Contextul mai larg al acestui eveniment este legat de procesele aflate în curs de desfășurare la sfârșitul anilor 1950. În această perioadă, USM era dominată de două ”generații”, care au concurat pentru putere și statut în deceniul următor: generația mai veche a ”dezghețului”, care era compusă din scriitori născuți în anii 1910 și la începutul anilor 1920, mulți dintre ei având competențe solide în domeniul culturii românești, și ”generația anilor 1960”, care era formată dintr-un grup de scriitori mai tineri, în ascensiune, în principal născuți la sfârșitul anilor 1920 și la începutul anilor 1930. Cea mai mare parte a ”generației dezghețului” a absolvit licee din România și, ulterior, a fost instruită în instituțiile sovietice de învățământ superior. Dimpotrivă, scriitorii care au devenit membri ai USM în anii 1960 (și care se identificau, de obicei, drept ”generația anilor 1960”) erau conștienți de lacunele existente în pregătirea și cunoștințele lor culturale și au fost de acord să fie inițiați în domeniu de către colegii lor mai în vârstă. Fiind formați și instruiți în această perioadă de relativă liberalizare post-stalinistă, scriitorii generației anilor 1960 au asimilat noile sloganuri sovietice, care erau încă luate în serios la vremea respectivă, dar, în același timp, au dezvoltat și un anumit grad de gândire critică. Comunicarea dintre scriitorii mai în vârstă, instruiți sub administrația românească, și noua generație de scriitori le-a oferit celor din urmă un model alternativ față de cel practicat de sistemul sovietic de educație și propagandă. Traiectoria lor politică ireproșabilă i-a făcut pe unii scriitori din ”generația anilor 1960” să pună la îndoială corectitudinea unor norme impuse de sovietici. Fără a pune la îndoială legitimitatea sistemului sovietic sau a ideologiei comuniste în ansamblu, luările publice de poziție ale scriitorilor moldoveni s-au făcut auzite în octombrie 1965, în timpul celui de al treilea Congres al USM. Cu această ocazie, ”generația dezghețului” și ”generația anilor 1960” au format o alianță și au contestat în mod deschis procesul de rusificare a populației din Moldova. Ei au cerut, de asemenea, introducerea alfabetului latin. În mod evident, autoritățile sovietice au calificat astfel de opinii critice ca fiind naționaliste și, implicit, anti-internaționaliste.

     Având în vedere numărul celor implicați în această dezbatere publică, al treilea Congres al USM rămâne unul dintre cele mai remarcabile evenimente care ar putea fi incluse în categoria ”opoziției culturale”, în timpul existenței RSSM. Congresul a avut loc la 14-15 octombrie 1965 și a marcat consacrarea definitivă a grupului de scriitori moldoveni cunoscuți sub numele de ”generația anilor 1960”. Ei au fost primii care și-au scris operele în limba română standard, iar calitatea producției lor literare a fost superioară față de majoritatea predecesorilor lor și s-a sincronizat cu tendințele de liberalizare din întreaga URSS. Printre membrii acestei generații se numără astfel de figuri emblematice precum Ion Druță, Grigore Vieru, Aureliu Busuioc, Pavel Boțu etc. Al Treilea Congres al USM a fost prima manifestare a unei agende conștiente din punct de vedere național și primul eveniment de acest gen care a avut loc în limba română. Acest congres a marcat o astfel de turnură, deoarece a avut loc după o pauză de șapte ani, timp în care mediul literar moldovenesc a fost transformat în mod decisiv. Centrul de putere s-a deplasat dinspre facțiunea ”transnistreană”, dominantă până atunci, înspre gruparea ”basarabeană”, care a pledat pentru o calitate mai bună a operelor literare și pentru o autonomie mai largă în procesul de creație a scriitorilor. Pe parcursul evenimentului, scriitorii au abordat o serie de probleme sensibile din punct de vedere politic, cum ar fi: reintroducerea alfabetului latin pentru limba ”moldovenească” standard, problema educației în limba română, la toate nivelurile, precum și subiectul amestecului partidului în chestiunile literare. Înregistrarea audio permite o reconstituire a atmosferei evenimentului, inclusiv a discursurilor participanților. Evenimentul a fost deschis studenților și publicului interesat, ceea ce a determinat participarea unui public mult mai larg decât de obicei, dar și apariția unei reacții publice corespunzător mai puternice. Reacția autorităților a fost ostilă și rapidă. Atât în timpul congresului propriu-zis, cât și după aceea, conducerea partidului s-a alarmat și s-a indignat din cauza a ceea ce ei au perceput ca fiind opinii ”naționaliste” articulate de către unii dintre participanți. În contextul temerilor crescânde privind poziția României în sfera politicii externe și rolul său ca un potențial model pentru emulare culturală în interiorul RSSM, partidul a lansat o campanie de combatere a ”naționalismului local”. În timpul unui șir de întruniri organizate în noiembrie și decembrie 1965, primul secretar al Partidului Comunist din Moldova, Ivan Bodiul, a făcut un apel la intensificarea muncii de ”agitație și propagandă” în întreaga republică și la ”reeducarea” acelor scriitori, care au exprimat opinii ”periculoase”. Deși nu au urmat nici un fel de măsuri represive directe, linia partidului față de orice manifestări ale conștiinței naționale a devenit mult mai dură. Având în vedere reacția oficială față de această dezbatere în rândurile membrilor USM, înregistrarea audio a acestui congres reprezintă o sursă fascinantă nu doar pentru reconstituirea acestui act semnificativ al ”opoziției culturale”, ci, de asemenea, și pentru analiza percepției și atitudinii regimului privind actele de ”opoziție” considerate ”periculoase”.