COURAGE

interconectarea colecțiilor

Fișa de înregistrare a mărturiei lui Vasile Paraschiv din arhiva de istorie orală a Memorialului Sighet are numărul 2164. Interviul, al cărui rezumat are lungimea de trei pagini, a fost realizat de Mihai Chiru în anul 2005, în localitatea Pitești, cu ocazia simpozionului ”Fenomenul Pitești – Reeducarea prin tortură,” organizat anual de Asociația Foștilor Deținuți Politici, Muzeul Județean din Pitești și autoritățile locale din acest oraș, în colaborare cu alte instituții relevante. Acest simpozion este emblematic pentru excepționalismul comunismului din România: el simbolizează amestecul dintre victime și torționari care a fost experimentat în câteva închisori, printre care și cea din Pitești, în scopul torturării neîntrerupte a deținuților politici cu ajutorul unora dintre colegii lor de celulă, în scopul distrugerii complete a personalităților acestora.

Confesiunea lui Vasile Paraschiv a fost, inițial, stocată pe o casetă audio – marca Sony, de 60 de minute, dar ea există acum și în format digital. Mărturia lui rezumă principalele repere ale confruntărilor cele mai violente pe care acest muncitor le-a avut cu organele de represiune ale statului comunist, precum și momentele cele mai importante ale perioadelor în care acesta a stat în arest politic. Mai precis, temele pe care le atinge Vasile Paraschiv în acest interviu de istorie orală sunt următoarele: renunțarea la calitatea de membru al PCR în noiembrie 1968; scrisoarea publică din 1971 pentru crearea unui Sindicat Liber; solidarizarea cu Mișcarea pentru drepturile omului inițiată de Paul Goma în 1977; refuzul autorităților comuniste de a-l reprimi în România  în 1978 după o vizită în Franța, în timpul căreia dăduse numeroase interviuri cu privire la experiența personală legată de represiunea psihiatrică; ultimii ani ai comunismului românesc și ultimele confruntări cu regimul Ceaușescu.

Din experiența sa legată de represiunea psihiatrică, cea mai relevantă mărturie se referă la abuzurile pe care le-a suferit după ce a aderat la mișcarea pentru drepturile omului, pe care o inițiase scriitorul Paul Goma. ”În februarie 1977, l-am cunoscut pe scriitorul Paul Goma, am semnat scrisoarea sa deschisă adresată Conferinţei post Helsinki de la Belgrad şi am fost din nou arestat de Securitate, care îmi păzea locuinţa, dus la Miliţia din Bucureşti, cartierul Drumul Taberei, unde mi-au cerut şi m-au obligat să dau o declaraţie în care să retractez semnătura pusă pe scrisoarea lui Paul Goma. Am refuzat să fac acest lucru şi pentru acest motiv m-au bătut, m-au maltratat până la pierderea cunoştinţei. Nu am mai ştiut nimic de mine multe minute. După ora 12 noaptea am fost urcat în maşină şi dus la Securitatea din Ploieşti şi de aici, a doua zi dimineaţa, internat din nou la Spitalul de nebuni Săpoca, judeţul Buzău, unde am fost dat în primire directorului acestui spital, dr. Anton Nicolau. Acesta, fără să mă întrebe nimic, de ce am fost adus aici, că eram adus de doi miliţieni în uniformă, a dat ordin să fiu internat la Secţia 2 a acestui spital, această secţie fiind secţia de bolnavi periculoşi, oameni care erau incurabili, erau violenţi, erau într-adevăr periculoşi,” povestește în confesiunea sa Vasile Paraschiv. Mărturia lui continuă cu o relatare cutremurătoare despre ceea ceea ce trăit în detenția politică din spital: ”Dacă la miliţia din Bucureşti, Drumul Taberei, am văzut moartea cu ochii, la Săpoca, jud. Buzău, Secţia 2 am văzut iadul de pe pământ. Aici, bărbaţi şi femei mai mult dezbrăcate, cu sânii goi, părul despletit, pline de sânge pe faţă, rochii rupte, tot timpul circulau agitaţi, bărbaţii mergeau în pas de defilare şi cântau, comandau, unii cântece de jale, alţii cântece de dor – era un adevărat iad. Am uitat să spun că în toate celelalte spitale unde am fost, la Urlaţi şi Voila, nimeni nu mi-a făcut, nu m-a obligat să urmez nici un fel de tratament, doar eram internat şi ţinut acolo sub supraveghere, nu mi-a dat nimeni nimic. La Spitalul Săpoca, însă, dr. Anton Nicolau, care era un agent al Securităţii, pentru prima dată  m-a obligat să urmez un tratament medical ambulatoriu. Asistentele îmi puneau în palmă 5-7, poate mai multe pastile, mă obligau să le înghit, eu le băgam în gură, apoi le treceam sub limbă, îmi dădeau un pahar cu apă şi trebuia să deschid gura, deschideam gura, după aceea îmi spuneau că sunt liber. Iar eu mergeam la WC şi le aruncam pe toate acolo. Aşa am procedat din prima până în ultima zi. Sunt convins, şi domnii doctori pot confirma, că dacă eu aş fi înghiţit acele pastile, aş fi devenit un om cu adevărat bolnav şi azi nu aş fi fost în faţa dumneavoastră. Această idee, de a băga pastilele sub limbă, m-am întrebat cum de mi-a venit şi am ajuns la concluzia că Dumnezeu mi-a dat-o, căci altfel eram mort de mult.” Vasile Paraschiv a fost unul dintre puținii martori direcți ai represiunii psihiatrice din România, care a constituit una dintre metodele cele mai barbare de anihilare a celor care criticau regimul comunist și care a fost folosită inclusiv după ce deținuții politici au fost oficial eliberați din închisori în 1964.

Pavel Doronin și-a început activitatea „anti-sovietică” în noiembrie 1967, când, cu prilejul celei de-a 50-a aniversări a Revoluției din octombrie, a scris un mic text (foaie volantă) cu un mesaj critic față de regim. Acest document a fost considerat „subversiv” de către autoritățile sovietice. Conținutul acestui text – Кто Продаёт Свою Совесть / Кто Причиняет Стране Страдания (Cine își vinde conștiința/ Cine provoacă suferințe țării) – reprezenta un acrostic. Primele patru litere ale fiecărui vers formau inițialele Partidului Comunist al Uniunii Sovietice – КПСС / PCUS). Pe parcursul următoarelor câtorva zile, Doronin a confecționat șapte matrițe pentru tipar în apartamentul său (fiecare coincizând cu un cuvânt din acrostic), pe care apoi le-a folosit pentru a imprima douăzeci și patru de proclamații. Doronin a răspândit șase dintre aceste foi volante în diferite locuri din Chișinău și a trimis celelalte optsprezece exemplare prin poștă către diferite destinații de pe teritoriul sau din afara RSS Moldovenești (inclusiv către instituții de stat, fabrici și uzine, organizații religioase etc.). O altă formă de exprimare a nemulțumirii sale a fost utilizarea caricaturilor și redactarea unor scrisori pe care le-a trimis către diferite ziare sovietice. Astfel, în mai 1970, Doronin a „ajustat” în mod creativ o caricatură anti-americană publicată în revista sovietică Krasnaia zvezda (Steaua Roșie), organul oficial al Ministerului Apărării al Uniunii Sovietice. Doronin a inserat portretul lui Brejnev (decupat dintr-un alt ziar) în locul imaginii anterioare a președintelui american și a scris pe margini abrevierile corespunzând Cehoslovaciei, Egiptului și Vietnamului, pe fundalul unor arme de distrugere în masă, care trebuiau inițial să simbolizeze intențiile războinice ale Statelor Unite. Deși în cursul anchetei preliminare acuzatul a insistat că intenționa doar să sublinieze discrepanța dintre retorica oficială sovietică a luptei pentru pace și realitatea implicării militare sovietice în conflicte din străinătate, interpretarea pe care au preferat-o anchetatorii KGB era bazată pe acuzația mult mai gravă că Doronin considera, de fapt, întreaga politică externă a URSS ca fiind mai agresivă decât cea a Statelor Unite. În fine, într-un șir de scrisori pe care le-a trimis ziarelor sovietice centrale Pravda și Izvestiia în octombrie 1970, Doronin critica diverse aspecte sensibile ale politicilor oficiale sovietice, dar și ale vieții cotidiene din URSS. Pe lângă câteva texte scurte care se refereau la „chestiunea evreiască”, el a luat atitudine și în contextul dezbaterii privind acordarea Premiului Nobel pentru literatură lui Alexandr Soljenițân. Reacționând la condamnarea scriitorului de către presa sovietică oficială, Doronin scria: ”Jurnaliștilor care lucrează la un ziar numit Pravda ar trebui să le fie rușine să tirajeze tot felul de calomnii neîntemeiate și să își bată joc de un om care merită doar recunoaștere, onoare și respect din partea poporului sovietic și din partea tuturor celorlalte popoare! Și acest lucru se întâmplă într-o țară în care toată lumea se laudă și vorbește neîncetat despre Omul cu literă mare? După toate acestea, cum oare mai putem crede într-un viitor socialist?” Într-o altă scurtă notă pe care a trimis-o ziarului Pravda, referindu-se la un proces al unui comerciant de pe piața neagră (speculant), Doronin a criticat dur coruptia si inegalitatea din sânul societății sovietice. El afirma că unii membri de partid deveneau treptat o clasă privilegiată de „exploatatori”, în loc să le ofere cetățenilor exemple demne de onestitate și muncă asiduă. În pofida caracterului neuniform, izolat și sporadic al activității anti-regim promovate de Doronin, acest caz este un exemplu fascinant în care s-au îmbinat anumite nemulțumiri și revendicări de ordin personal, social și politic, stimulând conștiința critică a unui individ dincolo de limitele tolerate, în mod obișnuit, de regim. Cu siguranță, Doronin nu se potrivea deloc imaginii tipice a unui disident sau opozant anti-sovietic radical. Cu toate acestea, autoritățile au luat foarte în serios „devierea ideologică” a lui Doronin. Cel puțin, aceasta era suficient de serioasă pentru a justifica eforturile considerabile depuse în vederea cercetării cazului respectiv și a condamnării lui Doronin pentru viziunile sale „periculoase”, în pofida „remușcărilor sincere” manifestate de acuzat în timpul procesului de judecată.

Cele cîteva sute de pagini care compun manuscrisul volumului Tortura pe înțelesul tuturor se află în posesia Memorialului Sighet de șapte ani. Manuscrisul original a fost donat după publicarea ediției a doua a cărții la Fundația Academia Civică. ”Prima ediție a cărții a fost la Chișinău; pentru ediția românească, ne-a ales pe noi și, cu acea ocazie, ne-a dat și manuscrisul original al cărții, inclusiv în vederea pregătirii unei expoziții cu manuscrise. El se află, începînd cu anul 2011, în proprietatea Memorialului Sighet,” rezumă Ioana Boca, directorul executiv al Fundației Academia Civică, istoricul acestei donații

Ca și celelalte memorii din Gulagul românesc, și această carte care are la bază manuscrisul din muzeu a fost redactată, de fapt, după căderea comunismului. Înainte de 1989, astfel de memorii au fost scrise doar în exil. Comparativ cu alte lucrări memorialistice de acest gen, cartea de față merită o atenție specială pentru că a beneficiat de o receptare critică impresionantă. În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu apreciază că lucrarea este una foarte reprezentativă pentru literatura inspirată de detenția comunistă din România: ”Două lucruri  sunt izbitoare în amintirile lui Pavlovici, dincolo de imensul talent literar: capacitatea de a sugera, fără urmă de emfază ori de dorință de revanșă, banalitatea răului, cum a caracterizat-o Hannah Arendt; și umorul pince-sans-rire, deseori negru, de care autorul se dovedește în stare chiar și în fața celor mai oribile atrocități. Arestarea și purtarea lui prin tot soiul de locuri rele sunt foarte aproape de absurditățile kafkiene. Însă tonul neutru, vocea niciodată ridicată, comentariul ironic, ireverențios, dar nu cinic, scot din bestialele comportamente ori din teribilele experiențe nu doar sănătoase învățăminte, dar și o suportabilă, pozitivă apreciere a naturii umane, niciodată ireversibil ticăloșită.” La rîndul ei, Ruxandra Cesereanu apreciază că ”meritul de excepție al cărții lui Florin Constantin Pavlovici este acela de a prezenta infrastructura (analizată minuțios psihologic și socio-politic) aparatului de represiune din România comunistă, cu uneltele narative ale unui intelectual rasat. Povestea sa are și valoare subiectivă, dar oferă și matricea de înțelegere a ceea ce a fost și cum a funcționat Gulagul românesc.”

Paginile care compun acest manuscris original al cărții Tortura pe înțelesul tuturor se află în sala 70 a Memorialului Sighet, la etajul al doilea al clădirii, cea dedicată ”Memoriei manuscriselor,” acelor texte care reprezentau pentru regimul comunist ”înscrisuri dușmănoase.” Ghidul muzeului caracterizează colecția de manuscrise din această sală astfel: ”Fie că au fost confiscate, fie că au circulat clandestin, fie că au dus la condamnarea autorilor, fie că marchează destinul lor concentraționar, ele sînt legate prin acea puritate a expresiei care dă marca literaturii adevărate.” Alături de manuscrisul donat Memorialului Sighet de Florin Constantin Pavlovici, în sala 70 se găsesc, în copie sau în original, Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt, Testamentul din morgă de Remus Radina, Așteptând ceasul de apoi de Dinu Pillat, Drumul crucii de Aurel State, Istoria Partidului Național Țarănesc de Ioan Marta. De asemenea, tot acolo se mai găsește și corespondență provenită de la Gheorghe I. Brătianu, Silviu Dragomir, Corneliu Coposu, Cicerone Ionițoiu și Mircea Carp. 

Contrapuncte, ca un fir roșu, a împărțit viața lui Géza Szőcs în două: înainte și după 1982. Alegând să rămână în țara natală, sub supravegherea poliției secrete, fără loc de muncă și confruntându-se cu probleme existențiale, și-a continuat activitatea de disident. La 14 iulie 1984, în spiritul tradițiilor stabilite de Contrapuncte, a trimis o petiție la Comitetul Central al Partidului Comunist Român în care susținea drepturile minorității maghiare și – singurul în acel moment – ale celei germane. La apropierea celui de-al treisprezecelea Congres al PCR, care oferea șansa de a publica instrucțiuni referitoare la politica partidului privind naționalitatea, Szőcs și-a formulat întrebările în zece puncte. La primul punct a cerut includerea în Constituția României a drepturilor etnice colective, nu numai a celor personale – problemă considerată și astăzi tabu –, susținând recunoașterea maghiarilor și a germanilor din România ca grupuri etnice istorice. În plus față de reînființarea Ministerului Naționalităților, care a funcționat între 1944 și 1952, a cerut și elaborarea și garantarea legii naționalităților (minorităților etnice), în conformitate cu Statutul Naționalității din 1945 în vigoare, cu proiectul de Act al naționalității din 1946 al Uniunii Poporului Maghiar și cu Propunerea de proiect scrisă de redactorii Ellenpontok (Contrapuncte). A cerut o dezbatere publică pentru restabilirea cadrului administrativ, instituțional și cultural al comunității etnice în cadrul fostei Regiuni Autonome Maghiare, a Societății Muzeului Transilvănean, a Uniunii Scriitorilor Maghiari din România, a Conservatorului maghiar de muzică din Cluj, a rețelei de școli în limba maghiară din Cluj-Napoca etc. A cerut publicarea documentului de unire a universităților din Cluj, datând din 1959, care stipula ca principiu pentru viitor un număr minim obligatoriu de studenți și de profesori maghiari precum și cadrul educațional. A adus în discuție problema examinării oportunității unor materii precum producția de film maghiar în România sau prelungirea programului de televiziune în limba maghiară care dura o oră. Cel de-al cincilea punct din petiție era deosebit de îndrăzneț, deoarece încuraja alcătuirea și publicarea unei liste nominale cu toți maghiarii și germanii din România. În plus, Szőcs a susținut dezvăluirea informațiilor statistice sociale și economice privind numărul de cetățeni minoritari. În ceea ce privește educația, a cerut să fie făcute publice numărul și procentul de absolvenți de universitate de etnie maghiară și germană între 1945 și 1984, iar pentru ultimii 10 ani, lista nominală a absolvenților care se declaraseră de etnie maghiară și germană, împărțiți pe instituții de învățământ superior. A susținut de asemenea și dezvăluirea statisticilor privind școlile gimnaziale, pe județe, respectiv pe orașe. La cel de-al șaptelea punct din petiție el a cerut PCR să adopte o poziție publică împotriva practicii din presă care, într-un mod semi-oficial, lăsa spațiu în publicațiile periodice sau în alte produse tipărite pentru manifestări naționaliste și antisemite, prezentând rolul istoric al naționalităților, în special acela al minorității maghiare, într-un mod părtinitor și distorsionat. Szőcs a cerut partidului să se distanțeze de politica anti-minoritară a guvernelor interbelice și să facă imposibilă revenirea la o astfel de politică; în ceea ce privește falsificarea și manipularea malițioasă a istoriei, soluția pe care o propunea consta în publicarea „Cărții albe” care să conțină toate documentele – politice și culturale – referitoare la co-existența istorică româno-maghiară. Szőcs propunea ca România să inițieze la Organizația Națiunilor Unite introducerea unui articol în Declarația Universală a Drepturilor Omului care să se refere explicit la drepturile minorităților și să aducă în discuție suplimentarea convenției cu o clauză privind genocidul cultural, respectiv etnocidul, inclusiv elaborarea unui articol care să garanteze ca asemenea situații nu vor mai fi posibile. În sprijinul cererilor și sugestiilor sale, Szőcs a oferit în principal date istorice, organizate pe puncte: A, B, C, D și E. O parte dintre aspectele privind naționalitatea, discutate de Szőcs în spiritul constituționalității, cu respectarea principiilor etnice ale lui Lenin și a libertății democratice de opinie, se regăsea deja în propunerea de program din Contrapuncte într-o formă sau alta. Szőcs și-a motivat petiția susținând că „soluția actuală” a problemei naționalității nu reușea pe moment să oprească masele de maghiari și de germani care doreau să părăsească țara. „Cu excepția celor care sunt de acord cu asimilarea – scrie el – minoritățile etnice din toate timpurile și de pretutindeni au dorit să aibă drepturi egale nu numai ca indivizi cât și ca grup. De aceea cerem nu numai drepturi personale – care adesea se pot dovedi destul de vulnerabile – ci și drepturi etnice colective.” „În concluzie – afirmă Szőcs -, doresc să-mi exprim aprecierea pentru conducerea partidului deoarece a abandonat practica de a recurge la represalii împotriva formulării și exprimării unor opinii diferite de punctul de vedere oficial, caz în care se recurgea imediat la lichidarea fizică sau privarea de libertate pentru o lungă perioadă. Sunt perfect conștient de faptul că în anii 1950 ar fi trebuit să plătesc cu libertatea sau cu viața pentru astfel de activități, cum ar fi publicarea revistei clandestine Ellenpontok – deși această revistă nu ataca sistemul social existent, nu instiga la revoltă și nici nu se opunea politicii naționale a partidului, ci numai practicilor și metodelor care contravin principiilor declarate ale acestei politici.

Petiția din iulie 1984 a rămas fără răspuns, însă Géza Szőcs a continuat să se folosească de acest mijloc pentru a-i informa pe liderii de partid de existența revendicărilor minorității maghiare în special. La 10 februarie 1985 Szőcs a redactat o propunere privind formarea unei alianțe a minoritățior. „Vom propune la ONU – scria el – să se pună bazele unui sistem instituțional sub auspiciile sale, al cărui scop să fie reprezentarea principiului intereselor tuturor minorităților etnice din lume.” Își încheia planul cu următoarele rânduri: „Minoritățile etnice care trăiesc pretutindeni în lume reprezintă o uriașă majoritate, mai mare decât orice majoritate considerată separat. Statutul minorității internaționale elaborat de noi ar putea funcționa ca un semn de pace în numele acestei majorități formată din minorități”. La 15 februarie 1985, după o vizită personală din partea lui Szőcs, scriitorul și mai târziu emigrantul Dorin Tudoran a semnat și el propunerea, la fel și economistul și politicianul Károly Király la 27 martie 1985. La 28 martie 1985 Szőcs a trimis o altă petiție la Comitetul Central al Partidului Comunist Român. La cel de-al șaselea și ultimul punct al petiției, care rezuma noile evoluții, nedorite din punct de vedere etnic din lunile care au urmat după prima petiție, Szőcs a cerut partidului român și conducerii statului să prezinte la ONU și să sprijine propunerea de creare a unei alianțe mondiale a minorităților semnată de cei trei și atașată la petiție. Depunerea acestei petiții reprezenta nu numai o acțiune organizată ci și o demonstrație comună româno-maghiară. Propunerea pentru o alianță mondială a minorităților a fost prezentată și în țările vestice, însă nu a avut consecințe substanțiale.

În timpul percheziției din 18 mai 1983, între obiectele confiscate din Colecția Dan Petrescu și Thérèse Culianu-Petrescu se numără și 45 de file dactilografiate ale unui manuscris care alcătuiau un neobișnuit proiect literar: romanul colectiv ”Brazde peste haturi”revisited. Manuscrisul avea 4 autori, printre care și Dan Petrescu; alături de el, scriau Luca Pițu, George Pruteanu și Sorin Antohi. ”Brazde peste haturi”revisited rescria, într-un registru satiric, un destul de cunoscut roman prolectcultist al scriitorului maghiar István Horváth, tradus în limba română în 1953. Titlul original Brazde peste haturi inspirase recitirea procesului colectivizării în cheie ironică de către cei patru tineri intelectuali la vremea aceea. Manuscrisul exista într-un singur exemplar, care trecea din mână în mână, iar fiecare dintre cei patru mai adăuga câte un capitol, astfel încât, în momentul percheziției, a dispărut orice urmă materială a existenței acestei întreprinderi literare colective. Cu privire la confiscarea lui, Dan Petrescu își amintește: ”Tot atunci m-au întrebat și de roman [”Brazde peste haturi”revisited]. Le-am spus de ce îl mai căutați, că a fost deja la dumneavoastră. Îl luaseră de la George Pruteanu. (...) Nu exista în mai mult de un exemplar, nu erau copii, trecea de la unul la altul și fiecare îl completa. Căutau la percheziție de asemenea scrisori.” Securitatea a aflat de existența acestui roman satiric despre colectivizare la sfârșitul anului 1982, când la colocviul Tânărul scriitor de la Buzău, Sorin Antohi a dat citire unor pagini din acest manuscris colectiv, imitând vocea lui Ceaușescu în pasajele cu citate din discursurile lui Gheorghiu-Dej. Potrivit evaluării Securității, în acel roman ”se ridiculizează politica partidului privind cooperativizarea, (...) făcându-se aluzii sugestive la adresa conducerii superioare de partid și de stat”. Citirea în public a manuscrisului la acel colocviu a însemnat practic diseminarea lui la nivel național, iar ceea ce putea fi la limită tolerat la nivel local, devenea periculos atunci când ajungea să-i influențeze și pe alții.