perioadă mai lungă de pregătire, dar, „din cauza dificultăților de asigurare și aprovizionare a populației cu alimente, care au apărut în întreaga țară ca urmare a unei recolte necorespunzătoare, a hotărât să facă acest lucru în 1964”. Acest pasaj este deosebit de revelator atât ca o recunoaștere – fapt extrem de rar întâlnit în URSS – a problemelor economice reale (chiar dacă era vorba de un document secret), cât și ca un indiciu al unui stimulent sau impuls direct care l-a determinat pe Dragoș și pe colaboratorii săi să acționeze atunci când au făcut-o. De asemenea, sentința prezintă în mod detaliat principalele etape ale activității organizației, și anume: colectarea adreselor la care trebuiau trimise pliantele, având ca destinație mai multe orașe sovietice (inclusiv Lvov, Minsk, Kiev, Leningrad, Dnepropetrovsk, Rostov-pe-Don, Harkov, Odesa, Chișinău etc.), precum și recrutarea de noi membri cărora li s-au încredințat sarcini practice. Sentința clarifică, de asemenea, structura nucleului organizației. Aceasta pare să fi fost formată dintr-un cerc interior (compus din Dragoș, Tarnavskii și Cerdînțev) și un „inel exterior“, care era format din ceilalți trei inculpați (Postolachi, Cemârtan și Cucereanu). Ultimii trei erau studenti la Institutul de Arte Frumoase, pe care Dragoș i-a recrutat prin intermediul fratelui său, Vladimir. Textul sentinței  include, de asemenea, o narațiune cronologică a tipăririi și diseminării celor 1300 de pliante produse de Dragoș și Tarnavskii în perioada dintre februarie și 15 aprilie 1964. Situația lui Dragoș a fost agravată de acuzația că, în timp ce încerca să recruteze noi membri, el „a încercat să creeze impresia că ar fi existat, chipurile, o organizație clandestină ce activa pe scară largă”, astfel „camuflându-și propriul său rol în înființarea acesteia și în producerea de pliante anti-sovietice.” Dragoș și Cerdînțev, de asemenea, au fost acuzați că au scris o scrisoare adresată primului secretar al PCUS, Hrușciov, în care ar fi „afirmat lucruri calomnioase în ceea ce privește politica partidului comunist, având luări de poziție împotriva democrației sovietice“ și „au amenințat PCUS, în numele organizației lor clandestine că, în cazul în care ar fi aplicate măsuri represive împotriva DSS, membrii acesteia din urmă ar răspunde prin măsuri similare, inclusiv prin organizarea grevelor și a demonstrațiilor publice”. Câteva copii ale acestei scrisori au fost ulterior confiscate de KGB din apartamentele inculpaților. Având în vedere că au fost distribuite peste 850 de pliante în diferite orașe sovietice, este evident că autoritățile sovietice erau îngrijorate de impactul potențial al organizației și de amploarea rețelei sale informale. În ciuda insistențelor lui Dragoș că el nu a urmărit scopul de a „submina puterea sovietică“, toți inculpații au fost găsiți vinovați de distribuirea de foi volante anti-sovietice in care au propagat „calomnii rău intenționate și nefondate în ceea ce privește politica partidului și a guvernului sovietic, statul și ordinea socială sovietică, precum și condițiile de viață ale muncitorilor din URSS”. Grupul Dragoș a fost acuzat de exagerrarea și generalizarea anumitor aspecte problematice din sfera economică, dar și a „dificultăților temporare” cu care se confrunta regimul sovietic, pentru a recruta cetățeni „instabili din punct de vedere politic”, provenind în principal din cercurile studențești, și pentru a le manipula în încercarea de a-și realiza „scopurile  ostile” puterii sovietice. În consecință, Nicolae Dragoș și Nicolae Tarnavskii au fost condamnați la șapte ani de detenție într-un lagăr de muncă cu regim sporit de securitate. Ivan Cerdînțev și Vasile Postolachi au fost condamnați la șase ani într-un lagăr de muncă cu regim sporit de securitate, în timp ce Sergiu Cemârtan și Nicolae Cucereanu au primit un termen de închisoare de cinci ani, în condiții similare. În plus, Dragoș și Tarnavskii au fost condamnați la trei ani de închisoare, în temeiul articolului 81 alineatul (2) din Codul Penal al RSS Ucrainene, pentru furtul echipamentului tipografic de la Tatarbunar. De asemenea, sentința a inclus o prevedere referitoare la confiscarea bunurilor aparținând principalilor inculpați. Întrucât aceștia nu posedau nici un fel de proprietate semnificativă, măsura de confiscare a fost suspendată. Sentința a fost anulată în februarie 1989 printr-o decizie specială a Judecătoriei Supreme a RSS Moldovenești, prin care Dragoș și ceilalți inculpați au fost reabilitați. Cu toate acestea, termenul suplimentar de trei ani de închisoare pentru furtul echipamentului tipografic a fost lăsat în vigoare de această decizie a instanței. Cazul Uniunii Democrate a Socialiștilor, strâns legat de contextul „dezghețului” hrușciovist, este emblematic datorită mesajului său cu accente politice fățișe, datorită aspirațiilor și componenței sale supra-naționale, precum și din cauza posibilelor paralele cu cazurile similare, deși mult mai semnificative, din blocul sovietic. Acest caz este, de asemenea, interesant datorită caracterului său „de tranziție”. Deși a fost un produs direct al erei lui Hrușciov, grupul lui Dragoș a prefigurat și câteva dintre temele care vor deveni dominante în cadrul mișcării „disidente” de la periferia URSS la sfârșitul anilor 60 și la începutul anilor 70.