Dorin Tudoran (n. 30 iunie 1945, Timișoara) este un poet, eseist, ziarist și unul dintre cei mai importanți disidenți români. Locuiește în Statele Unite din 1985. Este autor a peste cincisprezece volume de poezie, eseuri și interviuri. Născut la Timișoara, a urmat Liceul „Mihai Viteazul” din București, absolvind această instituție în anul 1963. Și-a continuat studiile la Facultatea de Litere a Universității din București, obținându-și licența în 1968. Tudoran și-a făcut debutul literar în 1973, cu un volum de poezie, Mic tratat de glorie. A fost editor la revistele Flacăra (1973-1974) și Luceafărul (1974-1980). Din 1977 până în 1981 a făcut parte din consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor din România. Tudoran s-a manifestat, începând din 1976, ca unul dintre acei tineri autori care erau în conflict cu generația mai veche de scriitori. La începutul anilor 1970, el a beneficiat de relaxarea relativă a regimului și de posibilitatea de a pleca frecvent în străinătate, unde a stabilit contacte cu mai mulți angajați ai postului de radio Europa Liberă și cu alți exilați români, ceea ce urma să îi faciliteze mai târziu activitățile de disident. Disidența lui Tudoran a apărut inițial ca urmare a unui conflict intern, care a izbucnit în timpul Conferinței Uniunii Scriitorilor din iulie 1981. Tudoran a publicat un șir de articole polemice, care scoteau la iveală cazurile de plagiat din lucrările scriitorilor aparținând grupului loial partidului. El a evoluat treptat de la viziunea sa inițială, limitată la problemele specifice ale culturii, spre o critică a regimului comunist. În 1983, Tudoran a fost primul disident care și-a radicalizat concepția până în punctul de a afirma că arbitrariul în luarea deciziilor era o trăsătură esențiala a sistemului comunist. Prin intermediul colegului său disident Mihai Botez, Tudoran a obținut un canal de comunicare cu Radio Europa Liberă, pe care l-a folosit asiduu în următorii ani pentru a-și propaga opiniile. Într-un interviu acordat unui corespondent al Agenției France Presse la 7 septembrie 1983, Tudoran a declarat deschis că regimul lui Ceaușescu reprezenta o dictatură absolută, iar partidul fusese redus la o simplă anexă a sistemului său de dominație personală. El a semnat, de asemenea, un memorandum, inițiat de Geza Szőcs și adresat Organizației Națiunilor Unite pentru a atrage atenția asupra încălcării drepturilor minorităților etnice din România lui Ceaușescu. Tudoran a fost primul disident de origine română care a făcut acest lucru. Totuși, cel mai emblematic text disident al lui Tudoran rămâne un eseu de șaptezeci de pagini despre condiția intelectualilor din România comunistă, intitulat Frig sau frică? Fiind scris la începutul anului 1984, acest eseu a fost publicat în traducere franceză în revista L’Alternative (co-editată de Mihnea Berindei), o publicație care urmărea cu atenție mișcările de disidență din Europa Centrală și de Est. În acea perioadă, lucrarea lui Tudoran a fost percepută drept cel mai radical text al unui disident român, de la Paul Goma încoace. Având în vedere că situația sa din România devenise disperată după ce își exprimase aceste opinii radicale, Tudoran a decis să emigreze în Statele Unite și a depus o cerere oficială de emigrare, pentru întreaga sa familie, la Ambasada SUA, în aprilie 1984. Deși în iulie 1984 i s-a acordat o viză de intrare în SUA, autoritățile române i-au refuzat viza de ieșire din țară. Pentru a protesta față de situația sa, care se agrava continuu, Tudoran a intrat în greva foamei și i-a scris câteva scrisori deschise lui Ceaușescu, în care își explica motivele pentru care dorea să părăsească România. El percepea emigrarea ca fiind un drept fundamental al omului, considerându-se un „ostatic politic” al unei dictaturi brutale. A fost lansată o campanie internațională pentru acordarea permisiunii de emigrare în cazul lui Tudoran. Coordonată de Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului în România (cu implicarea directă a lui Mihnea Berindei) și de Radio Europa Liberă, această campanie a fost susținută de mai mulți scriitori, istorici și oameni de știință renumiți din Occident. Tudoran a obținut, în cele din urmă, viza de ieșire la 2 iulie 1985, datorită presiunii Congresului SUA, care tocmai examina reînnoirea statutului comercial al națiunii celei mai favorizate pentru România. După emigrare, Tudoran a lucrat o vreme ca redactor editor pentru Vocea Americii (1987-1990). Cea mai importantă realizare a sa în exil a fost crearea revistei Agora, care era dedicată propagării unei viziuni „alternative” a culturii române. Fiind publicată în limba română, această revistă a atras mulți exilați români și a devenit un fenomen cultural remarcabil în cadrul comunității românești din străinătate. După 1990, Tudoran a început să lucreze pentru Fundația Internațională pentru Sisteme Electorale (IFES), o organizație bazată la Washington. Din 2004 până în ianuarie 2007, Tudoran a fost redactor-șef al revistei Democracy at Large, o publicație a acestei organizații. De asemenea, a ocupat funcția de director principal pentru comunicare și cercetare în cadrul IFES. După Revoluția Română din 1989, Tudoran s-a întors în România în 1990 în calitate de reprezentant al IFES. Mai târziu, el a lucrat ca director de țară pentru biroul IFES din Chișinău, Moldova. El a contribuit la procesul creării și lansării a două ONG-uri din regiune – CENTRAS (România) și ADEPT (Moldova). Tudoran face parte din consiliile lor de administrație. În prezent, Tudoran este editor, comentator și analist, colaborând frecvent cu un șir de instituții internaționale din domeniul mass media.
-
Adresa:
- București, România
Ilona Tóth (născută Szűcs, la Oradea, 23 iulie 1958 –) este o disidentă de etnie maghiară din Transilvania, care astăzi trăiește în Suedia. După absolvirea liceului s-a căsătorit cu Antal Károly Tóth în 1977. În viața cuplului, activitatea Cercului Literar Ady Endre din Oradea a jucat un rol important. Începând din 1980 până în toamna anului 1982, Ilona și soțul acesteia, ca membri ai consiliului director, au participat intens la activitățile cercului literar Ady Endre. În 1980, soții Tóth au sprijinit și inițiativa de a lansa o revistă culturală maghiară la Oradea – idee care a eșuat în cele din urmă. Au luat parte la efortul amplu de a strânge semnături, care a presupuns deplasări în mai multe locuri (Cluj, Baia Mare, Satu Mare, Carei, Valea lui Mihai, Săcueni), unde au cerut sprijinul personalităților publice locale prin oferirea de semnături.
În 1982, soții Tóth, alături de poetul Géza Szőcs și alți contributori, au participat la munca de redactare și distribuție a revistei samizdat cunoscută ca Ellenpontok (Contrapuncte), fondată de filosoful Attila Ara-Kovács. Primele cinci numere au fost editate de Ara-Kovács, iar Ilona Tóth a ajutat la multiplicarea exemplarelor. Al șaptelea și al optuleanumăr au fost multiplicate de cuplul Tóth în cincizeci de exemplare pe ascuns în apartamentul lor, folosind șabloane de hârtie și un dispozitiv de copiere polonez denumit „ramka.” Al optulea număr din octombrie 1982, care include „Memorandum” și „Propunere de program,” a fost editat de Antal Károly Tóth singur. Trebuie menționat faptul că în timpul consultațiilor privind „Propunerea de program,” Géza Szőcs a sugerat modificări care au fost notate în scris de Ilona Tóth.
După cazul Ellenpontok, pentru Ilona Tóth viața a fost determinată de diferitele etape ale emigrării – Ungaria: iulie 1984 – martie 1988; Suedia: martie 1988 – martie 1989; Canada: martie - decembrie 1989; Suedia: decembrie 1989 – prezent. După ultima mutare, Ilona Tóth, după ce a terminat cursuri de limba suedeză și engleză, a lucrat ca educatoare la mai multe grădinițe, iar astăzi lucrează pentru departamentul de asistență socială.
-
Adresa:
- Gothenburg, Sweden
Antal Károly Tóth s-a născut în data de 3 decembrie 1942 în Satu Mare ca cetățean maghiar deoarece în perioada 1940-1944 acest oraș aparținea Ungariei ca urmare a Dictatului de la Viena. Tatăl său, care era librar, folosise banii primiți de la statul maghiar pentru a-și deschide o librărie. În timpul războiului, ca membru al școlii maghiare de cadeți a trebuit să se transfere în Vest. În Germania a căzut prizonier și a petrecut aproximativ doi ani în Belgia într-un lagăr de prizonieri de război păzit de trupele britanice. La întoarcerea acasă, a descoperit că librăria condusă în absența lui de soția sa a trebuit lichidată pentru că era imposibil de achiziționat marfă în timpul comunismului. Tatăl lui Tóth a practicat mai multe meserii și în cele din urmă și-a găsit un loc de muncă la secția de transport a celei mai mari fabricii de echipamente de transport Unió (Unio), unde a lucrat până la pensie (Tóth și Tóth 2017; informații oferite de Antal Károly Tóth).
Tóth a terminat școala primară și gimnazială la Satu Mare, apoi și-a continuat studiile la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. În perioada 1960-1965 a studiat la Facultatea de Științele Naturii și Geografie, cu specializarea biologie-zoologie (ACNSAS, I210560/1). Inițial, a vrut să devină biolog, însă a fost imposibil să-și realizeze visul și a devenit profesor de școală generală la Oradea. Timp de nouă ani, începând cu 1965 a predat științele naturii la Școala nr. 19 din Podgoria. Pe măsură ce numărul elevilor maghiari a scăzut și, implicit, erau mai puține clase și profesori, lui Tóth i s-a cerut să predea și alte materii. În final, școala s-a închis și după 1975 Tóth a lucrat ca profesor la Școala serală nr. 7 pentru adulți de pe Strada Griviţei. După ce și această școală s-a închis, în septembrie 1979, a fost transferat la Școala mixtă nr. 1 de pe Calea Clujului unde preda și studenților de etnie romă care vorbeau maghiară. În aceste ultime două școli, din cauza numărului mic de elevi, Tóth a predat și câtorva clase de elevi români (informații oferite de Antal Károly Tóth; ACNSAS, I210560/1).
Încă după absolvire, începând cu mijlocul anilor 1960, Tóth și-a publicat scrierile, articole în revistele Utunk (Călătoria noastră) și Ifjúmunkás (Tineri muncitori), precum și în ziarul orădean Fáklya (Flacăra). În 1967, prin intermediul prietenilor și colegilor a devenit membru al Cercului literar Ady Endre din Oradea. La început, a participat doar sporadic la evenimentele cercului (care semănau în acea perioadă cu niște ateliere). Însă, după divorțul de prima soție (cu care a avut un copil) în 1972, Tóth și-a petrecut aproape tot timpul liber ocupându-se de activitățile Cercului. S-a recăsătorit în 1977 cu Ilona Szűcs, cu care a avut trei copii (Gittai și Szűcs 1998, informații oferite de Antal Károly Tóth și Ilona Tóth).
Cercul Literar Ady Endre a jucat un rol important în viața cuplului, care participa activ la organizarea activităților. Din toamna anului 1976 până în vara anului 1978, Tóth a fost liderul Cercului. Din 1980 până în 1982, Tóth și soția sa Ilona, ca membri ai consiliului director format din șapte persoane, au participat efectiv la viața și funcționarea Cercului, modelându-i profilul. În general, întâlnirile Cercului din nopțile de vineri au continuat sub forma așa-ziselor „reuniuni private.” Începând din toamna anului 1979, aceste reuniuni private s-au ținut în mare parte în casa familiei Tóth de pe strada Tudor Vladimirescu, unde membri Cercului participau la discuții cu moderatorii invitați până la plecarea trenului. De exemplu, în data de 12 decembrie 1980, când etnograful Zoltán Kallós și membrii casei de dans popular din Cluj au fost invitații cercului, grupul a plecat de pe ringul de dans după ora 2 a.m.
Manifestările sale publice – apărarea fără compromisuri a cercului împotriva autoritățior culturale locale, cooperarea sa la „explozia cercului” din 1979, scrisorile de protest adresate autorităților din educație și organizațiilor de partid, rolul jucat în lansarea fără succes a unui ziar cultural în 1980 în Oradea etc. – nu au trecut neobservate de județeana Bihor a Securității. Cadrele locale ale poliției secrete au trimis numeroase rapoarte către centru, de unde primeau instrucțiuni. Însă acest lucru nu a reprezentat un obstacol în calea obținerii permisului de călătorie în Ungaria în anii 1973, 1975, 1977, respectiv 1979 (I210560/1, 9v). La data de 26 aprilie 1978, Securitatea din Oradea a deschis un dosar cu numele de cod „Bastionul” cu scopul de a-i ține sub supraveghere pe membrii Cercului Literar Ady Endre. Potrivit poliției secrete, membrii cercului formau o mișcare de opoziție care, în domeniul literar, lua toate măsurile posibile pentru a lupta împotriva liniei oficiale (I210560/1, 123). Numele lui Tóth a fost inclus în dosare abia în 1979 (I 210560/2, 19), dar în cele din urmă a ajuns figura centrală. În afara notelor scrise de informatori, începând din 1980, există numeroase documente privind filarea lui Tóth de către poliția secretă. Poziția ciudată a locuinței familiei Tóth a făcut imposibilă interceptarea înainte de vara anului 1982. Deși acest obstacol a fost eliminat ulterior, nu s-a putut asigura o interceptare fără probleme, adecvată din punct de vedere tehnic (ACNSAS, I210560/1-7).
În 1982, Tóth și soția sa Ilona, alături de poetul Géza Szőcs și alți contributori, au luat parte la redactarea și distribuirea revistei clandestine cunoscută sub numele de Ellenpontok (Contrapuncte), fondată de filosoful Attila Ara-Kovács. Printre altele, Antal Károly Tóth este autorul „Memorandumului” și al „Propunerii de program” publicate în numărul al optulea, în care a criticat politica privind drepturile omului în regimurile comuniste din Europa de Est, concentrându-se pe discriminarea minorităților. Deoarece în acea perioadă România provoca cea mai mare agitație din cauza încălcărilor drepturilor omului, cele două documente au căpătat o importanță deosebită pentru opiniile politice alternative pe care le conținea. Atât „Memorandumul” cât și „Propunerea de program” au ajuns la participanții de la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa de la Madrid și au declanșat critici internaționale împotriva României, contribuind la izolarea regimului Ceaușescu (Tóth 2000).
Anunțul făcut în august 1982 în cadrul programului de limba maghiară de la Radio Europa Liberă privind existența Ellenpontok a fost considerat de Securitatea din Cluj o diversiune după o anchetă în rândul intelectualilor maghiari din Cluj, care au negat posibilitatea existenței unui samizdat transilvănean și au legat diseminarea unor astfel de informații de membrii opoziției din Ungaria. Eforturile făcute de Securitate – în principal în județele Cluj, Bihor, Mureș și Harghita – au dat roade în cele din urmă în cazul investigat cu numele de cod „Revista”. La 16 octombrie 1982, după notificarea primită de la un informator, poliția secretă a percheziționat casa lui Géza Szőcs (care era absent la acel moment) și a găsit Ellenpontok și alte materiale de opoziție. În data de 7 noiembrie, mai mulți ofițeri ai Securității au percheziționat reședința familiei Tóth din Oradea. În paralel, măsuri similare au fost luate în cazul lui Attila Ara-Kovács și al altor familii din Oradea, care erau mai mult sau mai puțin implicate în acest caz. Câteva zile mai târziu, unitățile Securității din județele Mureș și Covasna au efectuat percheziții și în Târgu Mureș și Sfântu Gheorghe. După alte interogatorii, Antal Károly Tóth a trebuit să suporte abuzuri verbale și fizice, precum și șantajul privind soția sa. Tóth a fost chiar amenințat cu injecția cu scopolamină, care i-ar fi ajutat pe anchetatori să extragă informațiile dorite de la el. Soția sa a fost și ea supusă mai multor interogatorii. Ara-Kovács a fost lipsit de hrană și apă, nu i s-a permis să meargă la toaletă și chiar i s-au smuls fire de păr din barbă. În cele din urmă, Tóth a mărturisit că samizdatul a fost creat la Oradea și că el și Ara-Kovács sunt fondatorii Ellenpontok (ACNSAS, I210560/6, 152fv). Acest caz arată limitele Securității, care până în acel moment se concentrase pe dezvăluirea contribuției din Ungaria la crearea samizdatului. Între timp, la Cluj, studentul András Keszthelyi a fost interogat după ce 21 de exemplare din numerele cinci și opt ale Ellenpontok au fost descoperite în posesia lui la data de 8 noiembrie. După interogatoriul său de către poliția secretă din data de 6 noiembrie 1983, Géza Szőcs s-a refugiat în Sanatoriul de la Tulgheș, dar a fost prins de autoritățile județene din Cluj și Harghita la 9 decembrie 1983, în timp ce încerca să trimită o scrisoare de la oficiul poștal din Toplița (ACNSAS, I160234/3-5, 8, 10, 12; I210560/6, informații oferite de Antal Károly Tóth și Ilona Tóth).
Redactorii, autorii și distribuitorii Ellenpontok nu au fost arestați, se puteau apăra ca cetățeni liberi. În ianuarie, februarie, martie și mai 1983, lui Tóth i s-a cerut să redacteze declarații nesfârșite. Însă la 17 mai 1983, cazul a fost „închis.” În temeiul prevederilor de atunci ale Ministerului de Interne, la această dată toți cei implicați au primit avertismente și li s-a cerut să dea declarații la sediul Securității din Oradea și Cluj că nu se vor mai implica în asemenea activități (ACNSAS, I210560/4, 17-18v, I210560/6, 261-262v). Nu s-au luat măsuri penale deoarece regimul comunist din România nu avea niciun interes să construiască un caz sau să îi transforme în martiri pe cei implicați. Nu numai Radio Europa Liberă și Amnesty International, dar și presa din Europa Occidentală și din America de Nord au publicat articole detaliate despre această poveste intens mediatizată. Mai mult, marșuri de protest au fost organizate la Viena, München şi New York în sprijinul celor implicați în redactarea și distribuirea revistei Ellenpontok (informații oferite de Antal Károly Tóth și Ilona Tóth; ACNSAS I160234/3-5; I210560/6).
Redactorii acestui samizdat, mai devreme sau mai târziu, au ales calea exilului. La începutul anilor 1980, o puternică tendință de emigrare s-a răspândit în rândul populației maghiare din Oradea. Aproape toți membrii ai minorității maghiare locale lua în considerare posibilitatea de a părăsi țara. Treptat a devenit un simbol al statutului dacă o persoană profita de ocazia de a fugi și de a se stabili într-o altă țară (informații oferite de Ilona Tóth). În august 1983, autoritățile maghiare au respins cererea de relocare a familie Tóth. Deși Inspectoratul Școlar Oradea l-a sfătuit pe Tóth să își retragă cererea de emigrare pentru a putea continua să predea în sistemul public de învățământ, el a refuzat oferta, devenind astfel șomer. În cazul familiei Tóth, emigrarea a reprezentat o strategie de apărare, un mijloc de a se pune la adăpost în timp ce erau cercetați. Se simțeau lipsiți de orice posibilitate de a acționa. De asemenea, erau conștienți că din acel moment vor fi permanent supravegheați, hărțuiți şi la discreția comportamentului abuziv al autorităților. Se temeau că ar putea fi victime ale unor accidente rutiere înscenate, o practică comună la acea vreme. În urma evenimentelor din noiembrie 1982, nu au mai participat la întâlnirile Cercului Literar Ady Endre, de teama că ar putea compromite carierele altor membri ai cercului. Auto-izolarea era suportabilă doar pentru că o mână de prieteni continuau să-i viziteze acasă. Unii oameni îi recunoșteau pe stradă și îi salutau, în timp ce alții refuzau să facă asemenea gesturi (informații oferite de Antal Károly Tóth și Ilona Tóth). Până la emigrarea lor în iulie 1984, familia Tóth a fost ținută permanent sub supraveghere de către Securitate (ACNSAS, I210560/5-6). După emigrare, Securitatea a continuat să monitorizeze viețile celor implicați în caz precum și contactele lor cu familia în cadrul planului operațional cu numele de cod „Oponenții-83.” În cazul lui Tóth, acest lucru a continuat până la data de 24 mai 1986, când dosarul de supraveghere cu numele de cod „Bastionul” a fost închis. Acest lucru nu însemna că Securitatea nu mai era interesată de acest caz, după cum reiese din cel de-al șaptelea volum al dosarului de supraveghere a lui Tóth, care include transcrieri ale emisiunilor TV și de radio difuzate în februarie, martie, august și septembrie 1989, cele mai multe despre Attila Ara-Kovács (ACNSAS, I210560/6-7). Încă înainte de emigrare, ca măsură de precauție, poliția secretă din Oradea l-a avertizat pe Tóth, explicându-i clar că, dacă va întreprinde vreo acțiune împotriva statului, Securitatea va disemina știrea că este informator (informație oferită de Antal Károly Tóth).
Familia Tóth a locuit în Ungaria din iulie 1984 până în martie 1988. Atât membrii mișcării populiste, cât și reprezentanții opoziției democratice au contribuit la integrarea lor, oferindu-le sprijin. Mai mult, Tóth a făcut o vizită oficială la sediul MSZMP (Partidul Socialist al Muncitorilor Maghiari), unde a participat la discuții cu politicianul și omul de cultură András Knopp și cu secretarul cultural al Comitetului Central al MSZMP, György Aczél, cu privire la situația maghiarilor din Transilvania. În următoarea perioadă lui Tóth i-ar fi plăcut să i se ofere un loc de muncă în domeniul gestionării problemelor minorităților, dar încercările sale de a găsi un loc de muncă pe măsura pregătirii sale, precum și eforturile de a își completa studiile au rămas fără succes. O posibilă explicație pentru nereușita acestor încercări este faptul că mai mulți membri ai elitei intelectuale maghiare de la Cluj îi considerau pe autorii Ellenpontok agenți provocatori și îl informau de György Aczél, unul dintre cei mai importanți ideologi din viața culturală în epoca Kádár. „În timpul șederii noastre în Ungaria nu am cunoscut nivelul de democrație pe care l-am experimentat în cadrul Cercului Ady din Oradea,” a explicat Antal Károly Tóth într-un interviu datat 25 noiembrie 2017.
Din noiembrie 1984, Tóth a lucrat pentru Arhivele Naționale Maghiare. Dar a prestat și alte munci ocazionale pentru a-și susține familia. După ce s-a mutat din loc în loc, familia s-a stabilit în cele din urmă temporar la Budapesta într-o garsonieră care îi aparținea soției poetului Gyula Illyés. Nici condițiile extrem de modeste în care trăiau nu i-a împiedicat pe soții Tóth să trimită pachete și medicamente membrilor familiei rămași în țară. Mai mult, s-au implicat ca voluntari în sprijinirea refugiaților din Transilvania aflați în dificultate, care au început să sosească din 1987. Au existat situații în care, întorcându-se acasă, Tóth găsea până la 9 persoane așteptându-l pentru a-i cere ajutorul în completarea formularelor cerute de autoritățile maghiare. Aceste formulare trebuiau depuse la Oficiul Național pentru Controlul Cetățenilor Străini (KEOKH) pentru a obține documentele necesare emigrării în Suedia din motive politice (informații oferite de Antal Károly Tóth și Ilona Tóth). Tóth a participat și la întâlnirile a trei grupuri de opoziție (populiștii, opoziția democratică și economiștii care susțineau nevoia unor reforme) desfășurate în locuința lui János Kenedi, unde, examinând situația, a propus înființarea unui nou partid pe care îl vedea ca soluție la problemele existente. La 27 septembrie 1987, a luat parte la prima întâlnire de la Lakitelek în care s-a cerut indirect pentru prima dată în mod public pluralism, un sistem pluripartidic. În timpul șederii în Ungaria, familia Tóth a continuat să fie extrem de activă. Au încercat să se adapteze la noul mediu, dar în final integrarea s-a dovedit imposibilă. Perioada de doi ani de așteptare înainte de obținerea cetățeniei maghiare, problema constantă a locuinței, precum și greutățile financiare au făcut dificilă viața cuplului care între timp avusese al doilea copil. Familia a suferit din lipsa de condiții necesare pentru a se simți ca acasă. În ciuda numeroaselor contacte, nu au avut sentimentul apartenenței. Tóth a păstrat contactul cu toate grupurile, au lucrat împreună, dar aceasta nu era o fundație solidă pe care să se poată construi. Dificultățile întâmpinate i-au afectat sănătatea lui Tóth, drept pentru care familia s-a hotărât să plece din Ungaria.
Cu biletele de avion cumpărate cu bani împrumutați, membrii familiei Tóth au ajuns la Göteborg, în Suedia, în martie 1988, ca turiști. Pentru a cere permis de ședere permanentă, s-au consultat cu un avocat suedez care i-a sfătuit să aștepte până la expirarea vizei turistice de trei luni și de-abia după aceea să înceapă demersurile pe lângă autoritățile suedeze. Până în acel moment, familia Tóth obținuse deja cetățenie maghiară şi aceştia nu mai erau considerați refugiați din Transilvania. Cu toate acestea, deoarece Ungaria era și ea o țară comunistă, aveau motive să se aștepte la represalii după expirarea vizei turistice. După trei luni, familia a cerut azil politic în Suedia. În timp ce așteptau răspunsul autorităților, au primit permis de ședere temporară, care le-a permis să beneficieze de ajutor social. Refugiații erau de obicei cazați în tabere sau cămine speciale, iar serviciile sociale au insistat ca întreaga familie să se mute într-o tabără de refugiați și să aștepte acolo răspunsul de la autorități cu privire la cererea lor privind permisul de ședere. Deoarece taberele de refugiați aveau o reputație proastă din cauza incidentelor violente, familia Tóth a refuzat această alternativă. Deși găsiseră un loc în care ar fi putut trăi decent, riscau să piardă ajutorul social, dacă refuzau să urmeze instrucțiunile oficiale și să se mute în tabăra de refugiați. Drept urmare, la sugestia avocatului au cerut permis de ședere de la un al treilea stat, respectiv Canada, luând în considerare faptul că nu puteau fi expulzați în timp ce așteptau răspunsul la cererea lor (informații oferite de Antal Károly Tóth și Ilona Tóth).
În martie 1989, li s-a acordat permis de ședere în Canada. Și-au amânat plecarea până în ultimul moment sperând că între timp vor primi un răspuns din partea autorităților suedeze. Familia a plecat în Canada cu bilete cumpărate cu banii primiți împrumut de la autoritățile canadiene. S-au stabilit în partea franceză a orașului Montreal. Integrarea familiei a fost facilitată de ajutorul primit de la Fundația Maghiară pentru Drepturile Omului, care consta într-o sumă de bani ce acoperea chiria pe o lună. Mai mult, familia a beneficiat de sprijinul coomunității maghiare locale din Montreal. Au început să predea la Școala catolică de duminică. Tóth a găsit de lucru la o tipografie, în timp ce soția sa Ilona stătea acasă cu copii cărora li s-a părut greu să se adapteze la grădinița franceză. În plus, Ilona urma un curs de limba engleză la Universitatea McGill. Tóth s-a înscris de asemenea la un curs de matematică la Universitatea Concordia, cu speranța ca în cinci ani să devină expert în calculatoare. Aveau abonamente la reviste din Ungaria, au cumpărat cărți și au trimis pachete și medicamente membrilor familiei rămași în țară. După două luni de ședere în Canada, autoritățile suedeze au acordat în sfârșit permis de ședere permanentă întregii familii, astfel încât în septembrie 1989 au decis să se întoarcă în Suedia, unde au ajuns efectiv la data de 1 decembrie 1989. Familia a găsit un apartament în Göteborg și au făcut tot posibilul pentru a se adapta la noul mediu. Faptul că știau limba suedeză, indispensabil pentru un locuitor, a permis cuplului să-și continue studiile. În Göteborg, Antal Károly Tóth a absolvit un curs de 12 luni în domeniul protecției mediului și a lucrat ca ecolog până la accidentul său din 1998 după care s-a pensionat anticipat. Soția sa Ilona, după ce a terminat cursuri de limba suedeză și engleză, a lucrat ca educatoare timp de mai mulți ani la diferite grădinițe. Mai târziu a studiat sociologia și religia la Universitatea din Göteborg și astăzi lucrează pentru departamentul de asistență socială (informații oferite de Antal Károly Tóth și Ilona Tóth).
Deja din timpul primei șederi în Suedia familia se implicase activ în viața culturală a comunității maghiare locale, contribuind la organizarea unor diferite evenimente. După întoarcerea din Canada, au participat la taberele de vară organizate de Grupul Maghiar pentru Studiu Individual din Stockholm și la alte evenimente în tabere organizate de Faderația Suedeză a Maghiarilor. Ani de zile au fost membri ai Societății Kőrösi Csoma Sándor care organiza Zilele maghiare la Göteborg. Indiferent unde a locuit, familia a acordat atenție și intereselor comunității. „Ca emigrant simți că i-ai abandonat pe membrii familiei lăsate în urmă și ești permanent chinuit de mustrări de conștiință. Dar, în același timp, te simți obligat să faci ceva pentru a îmbunătăți viața celor rămași acasă,” declara Ilona Tóth într-un interviu din 25 noiembrie 2017.
Activitățile sale variate nu l-au împiedicat pe Tóth să-și trimită eseurile la ziarul suedez Exaudi domine și să publice în mod regulat articole în reviste maghiare și în diverse periodice din Ungaria sau să-și publice scrierile în diferite volume (Tóth 2015). Ellenpontok publicat în 1982 este subiectul a numeroase articole, deoarece Antal Károly Tóth a fost unul dintre redactorii care și-au dedicat timpul și eforturile moștenirii spirituale ale samizdatului. În 1994 a publicat volumul intitulat Hova-tovább? Az Ellenpontok dokumentumai, esszék, tanulmányok (De aici unde mergem? Contrapuncte: documente, eseuri, studii incluse) și mai târziu în 2000 a publicat numerele Ellenpontok într-un volum separat. În 2017, el și soția sa au publicat volumul Egy szamizdat az életünkben. Az Ellenpontok (Un samizdat în viețile noastre: Contrapuncte) care include interviuri și lucrări independente și alte texte menite să clarifice evenimentele care între timp au devenit istorie.
-
Adresa:
- Gothenburg, Sweden
Gheorghe Ursu (1926-1985) a fost un inginer cu ambiții literare, care a ținut un jurnal secret ce conținea comentarii critice la adresa regimului comunist, din cauza căruia a fost arestat și omorât in bătaie în timpul detenției. În România, el reprezintă un simbol al brutalităţilor comise sub regimul lui Ceaușescu, în timp de jurnalul său, care nu mai este de găsit, a ajuns să simbolizeze misterul ce înconjoară dispariția unora dintre documentele Securității în timpul Revoluției din 1989 şi al primei decade postcomuniste, până la preluarea acestora de către CNSAS.
Militant antifascist în timpul războiului, Gheorghe Ursu s-a înrolat din reale convingeri de stânga în rândurile tineretului comunist după cel de-al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, a devenit rapid deziluzionat de ceea ce se întâmpla în partid, din care a și fost exclus în 1950. De formație inginer constructor, Ursu a fost și o persoană interesată de cultură, mai ales de cea de avangardă. El chiar a publicat un volum de poezii, pe care l-a prefațat poeta Nina Cassian. Cea mai semnificativă operă a sa a fost totuși jurnalul, care nu era însă destinat publicării, ci era ținut în secret. Jurnalul lui Ursu includea comentarii critice la adresa politicilor aberante ale lui Nicolae Ceaușescu, în special a celor pe care autorul le putea observa direct în domeniul său profesional. În calitatea sa de inginer constructor implicat în consolidarea clădirilor afectate de cutremurul din 1977 în București, el a înțeles mai devreme decât alții că impunerea unor decizii politice asupra celor profesionale, în speță economiile făcute în dauna respectării standardelor privind construcțiile, puteau avea rezultate dezastruoase, până la pierderea de vieți omenești. Ursu chiar a trimis la Radio Europa Liberă o scrisoare prin care protesta ȋmpotriva politicilor lui Ceaușescu ȋn domeniul construcțiilor. În cele din urmă, jurnalul său privat cu remarci critice a fost confiscat de Securitate în urma unui denunț al unor colegi de birou. Acest eveniment a dus la arestarea lui Ursu și la moartea sa în închisoare în 1985, în urma bătăilor ce i-au fost administrate de un deținut cu care se afla ȋn aceeaşi celulă.
Evident, Gheorghe Ursu nu a fost direct implicat în constituirea colecției de manuscrise confiscate a Securității. El însă merită a fi menționat datorită dispariției jurnalului său, care este cert că a fost confiscat de poliția secretă și probabil inclus în colecţia de manuscrise, în al cărui inventar de predare către CNSAS apare și numele lui Ursu. În inventar se menționează că lui Ursu i-au fost confiscate niște materiale, dar nu și jurnalul. Până la moartea sa, Gheorghe Ursu nu a fost cunoscut ca un opozant al regimului comunist, dar critica adusă regimului în jurnalul secret i-a adus arestarea și apoi moartea în închisoare, ceea ce l-a transformat într-o victimă a încălcărilor drepturilor fundamentale ale omului sub regimul Ceaușescu. Cazul său dramatic a fost mai degrabă singular, dar a avut un larg ecou printre români, mai ales datorită posturilor de radio occidentale, și i-a împiedicat pe mulți alții la sfârșitul anilor 1980 să-și ridice vocea împotriva regimului comunist din România. După 1989, jurnalul lui Ursu a devenit un subiect dezbătut intens ȋn spațiul public. Ȋn 1990, câteva fragmente din jurnalul lui Ursu au ajuns să fie publicate ȋn Revista 22 a Grupului pentru Dialog Social. Ulterior, însă, acest document de 811 pagini, care a constituit cauza morții lui Ursu, a dispărut fără urme înainte să aibă loc transferul arhivelor Securității către CNSAS. Astfel, Colecţia Manuscrise de la CNSAS mai păstrează două cărți interbelice care figurează a fi fost confiscate de la Gheorghe Ursu, dar nu și jurnalul cu pricina, care continua să fie subiect de dispută. Merită menționat că individul care l-a omorât în bătaie și ofițerii de miliție care au fost responsabili de instrumentarea cazului său, tratat la vremea respectivă ca un caz de drept comun pentru a se escamota semnificația lui politică, au fost aduși în fața justiției și condamnați. Mai mult, în august 2016, fostului șef al Securității, Tudor Postelnicu, unui alt fost demnitar comunist și altor doi ofițeri superiori din fosta Securitate le-a fost intentat un proces pentru infracţiuni împotriva umanității.
-
Adresa:
- București, România
Usatiuc-Bulgăr, Alexandru (n. 1915, Ivancea, județul Orhei – m. 2003, Chișinău) a fost principalul conducător al Frontului Național Patriotic din Basarabia și Bucovina de Nord, organizație clandestină creată de câțiva tineri intelectuali la Chișinău. Acest grup, care cuprindea peste 100 de membri, avea drept scop principal lupta pentru crearea unei Republici Populare Moldovenești independente și secesiunea acesteia din componența Uniunii Sovietice. Crearea acestui stat trebuia să fie urmată de unirea ulterioară cu România. Usatiuc era principalul fondator și organizator al grupului respectiv. În momentul arestării sale, el conducea o secție pentru vânzarea încălțămintei din cadrul întreprinderii de stat ”Moldobuvtorg.” Usatiuc a lansat ideea de a trimite o declarație politică cuprinzătoare direct secretarului general al Partidului Comunist Român și președintelui Consiliiului de Stat al RSR, Nicolae Ceauşescu, în speranța obținerii sprijinului din partea liderului comunist român pentru cauza națională din Basarabia. Pe 29 martie 1969 Usatiuc a făcut prima încercare de a trimite mesajul Frontului pe adresa destinatarului, folosind serviciul poștal obișnuit în timpul unei vizite în România. Neprimind nici un răspuns, Usatiuc a început să se îndoiască de faptul, dacă mesajul său ajunsese la Ceaușescu. În timpul unei alte vizite efectuate în România, pe 12 iunie 1971, el a cerut o audiență la Nicolae Ceauşescu. Cererea sa a fost respinsă, iar Usatiuc a lăsat declarația politică de șase pagini la cancelaria Consiliului de Stat al RSR. În consecință, pe 30 iunie 1971, șeful Serviciului Român de Securitate, Ion Stănescu, l-a informat pe șeful KGB, Iuri Andropov, despre vizita lui Usatiuc la București. Stănescu a trimis, de asemenea, la Moscova o copie a declarației pe care Alexandru Usatiuc o lăsase pentru Ceauşescu. Usatiuc nu a fost arestat imediat, probabil pentru că KGB-ul l-a filat o anumită perioadă de timp pentru a culege ”probe” suplimentare privind activitățile sale anti-sovietice. KGB-ul din Chișinău a hotărât să deschidă un dosar penal pe numele lui Alexandru Usatiuc abia pe data de 10 decembrie 1971, după ce a primit un raport detaliat de la Moscova privind ”crima” lui Usatiuc. Principala dovadă a activităților subversive ale lui Usatiuc era declarația pe care acesta o adresase personal lui Ceauşescu pe 12 iunie 1971. Pe 13 decembrie 1971 apartamentul lui Usatiuc de pe strada Lomonosov din Chişinău a fost supus unei percheziții, iar el a fost arestat după aceea. După procesul grupului condus de el, în iulie 1972, Usatiuc a fost condamnat la șapte ani de închisoare într-o colonie penală cu regim sporit de securitate din regiunea Perm și la cinci ani de exil în regiunea Tiumen. După 1990, el a participat activ în cadrul mișcării pentru reabilitarea foștilor deținuți politici din URSS. În această perioadă, el a fost, de asemenea, președinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici. Totuși, el nu s-a implicat activ în politică după 1990. În ultimii ani de viață, reticența sa de a participa la viața publică a Republicii Moldova a dus la scăderea constantă a interesului față de rolul său de disident anti-sovietic. Usatiuc a fost decorat de două ori (post-mortem) cu cea mai înaltă distincție a Republicii Moldova, Ordinul Republicii (în 2010 și în 2013).
-
Adresa:
- Chișinău, Moldova