Petru Negură (n. 17 mai 1974, Chișinău, Republica Moldova), este un cercetător literar și sociolog de formație. El a obținut titlul de doctor în sociologie, în 2007, de la École des Hautes Études en Sciences Sociales (EHESS), la Paris, cu o teză de doctorat pe tema Uniunii Scriitorilor din Moldova sub stalinism. Teza sa de doctorat se referă la perioada din 1924 (crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești) până în 1956 (începutul procesului de destalinizare inițiat de Hrușciov). În 2010, Negură a fost membru al Comisiei pentru studierea și aprecierea regimului totalitar comunist din Republica Moldova, ceea ce i-a permis să obțină acces privilegiat la anumite fonduri de arhivă restricționate anterior. În prezent, Petru Negură este lector universitar la Catedra de Asistență Socială, Facultatea de Psihologie, Universitatea Pedagogică de Stat ”Ion Creangă” din Chișinău.

Atitudinile politice ale lui Petru Negură au fost determinate, în mare măsură, de implicarea sa în mișcarea emergentă pentru emancipare națională de la sfârșitul anilor 1980. Un adolescent la acea vreme, el a participat cu entuziasm la cele mai multe mitinguri politice și demonstrații organizate în acea perioadă. Entuziasmul său tineresc, de asemenea, a coincis cu o serie de așteptări generalizate în Moldova, în contextul erei Perestroikăi: o dorință de schimbare, de construire a unei societăți mai democratice și mai deschise. Acest context al diverselor asociații, platforme publice, cenacluri de propagare a mesajelor politice cu o orientare național-culturală a fost formativ pentru personalitatea și sistemul său de concepții și valori.  

Datorită intereselor sale de cercetare, Negură a contribuit la progresul cunoașterii în domeniul opoziției culturale prin identificarea și diferențierea între mai multe forme diferite, care au fost evidente în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM). În opinia sa, una dintre formele de bază ale opoziției culturale au fost cercurile culturale (cenaclurile), care propagau un mesaj de emancipare națională (de exemplu, cenaclul A. Mateevici). Imitând exemplul românesc al cenaclului pseudo-opoziționist Flacăra, sprijinit de stat, asociațiile moldovenești de acest tip au fost, totuși, destul de diferite, în opinia lui Negură. Rezistența lor față de regimul comunist a apărut într-adevăr ”de jos” și s-a concentrat asupra unui mesaj explicit de opoziție, care a fost formulat în termeni național-culturali. Negură a subliniat, de asemenea, anumite fenomene de ”sub-cultură”, cum ar fi diferitele forme de ”culturi alternative”, care au apărut în Moldova sovietică mai ales după 1987 și au fost destul de populare pe întregul teritoriu al URSS în timpul perioadei târzii a Perestroikăi. Așa cum a exemplificat Negură, au existat mai multe soiuri de sub-culturi de tineret inspirate de Occident, de exemplu, sub-culturile rock, hippie, punk, care au apărut ca fenomene de opoziție mai mult sau mai puțin explicită față de normele culturale oficiale. O altă formă de opoziție culturală pe care a identificat-o Negură a fost exprimată prin diferite sisteme alternative de credințe religioase, cu un caracter mai mult sau mai puțin ezoteric și mistic. Aceste tendințe au subminat discursul oficial secular, ateist și anti-religios. Ele au fost, de asemenea, în opoziție față de Biserica Ortodoxă, care a fost destul de apropiată de autorități în acea perioadă. Negură a folosit toate exemplele menționate mai sus pentru a ilustra definiția sa a fenomenului ”opoziției culturale.” În termeni mai generali, el nu identifică această noțiune în mod exclusiv cu un anumit grup, cum ar fi intelectualii sau elitele culturale. Înțelegerea sa a acestui termen este, așa cum s-a exprimat el, ”mai largă, mai democratică, având în vedere inclusiv participarea a tot felul de oameni, din toate straturile sociale, fără a se limita doar la membrii educați ai societății.” Negură susține că, în măsura în care diversele forme ale expresiei culturale erau într-o relație de opoziție explicită față de discursul oficial, acestea stau mărturie a unei participări mai difuze, dar și mai largi, în cadrul fenomenului ”opoziției culturale” decât se considera anterior.