Cu ocazia celei de-a 19-a conferințe a partidului, organizată la Moscova la sfârșitul lunii iunie 1988, în contextul tendințelor reformiste tot mai evidente din perioada târzie a Perestroikăi, Viktor Koval a depus o petiție prin care solicita revizuirea cazului său, reabilitarea sa definitivă și eliberarea din detenția forțată de la spitalul de psihiatrie. Această petiție a fost examinată de către Procuratura Generală a RSS Moldovenești la începutul lunii octombrie 1988. Pe 6 octombrie, procurorul cu misiuni speciale responsabil pentru supravegherea acțiunilor de anchetă ale KGB, M. V. Prodan, a emis o rezoluție specială, care respingea cererea lui Koval și confirma decizia anterioară a Judecătoriei Supreme a RSSM. Această rezoluție a fost aprobată de către Procurorul General al RSS Moldovenești, N. K. Demidenko, șase zile mai târziu, la 12 octombrie 1988. Acest document este deosebit de important, deoarece demonstrează reticența și refuzul sistemului sovietic de justiție de a recunoaște caracterul represiv al psihiatriei punitive (și, prin urmare, confirmă subordonarea acesteia față de regim). Acest lucru rămânea valabil chiar și în anul 1988, în pofida atmosferei generale de liberalizare. Procurorul și-a întemeiat decizia pe argumentul, conform căruia „acțiunile periculoase din punct de vedere social” ale lui Koval au fost confirmate de „depozițiile martorilor, de probele materiale, de concluziile evaluării psihiatrice și de evaluarea scrisului de mână al inculpatului”, precum și de alte documente din dosarul întocmit de KGB. După examinarea acestor materiale, procurorul a ajuns la concluzia că afirmațiile și documentele elaborate de Koval cuprindeau „anumite observații critice bine fundamentate privind imperfecțiunile societății noastre socialiste. În același timp, esența activității sale nu s-a axat pe critica deficiențelor existente în scopul eliminării lor din societate. Dimpotrivă, inculpatul sublinia în mod constant avantajele sistemului capitalist și ale modului de viață occidental, folosea expresii jignitoare și insultătoare în legătură cu rolul conducător al partidului comunist. De asemenea, el a declarat în mod demagogic că poporul nu avea nici un fel de drepturi, că țara era condusă prin metode fasciste, că poporul ar fi fost exploatat. Astfel, obiectivul său principal este evident – anume, discreditarea ordinii socialiste și a sistemului puterii de stat”. Această evaluare generală ne permite să înțelegem logica acțiunilor regimului și motivele pentru care cazul de opoziție politică al lui Koval a fost calificat drept deosebit de periculos. Deși menționa, în mod retoric, rezultatele și concluziile evaluării psihiatrice, procurorul sintetiza, de fapt, atitudinea regimului față de exemplul lui Koval și față de alte exemple similare de „devieri ideologice”. Nu este surprinzător faptul că funcționarul respectiv a considerat că decizia de a-l supune pe Koval unui tratament medical forțat era „corectă”, respingând cererea sa de reabilitare ca fiind „nefondată”. Cu toate acestea, argumentele procurorului par ceva mai oneste și mai puțin eufemistice decât cele formulate în exemplele anterioare ale unor documente juridice comparabile. Acest lucru reflecta, probabil, o ușoară schimbare de accente, chiar dacă nu și de esență. Eliberarea lui Koval din spital a avut loc doar în mai 1990, când articolul, pe baza căruia fusese condamnat, a fost exclus din Codul Penal. Reabilitarea sa finală a urmat abia în noiembrie 1991, când Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova a anulat deciziile judiciare anterioare și a recunoscut deschis că Viktor Koval a suferit din cauza opiniilor sale politice. Totuși, nici măcar cu această ocazie, psihiatria punitivă ca atare nu a fost condamnată în mod oficial de către sistemul judiciar din Moldova.