Cel de-al treisprezecelea volum din seria intitulată Moștenirea luiÁron Márton cuprinde acele scrieri ale episcopului adresate autorităților oficiale ale statului. În calitate de episcop, Áron Márton reprezentaseEpiscopia deAlba Iulia timp de 42 de ani și uneori și alte episcopii catolice din Transilvania. Episcopatul său nu s-a desfășurat într-o nepăsare senină; după anii de dictatură regală, după cel de-al doilea Tratat de la Viena, a rămas în Transilvania de Sud pentru a da speranță membrilor congregației care făceau parte dintr-o minoritate. Apoi, după cel de-Al Doilea Război Mondial nu s-a ajuns la pacea mult așteptată, iar în România s-a instalatdictatura care persecuta religia, după model soviet. Relația episcopului cu puterea de la București s-a dovedit utilă pentru scurte perioade de timp, deoarece exista o presiune dublă asupra membrilor congregației romano-catolice maghiare, a clerului și a episcopului, pentru că erau de altă confesiune și vorbeau limbă diferită.

În cei patru ani din perioada 1948-1951, în afară de naționalizarea școlilor ecleziastice, transformarea forțată a greco-catolicilor în ortodocși și abolirea ordinelor monastice, preoții și călugării riscau pușcăria, munca forțată și persecuția. La eliberarea saîn 1955,Áron Márton era singurul episcop catolic activ din România. A trebuit să reia contactul cu autoritățile locale și centrale și, considerând raportulde forțe, această relație era una de subordonare și, prin urmare, marcată de lupte și compromisuri. În această luptă episcopul avea numai două instrumente la care să recurgă: să ceară și să protesteze. Să abandoneze nu era posibil deoarece trebuia să-și asume toate greutățile în numele preoților și a congregației sale. Scrisorile sale reprezintă exemple clasice pentru liderii minoritari în ceea ce privește natura atitudinii lor față de guvern. Scrisorile în care formula o solicitare erau scrise într-un mod în care nu se umilea niciodată, își păstra mereu demnitatea umană, atitudinea sa episcopală și rămânea nepărtinitor. Scrisorile oficiale publicate în volum reprezintă mărturii ale sincerității, onestității, simțului răspunderii, empatiei episcopului și al respectului său pentru autorități. În aceste scrisori, episcopul vorbea despre oameni care suferă și intervenea în folosul lor pe lângă autoritățile locale sau la Ministerul Culturii și mai târziu pe lângă autoritățile competente de la Departamentul Cultelor. Trebuia să-și apere congregația de oprimarea națională, nu atât de abateri de la morala religioasă. Scrisorile, aranjate în ordine cronologică conform evenimentelor istorice, reflectă probleme grave caracteristice perioadei și dezvăluie relația continuă dintre stat și biserică. Scrierile oficiale ale episcopului, scrisorile publicate în acest volum ne ajută „să cunoaștem și să identificăm” legile care guvernau viața ecleziastică din acea perioadă, considerând că punera lor în aplicare a produs efecte negative și a condus la consecințe restrictive.