Colecția ad-hoc Nicolae Dragoș a fost definită prin separarea sa din componența fondului de dosare judiciare cu privire la persoanele supuse represiunii politice sub regimul comunist, creat de KGB-ul sovietic moldovenesc. În prezent, materialele acestei colecții sunt păstrate la Arhiva Națională a Republicii Moldova în urma transferului lor către această instituție în 2012. Dragoș a fost prezent personal cu această ocazie și a primit o copie scanată a unei părți din dosarul său. Grupul condus de Nicolae Dragoș (cunoscut sub numele de Uniunea Democrată a Socialiștilor, UDS - DSS în limba rusă) pare a fi prima organizație anticomunistă din perioada poststalinistă care a funcționat în RSSM și care a avut și un anumit impact asupra altor republici sovietice, cum ar fi Ucraina, Rusia și Belarus. Platforma ideologică a acestei organizații ar putea fi rezumată cu ajutorul formulei de „socialism democratic”. Opiniile lui Dragoș și ale colaboratorilor săi au accentuat contestarea monopolului politic („dictaturii”) Partidului Comunist, a cultului personalității liderilor sovietici, a privilegiilor nomenclaturii și a inegalității sociale. De fapt, criticile lor au constituit o punere sub semnul întrebării a întregului proiect sovietic de „construire a comunismului”. Ei pledau pentru restructurarea sistemului politic și economic conform unui model democratic, inclusiv prin restabilirea autorității sovietelor și crearea unui partid politic alternativ, care ar fi avut drept urmare un sistem electoral competitiv. Din punct de vedere intelectual, aceste opinii aveau o asemănare izbitoare cu mișcările disidente ale „revizioniștilor marxiști” care au apărut în interiorul blocului sovietic după moartea lui Stalin. Este greu să apreciem în ce măsură Dragoș și grupul său au fost influențați de evoluțiile din alte țări comuniste din afara Uniunii Sovietice. Cu toate acestea, este clar că mica rețea din jurul lui Dragoș a folosit o reinterpretare „creativă” a marxism-leninismului pentru a submina dominația ideologică și intelectuală a PCUS, în ciuda afirmațiilor lor că se limitau doar la o reformă a sistemului. Astfel, acest grup a fost perceput de autoritățile sovietice ca fiind deosebit de periculos.
Pe lângă Nicolae Dragoș, care a fost fondatorul, principalul organizator și ideolog al acestui grup, organizația a constat dintr-un mic nucleu compus din alți cinci membri activi (Nikolai Tarnavskii, Ivan Cerdînțev, Vasile Postolachi, Sergiu Cemârtan și Nicolae Cucereanu). Numărul total de aderenți ai acestei mici rețele nu a depășit douăzeci de persoane (inclusiv membri ai familiilor, susținători și cunoscuți ai nucleului activiștilor menționați mai sus). Deși au fost socializați în cadrul sistemului sovietic (toți aveau vârsta cuprinsă între treizeci și patruzeci de ani), acești oameni erau „copii” ai dezghețului lui Hrușciov; fiind marcați de revelațiile despre cultul personalității lui Stalin pe care liderul sovietic le făcuse la Congresul XX al PCUS. În timpul procesului său, Nicolae Dragoș a subliniat impactul reformelor lui Hrușciov și al atmosferei generale de liberalizare asupra activităților grupului. După o perioadă de planificare și clarificare ideologică, Dragoș a inițiat faza directă a activității sale de opoziție la sfârșitul anului 1962. Ideea principală pe care Dragoș a articulat-o în puținele sale scrieri, dar și în timpul mărturiilor sale de la proces, a fost crearea unui partid politic „alternativ”, numit Uniunea Democrată a Socialiștilor (DSS). În mod oarecum paradoxal, el credea că, deși Partidul Comunist sovietic a creat un regim de „dictatură” în URSS, plasând sistemul politic și societatea sub controlul său absolut, regimul ar putea supraviețui dacă ar permite existența unor concurenți serioși. Dragoș credea că revelațiile lui Hrușciov făcute în februarie 1956 subminaseră autoritatea PCUS. Această autoritate ar fi putut, în opinia sa, să fie parțial restabilită, cu condiția ca regimul să recunoască existența unui nou partid, să adopte o platformă a „socialismului democratic” și să acționeze în interesul poporului. Dragoș și apropiații săi au intenționat să tipărească un șir de foi volante prin care aveau de gând să-și propage opiniile. Aceste pliante urmau să fie trimise prin poștă către principalele orașe ale URSS. Aparent, acest mod de acțiune părea cea mai eficientă metodă de a răspândi mesajul grupului. În vara lui 1963, Dragoș și principalul său asociat, Nikolai Tarnavskii, au început pregătirile pentru înființarea unei tipografii clandestine. În acest scop, Tarnavskii a acumulat experiența profesională necesară într-o tipografie locală din Tatarbunar (o așezare situată în apropierea satului natal al lui Dragoș, Serpnevo). De asemenea, Tarnavskii a furat echipamentul tipografic necesar pentru viitoarea tiparniță (în principal cerneală și litere pentru tipar). Următoarea etapă a activității grupului s-a axat pe colectarea adreselor la care urmau să fie trimise mesajele organizației. Tarnavskii și ceilalți membri de bază ai grupului (inclusiv fratele lui Nicolae Dragoș, Vladimir, care a servit ca intermediar între Dragoș și ceilalți susținătoriu ai grupului) au călătorit în câteva orașe sovietice în a doua jumătate a anului 1963 (inclusiv la Lvov, Minsk, Leningrad, Kiev, Rostov pe Don, Harkov, Moscova, Kazan și Gorki), compilând o listă cu peste 6.000 de adrese ale cetățenilor sovietici.
Cea mai intensă fază a activității organizației a avut loc în toamna lui 1963 și în iarna și începutul primăverii a următorului an, 1964. Pe lângă recrutarea mai multor membri în cadrul grupului de bază (inclusiv Postolachi, Cemârtan și Cucereanu), Dragoș și Tarnavskii au dedicat întreaga perioadă tipăririi foilor volante la tipografia clandestină înființată în apartamentul lui Dragoș din Serpnevo. În această perioadă, Dragoș a alocat mai mult de jumătate din salariul său ca director de școală pentru activitățile organizației. Ca urmare a acestei activități, până în aprilie 1964 au fost tipărite mai mult de 1300 de pliante cu titlul „Dreptate pentru popor” (Pravda narodu), în limba rusă. Un număr de 850 de plicuri cu foi volante au fost trimise la Chișinău (peste 200) și în alte orașe din Uniunea Sovietică, inclusiv Odesa, Moscova, Leningrad, Gorki, Celiabinsk, Novosibirsk etc. Majoritatea acestor pliante au fost trimise între 26 aprilie și 1 mai 1964. Dragoș a călătorit personal la Odesa pentru a răspândi textele, în timp ce colegii săi făceau același lucru la Chișinău și la Kiev. Pliantele rămase au fost fie distruse de membrii organizației pentru a acoperi urmele activității lor, fie au fost confiscate de KGB în timpul percheziției apartamentelor acestora. La începutul lunii mai, poliția secretă sovietică urmărea îndeaproape activitățile grupului. Dragoș a fost arestat la 16 mai, în timp ce asociații lui au fost arestați trei zile mai târziu. Au fost găsiți vinovați de art. 67, partea I și art. 69 din Codul Penal al RSSM: agitație și propagandă antisovietică / participare la o organizație antisovietică care urmărește comiterea de infracțiuni periculoase de stat, primind pedepse de condamnare la închisoare pe un termen de la cinci la șapte ani. Cel mai lung termen de detenție le-a fost rezervat lui Dragoș și Tarnavskii.
Documentele păstrate în această colecție constau din două categorii principale. Primul tip de materiale include textele produse de Dragoș, în special pliantele menționate mai sus și o scrisoare adresată primului secretar al PCUS, Nikita Hrușciov. Aceste documente sunt mărturii valoroase care permit o reconstrucție a principalelor idei critice ale lui Dragoș față de regim și a viziunii sale generale asupra lumii. Pliantele (cu titlul „Justiție pentru popor”) reprezentau un text tipărit de șase pagini, în care Dragoș și-a exprimat opiniile politice critice și și-a prezentat proiectele de reformă. Critica sa împotriva PCUS se concentrează asupra „dictaturii” pe care partidul o instaurase în URSS, subminând rolul sovietelor. Potrivit lui Dragoș, această dictatură fusese justificată în primul deceniu de putere sovietică, dar ulterior a devenit contrară intereselor poporului și a împiedicat dezvoltarea ulterioară a societății sovietice. Dragoș menționează o serie de consecințe negative ale politicii PCUS, în special: cultul personalității liderilor sovietici, în principal cel al lui Stalin și Hrușciov; presiunea ideologică asupra muncitorilor; lipsa echității sociale în distribuția de bunuri; privilegiile crescânde ale nomenclaturii de partid și practicile lor corupte; birocratizarea tot mai intensă și practica raportării false etc. Politica externă sovietică și eșecurile dezvoltării economice în timpul lui Hrușciov erau, de asemenea, atacate, la fel ca și întregul proiect de „construire a comunismului”. În mod concret, membrii grupului cereau și pledau pentru lichidarea dictaturii partidului și instaurarea „adevăratei democrații pentru poporul muncitor”, scop care putea fi atins prin transferarea întregii puteri către soviete, care „ar trebui să dirijeze, ele singure, viața politică a țării”. Alte cerințe includeau: respectarea drepturilor și libertăților democratice; sporirea rolului sindicatelor în viața politică și economică a țării, inclusiv prin cooptarea țăranilor în rândurile acestora; abolirea tuturor privilegiilor de partid în toate sferele de activitate; introducerea criteriilor meritocratice în selectarea cadrelor; reformarea sectorului agricol prin trecerea la „proprietatea comună a poporului”; reglementarea prețurilor și a salariilor și adaptarea acestora la nevoile cetățenilor. Membrii autoproclamatei „Uniuni Democratice a Socialiștilor” au cerut, de asemenea, revizuirea politicii externe sovietice și elaborarea unei noi constituții, care să reflecte adevăratul „socialism democratic”. Pentru a atinge aceste obiective, ei aveau în vedere „crearea unui partid socialist democratic de masă, deoarece lupta politică dintre acest partid și PCUS pentru influență în cadrul sovietelor va pune capăt dictaturii PCUS”. Această critică a sistemului sovietic are anumite asemănări curioase cu marxismul „revizionist” promovat de mișcarea disidenților din Europa de Est. Deși nu a contestat (cel puțin în mod deschis) fundamentele esențiale ale sistemului sovietic, programul lui Dragoș a reprezentat o viziune a „socialismului democratic”, care nu era foarte diferită de agenda Primăverii de la Praga, care urma să se cristalizeze patru ani mai târziu. Fără a exagera importanța acestei mici mișcări și a impactului potențial al „dezghețului”, dar și al exemplului maghiar din 1956, apariția acestui grup este simptomatică pentru tendințele opoziționiste care se dezvoltau treptat în interiorul URSS la mijlocul anilor 60.
Cea de-a doua categorie a surselor colecției este compusă din interogatoriile și mărturiile oferite de Dragoș însuși și de colaboratorii săi cei mai apropiați în timpul anchetei inițiate de KGB și a procesului ulterior. Dintre acestea, doar cele asumate de acuzați și relevante pentru imaginea generală a cazului au fost selectate în cadrul acestei colecții ad-hoc. Deși au fost produse sub presiune la sediul KGB, aceste mărturii semnate pot fi considerate surse valoroase de informații cu privire la proiectele lui Dragoș și la activitățile organizației sale. Recunoașterea „parțială” a vinei de către Dragoș în timpul procesului, care a avut loc între 28 august și 19 septembrie 1964, este deosebit de interesantă în această privință. Acuzatul a expus în detaliu dezvoltarea treptată a ideilor sale critice și a unei „viziuni globale” coerente, bazate pe lecturile sale extinse în domeniile filosofiei și științelor politice. El a făcut, de asemenea, o prezentare detaliată a relațiilor sale cu nucleul colaboratorilor și susținătorilor săi. Din expunerea lui Dragoș a devenit evident faptul, că legăturile sale cu Tarnavskii și Cerdînțev au fost deosebit de strânse, în timp ce ceilalți trei membri ai grupului de bază s-au alăturat organizației mai târziu (în vara și toamna anului 1963) și au avut un rol secundar și subordonat. De asemenea, era clar că pentru Dragoș criteriile de afinitate ideologică și loialitate personală au fost de o importanță crucială (așa cum o demonstrează cazurile potențialilor membri respinși sau marginalizați, ca, de exemplu, studentul Graciov). Persoanele care fuseseră invitate să se alăture organizației, dar care au refuzat din diferite motive, au fost citați ca martori. Printre martori au fost locuitori ai satului Serpnevo, precum și ai Chișinăului. Depozițiile martorilor au fost folosite de instanță pentru a-i incrimina pe Dragoș și pe colaboratorii săi. Cu toate acestea, atunci când cazul a fost revizuit, la sfârșitul anilor 80, având drept consecință reabilitarea lui Dragoș, aceleași mărturii au fost reinterpretate pentru a susține argumentul principal al inculpatului, anume că, de fapt, activitățile sale nu erau „antisovietice” și nu au subminat regimul, ci vizau doar reformarea acestuia.
Ca răspuns la anunțul verdictului instanței, care îi declara pe acuzați vinovați, Tarnavskii, Cerdînțev, Postolachi, Cemârtan și Cucereanu au recunoscut că sunt „vinovați” de participarea la acțiunile de care fuseseră acuzați. Nicolae Dragoș a fost singurul care a avut o opinie separată, recunoscându-și vinovăția doar parțial. Nicolae Dragoș și Nicolae Tarnavskii au fost condamnați la șapte ani de detenție într-un lagăr de muncă cu regim sporit de securitate. Ivan Cerdînțev și Vasile Postolachi au fost condamnați la șase ani într-un lagăr de muncă cu regim sporit de securitate, în timp ce Sergiu Cemârtan și Nicolae Cucereanu au primit un termen de închisoare de cinci ani, în condiții similare. În plus, Dragoș și Tarnavskii au fost condamnați la trei ani de închisoare, în temeiul articolului 81 alineatul (2) din Codul Penal al RSS Ucrainene, pentru furtul echipamentului tipografic de la Tatarbunar. Instanța a dispus, de asemenea, confiscarea averii principalilor inculpați. Cu toate acestea, deoarece nu aveau proprietăți semnificative, măsura de confiscare a fost suspendată.
