Cauza penală împotriva lui Viktor Koval a fost inițiată la 1 martie 1982 și transferată sub jurisdicția KGB-ului moldovenesc două zile mai târziu, la 3 martie, când acuzatul a fost preluat de către angajații centralei KGB din Chișinău. Dosarul lui Koval a fost înregistrat sub nr. 9924. Koval a devenit o țintă a supravegherii KGB la începutul anului 1982, când au fost găsite mai multe proclamații care criticau fățiș conducerea sovieticăm, etichetând-o drept o „clică de exploatatori”. Aceste proclamații au fost identificate în diverse locații din orașul Bălți, mai ales în zona industrială. Folosindu-și rețeaua de informatori și pe baza unei liste de persoane suspecte, KGB-ul l-a identificat rapid ca principal suspect în acest caz pe Koval, un inginer angajat la o fabrică de echipament electric din oraș. Deja la mijlocul lunii februarie 1982, angajații KGB au efectuat o percheziție în apartamentul lui Koval și au găsit câteva obiecte și piese care îl incriminau, inclusiv un caiet cu câteva articole scurte și note fragmentare, care criticau deschis puterea sovietică, precum și un șir de materiale decupate din ziare, cu observații critice scrise de mâna lui Koval. Viktor Koval s-a născut în martie 1941, în orașul Komsomolsk-pe-Amur, situat în Extremul Orient al Rusiei (regiunea Habarovsk). Koval s-a mutat la Bălți în 1974. El făcea parte din contingentul de personal tehnic calificat, transferat în RSSM din Rusia în acea perioadă. Începând cu 1977, Koval fusese angajat la uzina de echipament electric din oraș, devenind unul dintre inginerii șefi ai fabricii responsabili de lucrările de construcție.
Potrivit dosarului său întocmit de KGB, Koval a început să manifeste comportament anti-sovietic în jurul anului 1977 sub influența ascultării posturilor de radio occidentale, inclusiv BBC, Radio Europa Liberă, Vocea Americii și Deutsche Welle. Aceasta pare să fi fost principala sursă a „contaminării ideologice” a lui Koval, dat fiind faptul că originea sa socială și traiectoria familială nu provocau suspiciuni, din punctul de vedere al autorităților. Se pare că principalul motiv de nemulțumire a lui Koval față de sistemul sovietic se referea la lipsa unei democrații reale în statul sovietic. Acest lucru se manifesta, pe de o parte, prin absența oricăror drepturi și libertăți civile autentice și, pe de altă parte, prin caracterul găunos și pur formal al sistemului electoral sovietic, pe care Koval îl considera drept un simplu șiretlic menit să camufleze „dictatura” exercitată, de fapt, de partid asupra poporului. Aceste opinii „periculoase” au fost exprimate de către acuzat în mai multe rânduri, în special la locul de muncă, și au fost remarcate de colegii săi cu două ocazii, în mod deosebit. Primul incident a avut loc în 1977, în timpul discuțiilor privind noua constituție sovietică, promulgată la 7 octombrie 1977. Koval a declarat în mod deschis că, spre deosebire de țările occidentale, unde cetățenii beneficiau de largi drepturi civile și politice, prevederile constituției sovietice erau lipsite de conținut, iar pretinsa „democrație” din URSS era un cuvânt absolut gol în context sovietic. Cel de-al doilea incident a avut loc la 4 martie 1979, când Koval a sfidat autoritățile, refuzând să participe la alegerile pentru Sovietul Suprem al URSS. El a recurs, de asemenea, la gestul extrem de neobișnuit de a discuta cu membrii comisiei electorale de circumscripție, trimiși la domiciliul său să-l aducă la vot. Koval insista că sistemul electoral sovietic era pur formal, deoarece nu exista nici o concurență electorală reală, candidații fiind verificați și selectați de organizațiile de partid. După consumarea acestui incident, pe parcursul următorilor ani, el lăuda deschis modelul occidental al democrației multipartite, comparându-l în mod favorabil cu „dictatura partidului” din cadrul statului sovietic. Koval condamna, de asemenea, destul de aspru politica externă sovietică, în special implicarea trupelor sovietice în Afganistan, pe care o cataloga drept „o agresiune flagrantă și un amestec brutal în afacerile interne ale unui alt stat suveran”, în contrast evident cu retorica oficială a regimului. El făcea, de asemenea, o paralelă directă între invazia sovietică din Afganistan și războiul american din Vietnam, calificând acțiunile ambelor puteri ca fiind imperialiste și nejustificate. În acest context, nu este surprinzător faptul că, în timpul unei conversații cu un coleg de serviciu, în 1980, Koval a etichetat conducerea sovietică drept o „clică de dictatori militari”, care călca în picioare drepturile cetățenilor sovietici. Chiar mai periculoase, din punctul de vedere al autorităților, erau opiniile și aprecierile lui Koval legate de fenomenul „Solidarității” poloneze. Dosarul lui Koval conține informații prețioase cu privire la unul dintre rarele cazuri, în care un cetățean al RSSM și-a exprimat în mod deschis sprijinul pentru mișcarea „Solidarității” în timpul evenimentelor agitate din 1980-1981. Interesul său față de evoluțiile evenimentelor din Polonia a fost probabil motivat de atitudinea sa generală față de sindicatele sovietice, pe care el le compara, în sensul menționat mai sus, cu instituțiile similare din Occident. În opinia sa, esența regimului sovietic era un fel de „capitalism brutal de stat”, care lipsea muncitorii de orice drepturi reale și, în schimb, camufla conducerea arbitrară a partidului cu ajutorul sindicatelor care existau doar „de formă”, fiind complet subordonate conducerii partidului. „Solidaritatea” poloneză simboliza însă pentru Koval „adevărata putere a poporului” și „democrația muncitorească”, iar reprimarea violentă a acesteia era încă o dovadă a naturii dicatoriale a regimului sovietic, care își impusese voința asupra Poloniei. Dincolo de atitudinea sa favorabilă față de „Solidaritatea” poloneză, care era destul de periculoasă în sine și care alimenta frica permanentă a autorităților sovietice față de „contaminarea ideologică” din afară, criticile lui Koval reprezentau și o respingere radicală a regimului sovietic ca atare. În fine, tot între anii 1980-1981, Koval și-a exprimat în mod repetat nemulțumirea față de inegalitatea economică și discrepanțele sociale crescânde din URSS, afirmând că nomenclatura s-a transformat într-o „castă privilegiată”, iar societatea sovietică ar fi fost, de fapt, compusă din două clase antagoniste „bogații și săracii”. Koval și-a propagat cu destulă ușurință opiniile printre colegii săi. Judecând după numărul de martori interogați în timpul anchetei oficiale (în jur de douăzeci de persoane, în special colegi și cunoscuți de ocazie), impactul activităților sale a fost oarecum alarmant, mai ales având în vedere caracterul individual și spontan al acțiunilor sale de opoziție anti-regim. Este interesant să subliniem că, deși șeful organizației primare de partid din fabrică a avut mai multe „conversații profilactice” cu Koval, acesta nu a fost niciodată mustrat în mod oficial. Acest lucru a făcut ca autoritățile să emită un avertisment oficial către organizația de partid din cadrul fabricii, acuzând-o de „muncă nesatisfăcătoare în rândul colectivului”. Această întâmplare ar putea fi însă și un semn destul de evident al acelor vremuri, care reflecta slăbirea vigilenței la nivel local. În timpul perchezițiilor apartamentului lui Koval, angajații KGB au găsit, de asemenea, mai multe documente suspecte (inclusiv un caiet cu scurte texte și note redactate de Koval, care criticau sistemul politic sovietic, mai multe foi de hârtie cu note fragmentare, precum și tăieturi din ziare însoțite de observațiile critice ale acuzatuluii înscrise pe margini). Cu toate acestea, KGB-ul nu a putut dovedi că Koval a răspândit aceste materiale și opinii în cadrul rețelei sale de prieteni și cunoștințe (în afară de unul sau două incidente minore, în care au fost implicați vecinii săi). Totuși, autoritățile au considerat că aceste piese sunt deosebit de periculoase și, în consecință, au confiscat aceste materiale.
Dosarul privind cazul lui Viktor Koval, înregistrat sub nr. 9924 și început la 1 martie 1982, este compus din cinci volume. Primul volum cuprinde diverse documente de procedură referitoare la faza inițială a anchetei, procesele-verbale ale perchezițiilor efectuate în apartamentul lui Koval, precum și interogatoriile inițiale ale acuzatului. Cel de-al doilea volum se axează pe interogatoriile ulterioare ale inculpatului, conținând, de asemenea, și probele materiale descoperite în timpul perchezițiilor (inclusiv caietele și articolele decupate din ziare descoperite în posesia lui Koval, aparatul său de radio și alte documente ocazionale și note fragmentare). Volumul trei este dedicat în totalitate interogatoriilor detaliate ale martorilor. Cazul lui Koval a fost considerat suficient de periculos pentru a necesita implicarea aproximativ a patruzeci de martori, printre care se numărau membri ai familiei, colegi de muncă, cunoștințe de ocazie și alte persoane care îl cunoșteau pe Koval de mai mult timp, inclusiv cele cu care fusese în contact pe parcursul carierei sale profesionale anterioare (inclusiv din alte orașe sovietice în care locuise sau pe care le vizitase, cum ar fi Moscova, Komsomolsk-pe-Amur, Habarovsk, Novorossiisk etc.). Cel de-al patrulea volum cuprinde diversele evaluări ale experților specializați (inclusiv examinarea scrisului de mână al lui Koval și concluziile evaluării psihiatrice privind sănătatea sa mentală). Inculpatul a fost internat timp de o lună în spitalul psihiatric din Chișinău (de la sfârșitul lunii mai până la sfârșitul lunii iunie 1982). Aflându-se acolo, el a fost monitorizat îndeaproape și observat permanent pentru identificarea oricăror semne de tulburări psihice. În pofida unor dovezi neconcludente în acest sens, evaluarea experților psihiatri, emisă la 28 iunie, a arătat că inculpatul suferea de o formă „latentă” de schizofrenie și, prin urmare, avea o „percepție distorsionată a realității sovietice”, ceea ce ar fi explicat, chipurile, atitudinile sale anti-regim. Volumul cinci conține materialele din etapa finală a anchetei, inclusiv concluziile oficiale ale anchetatorilor KGB și materialele procesului de judecată, care a avut loc pe 26 și 27 august 1982 la Judecătoria Supremă a RSSM. Din cauza pretinsei sale boli psihice, Koval a fost „scutit” de răspunderea penală, în pofida condamnării sale conform articolului 203, alineatul 1 din Codul Penal al RSSM („răspândirea calomniilor și minciunilor care vizează discreditarea statului sovietic și a ordinii sociale din URSS”.) Cu toate că acțiunile sale erau calificate drept „periculoase din punct de vedere social”, el a fost condamnat la „tratament medical forțat”. În consecință, Koval a fost trimis într-o instituție medicală psihiatrică specializată din Dnepropetrovsk (Ucraina), care se afla sub jurisdicția Ministerului Afacerilor Interne și se ocupa, în special, de toate cazurile de psihiatrie punitivă aplicată din motive politice. „Decizia specială” a Judecătoriei Supreme, emisă la 27 august 1982 (în locul unei sentințe formale) nu a stabilit nici o limită temporală privind perioada de „tratament” în cazul lui Koval. El fost deținut aproape opt ani în acest spital psihiatric, fiind eliberat abia în luna mai 1990, după ce apelurile și petițiile sale au reușit să provoace reacția autorităților. Cu toate acestea, eliberarea sa a avut loc numai după eliminarea articolului 203, alineatul 1, din Codul Penal al RSSM, conform unei decizii adoptate în august 1989. Koval a fost reabilitat definitiv abia în noiembrie 1991, când Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova a anulat toate hotărârile judecătorești anterioare privind cazul lui Koval, i-a recunoscut nevinovăția și a clasat cauza penală deschisă împotriva sa. În dosarul KGB nu există alte informații suplimentare despre soarta lui Koval.
După cum am menționat mai sus, cazul lui Viktor Koval este semnificativ din mai multe puncte de vedere. În primul rând, Koval a fost un membru al „intelighenției cu profil tehnic”, adică a aparținut unui grup profesional care ocupa o poziție intermediară în cadrul structurii sociale sovietice. Membrii acestui grup – în cea mai mare parte ingineri și personal tehnic de înaltă calificare – s-au dovedit a fi unul dintre cele mai dinamice straturi sociale din societatea sovietică târzie. La fel ca în cazul multor intelectuali, acești oameni manifestau un nivel tot mai evident și crescând de nemulțumire față de regim. În al doilea rând, sursele protestului politic exprimat de Koval proveneau, cel mai probabil, din interesul său evident față de posturile de radio străine, care reprezentau un reper tot mai important și un stimulent tot mai puternic pentru formularea unor atitudini critice, oferind cetățenilor sovietici modalități alternative de informare, mai ales în anii 1980. În al treilea rând, dosarul lui Koval este emblematic pentru modul în care psihiatria punitivă sovietică continua să fie aplicată ca măsură represivă, chiar și în anii 1980. În acest sens, soarta lui Koval este similară cu destinul altei victime, mai bine cunoscute, a tratamentului psihiatric forțat din URSS, anume cu cazul lui Gheorghe David. Dincolo de actul individual de rebeliune și revoltă al lui Koval, această colecție dezvăluie strategiile regimului pentru suprimarea oricărei forme de disidență în timpul perioadei relativ „calme” de la începutul anilor 1980.