Bob Dylan a fost pentru posesorul colecției, ca și pentru toți cei din generația sa, născuți sub comunism și ajunși la maturitate în anii 1960, un idol. Un single al lui Bob Dylan a fost printre cele cinci discuri care l-au provocat și inspirat pe Nelu Stratone să colecționeze discuri de muzică rock, folk și jazz. Înainte de 1989, în anii de glorie ai colecției, una dintre mândriile posesorului era integrala discografică a lui Bob Dylan. ”Bob Dylan a fost un fel de cult pentru mine. Am vânat tot ce era discografie cu el și am avut acasă, sub forma de discuri, cam tot ce a trecut prin România în acea perioadă,” mărturisește Nelu Stratone. Bob Dylan este și subiectul unei cărți pe care posesorul colecției și-a propus să o scrie, pentru care a făcut o parte din cercetare, dar care nu a ajuns (încă) să fie scrisă. Pasiunea lui Nelu Stratone de a asculta Bob Dylan, după cum o mărturisește chiar el, este intactă și astăzi.
Recepția lui Bob Dylan în România merită însă o discuție mai amplă datorită diferențelor evidente dintre percepția acestei muzici printre tineretul din această țară în comparație nu numai cu colegii de generație din Occident, dar și cu cei din alte țări ale Blocului sovietic. În timp ce dincolo de Cortina de Fier, Bob Dylan a fost un simbol al mișcărilor de stânga anti-capitaliste, anti-război, anti-segregare rasială, în Europa comunistă a fost în general un simbol al libertății de exprimare împotriva unor dictaturi de stânga. În același timp, Bob Dylan a fost receptat într-un mod ambiguu în România spre deosebire de alte state dominate de regimuri comuniste. Cu toate acestea, influența sa în rândurile tinerilor începând cu sfârșitul anilor 1960 a fost semnificativă, deși ambivalentă. În acest sens este ilustrativ chiar faptul că faimosul său cântec ”Blowing in the wind” a fost tradus pentru prima dată în 1973, în versuri ușor cantabile dar sub titlul mai puțin inspirat ”Vânare de vânt” (engleză: Hunting the wind), de către poetul Adrian Păunescu, proaspăt revenit după o bursă la Universitatea din Iowa. Traducerea a permis, pe de-o parte, larga diseminare a acestei melodii în interpretarea lui Florian Pittiș, un lider incontestabil al culturii alternative a tinerei generații. Pe de altă parte, muzica lui Bob Dylan și spiritul de rebeliune socială asociat cu ea a fost total corupt în România comunistă exact prin intermediul traducătorului Adrian Păunescu, care în același an 1973 a început sub umbrela Cenaclului Flacăra a amplă acțiune de deturnare a revoltei tinerei generații în scopul de a o goli de orice potențial de revoltă împotriva regimului Ceaușescu (D. Petrescu 2010, 306–307). Astfel, mesajul anti-războinic al folk-ului american a devenit în România un curent muzical care, în varianta sa cea mai non-conformistă, se limita la valorificarea unui presupus trecut medieval romantizat, cum au încercat formații extrem de populare printre tineri, precum Phoenix sau Sfinx (T. Ionescu 2016). Datorită Cenaclului Flacăra, însă, mesajul anti-războinic al folk-ului american a fost asociat campaniei pentru pace în lume orchestrată de regimul Ceaușescu în speranța obținerii unui Premiu Nobel pentru pace pentru secretarul general al PCR. Mircea Vintilă, care la rândul său l-a interpretat pe Bob Dylan pentru publicul românesc în traducerea lui Păunescu, remarcă cu privire la deturnarea mesajului acestui tip de muzică: ”Folkul protesta şi în România, dar nu contra regimului, ci la adresa muzicii uşoare, care devenise ceva lejer, cu textele acelea absolut penibile.” (D. Ionescu 2017, 175).
Confiscate ideologic de regimul Ceaușescu, versurile lui Bob Dylan au fost recuperate abia în perioada post-comunistă prin traducerea talentatului scriitor Mircea Cărtărescu. O recenzie a volumului care cuprinde de 100 de poezii ale lui Bob Dylan traduse în românește subliniază: ”Acolo unde Păunescu s-a folosit de Dylan ca de un textier, Cărtărescu reinventează un poet. Dar acest lucru nu face decât să adauge la eliberarea ideologică o eliberare poetică. Rescris de Cărtărescu, Bob Dylan capătă viziune, așa cum are și în original” (Ursa 2016). Pentru a înțelege diferența dintre cele două traduceri, strofa a doua din ”Blowing in the wind” este foarte ilustrativă. Ea sună astfel în versiunea originală din limba engleză:
"Yes, and how many years can a mountain exist/ Before it is washed to the sea?/ Yes, and how many years can some people exist/Before they're allowed to be free?/ Yes, and how many times can a man turn his head/ And pretend that he just doesn't see?/ The answer, my friend, is blowing in the wind/The answer is blowing in the wind."
În versiunea lui Adrian Păunescu din 1973, care traduce cuvânt cu cuvânt dar eludează mesajul general al poeziei, versurile respective sună astfel:
"Câți ani poate-un munte în lume trăi/ Până marea să-l spele-ntr-o zi?/ Si câți ani oamenii pot viețui/ Până liberi permis le va fi?/ De câte ori omul vede un rău/ Şi tace întorcând capul său?/ Răspunsul prieteni e vânare de vânt/ Răspunsu-i vânare de vânt."
Traducea lui Mircea Cărtărescu sub titlul ”Suflare în vânt” a modificat semnificativ rândurile trei și patru, care vorbesc despre un vis de eliberare al unul popor, precum și versurile cinci și șase care se referă la “lumina cea mare” pe care mulți se prefac a fi orbi pentru a putea pretinde că nu o sesizează. Astfel, poezia lui Bob Dylan capătă un sens mai militant, mai politizat și mai fidel autorului decât în traducerea anterioară:
"Câţi ani pe pământ poate-un pisc să existe/ Până ce spălat e de mare?/ Şi câţi ani poate un popor să reziste/ Până la visata eliberare?/ De câte ori te prefaci că eşti orb/ Ca să nu vezi lumina cea mare?/ Răspunsul, prietene, e suflare în vânt/ Răspunsu-i suflare în vânt."