Memorialul Sighet este un loc al memoriei cu o semnificație aparte: el reprezintă prin excelență vocea victimelor comunismului. În cuvintele Anei Blandiana, care alături de Romulus Rusan a gîndit și realizat pas cu pas colecția muzeală din cadrul Memorialului: ”Există nenumărate perspective din care poate fi privită istoria comunismului. Dar aceasta, istoria comunismului văzută din perspectiva victimelor – nu puține – ale comunismului, mi se pare că este esențială. Ea este foarte importantă.” În plus, subliniază tot Blandiana: ”Acest muzeu oferă adevăr și modele. Modele de viață, modele etice. Eu cred că din acest Memorial, un loc care marchează și rememorează multe suferințe autentice, nu ieși deprimat. Cred că ieși puternic și luminat. Cînd sunt la Sighet, la Memorial, cel mai mult îmi place să stau lîngă ușă și să văd figurile celor care intră și ale celor care ies de acolo. Și cei care ies, ies ca după o experiență existențială. Cred că oamenii care intră acolo văd lumina din întuneric, văd sensul acelor suferințe, văd că au existat caractere puternice pe care ei le pot lua drept modele.”
Este interesant de subliniat că muzeul actual funcționează într-o veche închisoare din timpul Imperiului Austro-Ungar, care a fost construită în 1897 după același plan arhitectural al zonelor pentru detenție ca și închisorile din Satu Mare, Oradea, Arad, Aiud, Gherla, precum și din alte orașe din Transilvania. Această fostă închisoare nu a rămas însă un simbol al sistemului carceral antebelic, ci a devenit, așa cum este prezentat și pe website-ul muzeului memorial, ”decorul-cadru pentru ceea ce s-a întâmplat în timpul comunismului în România și în celelalte țări din Centrul și Estul Europei. În fiecare celulă a ei, transformată în sală de muzeu, se găsește un detaliu tematic sau cronologic al malformației politice care a adus suferință și moarte – în interiorul sau în exteriorul zidurilor de închisoare – de-a lungul secolului XX european” (http://www.memorialsighet.ro/). În cadrul sistemului concentraționar din România comunistă, fosta închisoare de la Sighet reprezintă locul unde și-au sfîrșit zilele unii dintre cei mai importanți oameni politici ai perioadei pre-comuniste.
Pînă cînd a devenit închisoarea-etalon a represiunii din timpul regimului comunist, închisoarea de la Sighet a fost un loc de detenție pentru deținuții de drept comun. Totuși, în timpul Primului Război Mondial și celui de-al Doilea, atunci cînd Transilvania de Nord, inclusiv Sighetul, au fost sub administrație maghiară, închisoarea a fost destinată mai ales deținuților politici, fie ei revoluționari polonezi, preoți ai bisericilor naționale sau dezertori din armata maghiară (români, dar nu numai). În perioada interbelică, atunci cînd orașul a fost pate a Regatului României, închisoarea a funcționat ca una pentru deținuți de drept comun. După instaurarea comunismului la putere, pentru aproximativ doi ani, între 1948 și 1950, la Sighet au fost închiși elevi, studenți și țărani din mișcările de rezistență armată transilvănene. Între mai 1950 și iunie 1955, închisoarea de la Sighet a urcat la statutul de ”maximă siguranță,” timp în care au fost aduși aici, în deplin secret, aproximativ 200 de foști miniștri, parlamentari, ziariști, militari, episcopi și preoți. Dintre aceștia, 54 au murit în timpul detenției și au fost înmormântați în locuri încă neidentificate, cei mai mulți în Cimitirul săracilor. Între 1955 și 1975, închisoarea a redevenit una de drept comun. În 1975, ea a fost desființată ca loc de detenție, fiind folosită, ocazional, ca depozit de sare, legume sau cauciucuri. Plasată chiar în centrul orașului Sighet, închisoarea ajunsese să fie, înainte de preluarea sa de către Fundația Academia Civică, un loc preferat inclusiv pentru rețelele de prostituție din zonă. ”Pînă în 1993, cînd Ana Blandiana și Romulus Rusan au înaintat Comisiei Europei proiectul acestui muzeu, clădirea devenise o ruină imundă. Era, însă, locul unde avea să se nască primul memorial din lume dedicat victimelor comunismului,” se menționează în ghidul de prezentare a muzeului (http://www.memorialsighet.ro/scurt-istoric-al-cldirii-inchisorii-din-sighet/).
Ana Blandiana rememorează astfel nașterea acestei idei: ”Cînd am fost la Yad Vashem, am fost prima dată șocată că acolo exista și filme cu execuții și nenumărate urme ale răului pe care le ofereau celor care vizitau acel Memorial. Nemții filmaseră foarte multe și lăsaseră multe urme. Birocrația răului poate că a fost acolo mai riguroasă. Ei bine, la noi nu au fost atît de multe urme. Foarte multe urme au fost șterse. Prin urmare, pentru ca noi să vindecăm, aveam nevoie să cunoaștem ceea ce a fost comunismul, dar și să descoperim ceea ce fusese acesta. Pentru mine, în acești ani, unul dintre marile șocuri a fost ceea ce soțul meu, Romulus Rusan, împreună cu echipele sale de cercetare au descoperit despre răscoalele tărănești din deceniul al șaselea. Habar nu aveam că au fost și cît de multe au fost. Au descoperit mai mult de o sută de răscoale ale țăranilor cărora li se luau pămînturile împotriva comuniștilor. Noi nu știam nimic despre asta. Am crezut că rezistența a fost minimă. Dar nu, nu – au fost peste 100 de răscoale ale țăranilor. Și noi spuneam că ‚mămăliga nu explodează...’ Așadar, trebuia să descoperim ce a fost și să afle toată lumea sau cît mai multă lume ce a fost cu adevărat, cît de dur a fost. Mai întîi, așadar, descoperire și apoi, desigur, și asumare. Și apoi să cerni sensul a ceea ce a fost, limpezirea lucrurilor, claritatea morală cu privire la ceea ce a fost comunismul. Și apoi, pedagogie. Eu întotdeauna am spus: Memorialul nu e un drum spre trecut, e un drum spre viitor. Din care să înțelegem ce a fost, care să explice ce este și care să ne ajute cu privire la ce trebuie să fie sau să nu fie.”
Obiectele aflate astăzi în Muzeul de la Sighet au fost colecționate treptat, în urma cercetărilor întreprinse de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului. Această instituție, care a precedat muzeul, a fost creată în 1993, mai întîi ca un Departament de Istorie Orală al Academiei Civice, organizația non-guvernamentală care a precedat fundația cu același nume și care a jucat un rol esențial în articularea pluralismului politic în prima fază a tranziției spre democrație din România post-comunistă. Sub conducerea lui Romulus Rusan, şi aflat în permanentă criză de fonduri și personal, centrul a reuşit să producă proiectele de reabilitare şi dotare ale muzeului, precum și banca de date necesară umplerii acestuia cu conţinut. Încă din 1993, ”Centrul internațional de Studii asupra Comunismului (...) a demarat înregistrările de istorie orală şi colectarea de fotografii, acte, obiecte, scrisori, colecții de ziare, cărți, manuale, albume, înregistrări de istorie orală, precum și – pe un alt plan – organizarea de ateliere, seminarii, simpozioane, întâlniri între victimele comunismului și istoricii din România și din străinătate, publicarea de cărți, alcătuirea de expoziții, cuprinzând mărturii, studii, statistici și documente privind rezistența anticomunistă și reprimarea ei” (http://www.memorialsighet.ro/scurt-istoric-al-muzeului/). Cercetările inițiate de centru se oglindesc în portofoliul editorial pe care l-a dezvoltat în cei aproape 25 de ani de existență.
Dintre publicațiile care oglindesc cercetările efectuate pentru constituirea muzeului, ”Analele Sighet” este prima și, fără îndoială, cea mai frămîntată și originală dintre colecțiile pe care Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului le-a editat, în acei ani învolburați ai începutului, cînd Memorialul Sighet abia lua ființă, căutîndu-și locul în clădirea închisorii aflată în curs de reconstrucție,” precizează Romulus Rusan într-un material de prezentare. Textele publicate în zece volume în această colecție, de-a lungul a zece ani, însumează 7388 de pagini și reprezintă, în cuvintele lui Romulus Rusan, ”un atol al neuitării, fundamentul care a dat trăinicie și durată Muzeului și, implicit, Memorialului de la Sighet. Rememorarea lor, peste ani, ne va arăta de unde am plecat și unde am ajuns”. În aceste ample volume regăsim semnăturile a sute de personalități din România și din afara țării, care au avut comunicări cu diverse ocazii la Sighet sau care au lăsat confesiunile cu privire la viața trăită în comunism. În seria ”Analele Sighet,” mai menționează Romulus Rusan, ”se concretizează modul cum, pas cu pas, s-a născut și a crescut Memorialul. Un fel de efort patetic s-a perpetuat în geneza bazei de date, a acumulării de documente inedite, în publicarea cărților și, în paralel, în conceperea celor șaizeci de săli de expoziție. La simpozioane am întîlnit sute de oameni, aceștia ne-au dăruit poveștile lor, alăturarea lor a dus la sinteze, sintezele la concluzii.” Din această serie de zece volume, primul datează din 1994 și are ca titlu Memoria ca formă de justiție, iar cel din urmă din 2003 și este intitulat Anii 1973-1989. Cronica unui sfârșit de sistem (http://www.memorialsighet.ro/prod-cat/ro/libraria/analele-sighet/).
Amintindu-și cum s-a născut și a crescut muzeul, Ana Blandiana face din nou o paralelă cu muzeele dedicate genocidului împotriva evreilor: ”Am vorbit ceva mai înainte dacă am avut model cînd am pornit la lucru. Model, ziceam, nu avea cum să existe în mod direct. Dar, văzând multe muzee ale Holocaustului, a apărut cu limpezime o idee – și anume, despre ce nu trebuie să facem. Am vrut să facem în așa fel încît vizitînd sălile de acolo, cel care intră să nu aibă impresia că suferința este sau că devine o banalitate. Nu trebuie, în nici un caz, ca muzeul să creeze plictiseală, nu trebuie să fie liniar, monoton. Dorința noastră se putea realiza, pe de o parte, făcînd o amenajare tematică în interiorul muzeului. Și așa am făcut. Nici o sală nu seamănă cu alta. Fiecare spune o poveste diferită. Fiecare sală, de altfel, are în spate cîte un studiu amănunțit făcut de istoricii de la noi, din fundație”. În timp ce cercetările se aflau încă în curs, muzeul a fost deschis pe 20 iunie 1997, odată ce a fost adoptată legea 95/1997 de funcționare a Memorialului din care face parte muzeul, alături de celelalte locuri din Sighet dedicate memoriei comunismului. Prezentarea de pe website-ul muzeului subliniază la rîndul ei dezvoltarea treptată a expoziției permanente, pe măsură ce cercetările despre perioada comunistă evoluau: ”Fiecare celulă a devenit o sală de muzeu, în care, întâi într-o formă provizorie, mai apoi definitivă, urmând acum o ordine cronologică, sunt prezentate marile teme ale represiunii comuniste, ale distrugerii statului de drept şi înlocuirii lui printr-o construcţie de tip totalitar” (http://www.memorialsighet.ro/scurt-istoric-al-muzeului/).
Merită remarcat că în cadrul Memorialului de la Sighet, pe lîngă expoziția muzeală, sînt amenajate mai multe locuri ale memoriei, în conformitate cu o viziune profund religioasă asupra experienței carcerale, așa cum a fost ea relevată de cei mai mulți dintre foștii deținuți politici ai perioadei comuniste. În prima curte interioară, la același nivel cu culoarele care compun parterul clădirii, se află sculptura ”Cortegiul sacrificaților,” care a devenit imaginea iconică a Memorialului de la Sighet. Acest grup statuar a fost realizat de Aurel I. Vlad și reprezintă optsprezece siluete umane care merg spre un zid pe care nu îl pot trece, conduse de o mînă a unui personaj ce nu are cap. Zidul care le barează calea sugerează faptul că pentru cei care au devenit victimele inocente ale regimului comunist nu mai exista niciun viitor. În imediata vecinătate a sculpturii se află și un mirador (turn de supraveghere a deținuților). Între prima și a doua curtea interioară există un zid lung placat cu andezit pe care sunt inscripționate numele a aproximativ 8.000 de morți din închisorile, lagărele și locurile de deportare din România comunistă. În cea de-a doua curte interioară se află un spațiu de reculegere și rugăciune. Proiectul arhitectural în urma căruia a rezultat acest spațiu aparte îi aparține lui Radu Mihăileanu și reprezintă un răspuns arhitectonic la o frază care poate fi citită în aproape toate memoriile din închisoare: ”N-aș fi rezistat dacă nu credeam în Dumnezeu”. Intrarea în muzeul propriu-zis este marcată de o galerie a foștilor deținuți politici și deportați, cu mii de portrete. După cum a formulat Ana Blandiana în interviul acordat cercetătorilor COURAGE: ”Neschimbate sunt și vor fi victimele. Sunt o mulțime de poze cu ele – ele vor rămâne, în memoria comunismului românesc. Și trebui să rămână în memoria noastră. Aceasta, în sens fizic. ” În sfîrșit, rețin atenția vizitatorilor și cele două sculpturi realizate și donate muzeului de Camilian Demetrescu, ”Înviere” și ”Omagiu deținutului politic,” precum și tabloul grafic pe care este tradus, în 33 de limbi, versetul 32 din capitolul 8 al Evangheliei după Ioan: ”Și veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi.”
La aproximativ doi kilometri şi jumătate de clădirea în care se află muzeul a fost amenajat ”Cimitirul săracilor,” care este și el parte a Memorialului de la Sighet. Motivația care a stat la baza acestui proiect emoționant a fost următoarea: ”cei morți în închisoare erau îngropați noaptea în secret, în diferite cimitire, iar începînd cu anul 1952 aici, pe malul Tisei (la frontiera cu URSS). Pentru că gropile nu au putut fi identificate, a fost imaginat un proiect peisagistic în care conturul țării este scris cu brazi, iar pe locul localității Sighet de pe hartă este înălțat un cenotaf dominat de o cruce masivă decorată în stil bizantin. În interior sunt depuse urne – purtînd motivul popular românesc al ’păsării sufletului’ – în care șiruri nesfîrșite de oameni veniți din toată țara au depus cîte un pumn de pământ din locurile de execuție, de pe gropile comune, de pe alte morminte ale victimelor” (https://www.google.com/culturalinstitute/beta/exhibit/memoria-ca-form%C4%83-de-justi%C5%A3ie/wR5Qnm4U?hl=ro). În 2012, pentru a da o și mai mare greutate acestui subansamblu muzeal care aparține de Memorialul de la Sighet, a fost definitivat proiectul arhitectului Ștefan Radocea la intrarea în acest Cimitir al săracilor. După modelul biblic al ”Scării Vieții,” a fost înălțată o poartă monumentală, pe care e dispusă o clopotniță și o mică platformă, astfel încît de pe această platformă să poată fi cuprins tot peisajul muzeal al acestui cimitir.
Muzeul de la Sighet are, pentru ultimii ani, o medie de aproximativ 110.000 de vizitatori pe an. În 2017 s-a înregistrat recordul absolut de audiență pentru muzeu, acesta fiind unul dintre cele mai cunoscute edificii ale memoriei din România. Unul din trei vizitatori ai Muzeului de la Sighet provine din rîndurile elevilor de școală generală sau liceu (http://www.memorialsighet.ro/program-de-vizitare/).