În urma arestării lui Mihai Moroșanu, la sfârșitul lunii iulie 1966, și a procesului său desfășurat ulterior, sentința în acest caz a fost emisă la 2 noiembrie 1966. Ca și în alte cazuri similare, textul sentinței rezuma și descria cu atenție delictele lui Moroșanu și „crimele” pe care le-ar fi comis împotriva sistemului sovietic. Potrivit acestui document, începutul activității sale de opoziție deschisă față de regimul sovietic putea fi identificat cel puțin din anii săi de studenție în cadrul Institutului Politehnic. Chiar înainte de exmatricularea sa din institut, în octombrie 1964, din cauza implicării sale în depunerea unei coroane de flori la monumentul lui Ștefan cel Mare, el ar fi manifestat un comportament „ne-sovietic”. Astfel, potrivit mărturiilor câtorva dintre colegii săi, Moroșanu „a distorsionat sistematic și în mod intenționat realitatea sovietică; în mod deschis, în prezența altor studenți, și-a exprimat nemulțumirea față de ordinea social-politică existentă în țara noastră și a făcut adesea declarații nocive și tendențioase cu privire la diferite aspecte ale dezvoltării economice și culturale a RSSM.” Chiar dacă aceste acuzații generale erau, în sine, destul de grave din punctul de vedere al autorităților sovietice, ele păreau aproape banale în comparație cu opiniile sale naționaliste. Moroșanu a fost acuzat de „erijarea într-un presupus apărător” al culturii și artei naționale moldovenești și, cel mai important, de „propagandă intenționată a ideilor sale, pline de conținut naționalist și șovinist, care promovau dușmănia și relații ostile între diferite naționalități sovietice”. Documentul este destul de revelator în legătură cu rădăcinile personale ale opoziției lui Moroșanu față de regim. Atitudinea sa anti-sovietică a fost provocată inițial de deportarea familiei sale și, mai ales, de arestarea și condamnarea tatălui său la șapte ani de muncă forțată, în 1949. Istoria și originea socială a familiei lui Moroșanu era un factor care provoca și mai multă neîncredere din partea regimului, nu numai din cauza identificării lor drept „chiaburi”, ci, de asemenea, și pentru că tatăl său ar fi fost, chipurile, „conducătorul unei secte a Martorilor lui Iehova, ceea ce a avut un impact evident asupra educației lui Moroșanu”. Din câte se pare, activitățile sale s-au intensificat începând cu vara anului 1963, când, în timpul unei discuții despre poetul Evgeni Evtușenko, Moroșanu încerca să-i convingă pe colegii săi că presa sovietică „mințea”. Cu această ocazie, el și-a manifestat, de asemenea, „ura” față de comuniști. Mai mult decât atât, Moroșanu „propaga printre studenți anumite idei cu un caracter naționalist și șovinist, cerându-le colegilor săi să îi vorbească doar în moldovenește”. De asemenea, el a condamnat în mod deschis aflarea statuii lui Lenin în piața principală a orașului, argumentând că aceasta ar fi trebuit înlocuită de monumentul lui Ștefan cel Mare. Astfel, incidentul legat de ceremonia de la statuia lui Ștefan cel Mare a fost interpretat ca reprezentând punctul culminant al numeroaselor acțiuni inspirate de naționalism întreprinse de către Moroșanu. Sentința justifica decizia de exmatriculare a lui Moroșanu de la universitate. În același timp, acest document sublinia, de asemenea, că, în timpul activității sale ca muncitor la fabrica de beton armat din Chișinău, Moroșanu și-a continuat activitățile sale de propagandă ostilă regimului. Referindu-se la mai multe depoziții ale martorilor, instanța a conchis, că aceste acțiuni urmăreau „răspândirea urii rasiale și naționale în rândul muncitorilor acestei fabrici”. În mod concret, Moroșanu a fost acuzat că și-a exprimat în mod deschis opiniile, conform cărora „în RSS Moldovenească ar trebui să se vorbească numai moldovenește, toate denumirile și inscripțiile oficiale ar trebui să fie scrise numai în limba moldovenească, că limba moldovenească ar trebui să folosească doar grafia latină, deoarece ea aparține grupului de limbi romanice, astfel încât alfabetul rusesc este străin pentru limba moldovenească, iar persoanele de naționalitate „ne-moldovenească” nu au nici un drept de a lucra în Moldova dacă nu vorbesc moldovenește”. Pentru a completa această imagine destul de gravă pentru regim, Moroșanu ar fi manifestat tendințe anti-ruse și comportamente ocazional antisemite față de colegii săi. El condamna, de asemenea, revizuirea frontierelor basarabene în 1940, când regiunile nordice și sudice ale acestei provincii au fost transferate sub controlul RSS Ucrainene, în timp ce restul Basarabiei a fost unită cu RASSM pentru a forma noua RSSM. Moroșanu argumenta că aceste teritorii erau „ocupate de către ruși” și fuseseră „transferate ilegal către RSS Ucraineană”. În acest context, nu este surprinzător faptul, că incidentul survenit în magazinul din Chișinău, din 28 iulie 1966, care a condus la arestarea acestuia, a fost interpretat ca o manifestare periculoasă a „naționalismului și șovinismului”, precum și ca „o încălcare gravă a ordinii publice”. Această concluzie era în perfectă concordanță cu atitudinea din ce în ce mai intolerantă a autorităților față de orice manifestare a „naționalismului local”, evidentă la sfârșitul anilor 1960. Situația lui Moroșanu a fost, fără îndoială, agravată de refuzul său de a-și recunoaște vinovăția, precum și de persistența sa în manifestarea „caracterului greșit și pernicios al opiniilor sale, care erau orientate către propagarea dezbinării naționale și provocarea urii față de persoanele de altă naționalitate”. Mai mult decât atât, el chiar „a încercat să exprime și să propage aceste păreri pe parcursul întregii anchete judiciare.” Moroșanu a recunoscut numai parțial că a comis o ”greșeală” în timpul colectării semnăturilor din partea studenților pentru a protesta împotriva mutării monumentului lui Ștefan cel Mare. Refuzul său încăpățânat de a se supune voinței acuzatorilor săi, precum și eșecul său de a se „pocăi” și de a-și face autocritica au fost luate în considerare în cadrul sentinței finale a instanței, care sublinia „gravitatea și pericolul social deosebit” al „crimei” pe care ar fi comis-o Moroșanu. În pofida handicapului său fizic, pe 2 noiembrie 1966, inculpatul a fost condamnat la trei ani de închisoare, în baza articolului 71 (subminarea egalității naționale și rasiale a cetățenilor sovietici) și a articolului 218, partea 1 (huliganism cu circumstanțe agravante) din Codul Penal al RSS Moldovenești. Probele materiale legate de cazul lui Moroșanu au fost considerate „fără nici o valoare”, fiind ulterior distruse. Sentința lui Moroșanu este revelatoare pentru „ierarhia comportamentelor periculoase” construită de către autoritățile sovietice în această perioadă. Naționalismul local era, în mod evident, una dintre cele mai condamnabile forme de opoziție față de regimul comunist, mai ales la periferia statului sovietic.