”Mai întâi, am încercat să fac niște fotografii cu reperele orașului care urmau să dispară. Fiind arhitect, am intuit cam ceea ce se va face, ce va urma. Am avut, să zicem, puțin timp avans și am făcut câteva fotografii care au ieșit incredibil de bine față de ceea ce mă așteptam eu. Trebuie să fie fost prin 1980, 1981. Auzisem, desigur, înainte ce vor să facă. Am înțeles mai apoi, peste puțin timp, că era extrem de grav ceea ce se întâmpla: că ni se distrugea moștenirea culturală, că ni se anula suportul memoriei. Să știți că oamenii cărora li se demolau casele, erau ca terorizați – li se distrugea cadrul de viață, li se distrugea viața. La fel de rău ca și aceasta, mi-am dat seama că viața de zi cu zi devenise un calvar, iar aberația înlocuia progresiv normalitatea.” Așa descrie Andrei Pandele începuturile unei pasiuni cu totul speciale care a făcut ca arhiva sa personală de fotografii să fie, foarte probabil, cea mai generoasă dintre toate cele care adună memoria demolărilor făcute de regimul comunist în Bucureștiului anilor 1970 și 1980, precum și a vieții cotidiene în timpul acelei perioade de declin și criză. Fotografiile care alcătuiesc colecția tematică despre demolările din București și viața cotidiană din comunism au fost precedate și apoi realizate alternativ cu alt tip de instantanee care l-au ajutat pe Andrei Pandele să își perfecționeze tehnica fotografică și în același timp să camufleze abil momentele în care fotografia instantanee inconfortabile pentru regimul Ceaușescu. Inițial, Andrei Pandele a fost fotograf sportiv – unul dintre cei mai faimoși și mai performanți din ultimele decenii ale comunismului, și chiar mult timp după căderea regimului comunist. Astăzi este un lucru obișnuit să fotografiezi în orice moment datorită miniaturizării aparatelor fotografie și mai ales a posibilității de a fotografia cu telefonul mobil, care este mereu la îndemână. În anii 1970-1980, aparatele fotografice erau relativ voluminoase și erau de obicei folosite în vacanțe pentru a imortaliza momente fericite în cadrul familiei și al prietenilor. Pe-atunci, era foarte neobișnuit să fotografiezi imagini din orașe, afară de cazul în care erai reporter fotograf. În acest context, Andrei Pandele a putut camufla fotografierea tuturor imaginilor surprinse pe străzile Bucureștiului sub rutina de a purta mereu cu el aparatul de fotografiat la diverse evenimente sportive. ”În afara de pasiunea mea pentru arhitectură, sunt și pasionat de fotografie sportivă. Cu acte, sunt fotograf de sport din 1969. Făceam în mod obișnuit asemenea fotografii vineri, sâmbăta, duminica sau la meciuri speciale. Ei bine, acest fapt mă făcea să umblu foarte des cu aparatul la mine, de gât cum se spune. Părea ceva neobișnuit atunci și, la început, chiar așa a și fost. Dar faptul că am fost văzut în repetate rânduri la evenimentele sportive a creat și obișnuința de a fi acceptat așa – cum un aparat foto mereu la mine. Nu după mult timp, nimeni nu se mai mira că am așa ceva,” povestește Andrei Pandele.
Fotografiile care rememorează tehnicile de distrugere și perimetrele dispărute din centrul vechi al orașului București sub buldozerele comuniste nu au fost realizate ocazional, ”pe furate,” ci ca urmare a unui plan coerent, după cum explică Andrei Pandele: ”Am vrut să înregistrez viața orașului, în fundal cu reperele urbane care erau amenințate cu distrugerea. Interesat de evoluția ’lucrărilor’ de mutilare și de efectul lor asupra locuitorilor zonei, am revenit de numeroase ori, încercând să fixez pe peliculă impresii directe.” Ca urmare a acestui plan, Andrei Pandele a fotografiat sistematic și în timp real zona centrală a Bucureștiului supusă operațiunilor de ”reamenajare,” așa cum erau acestea denumite în jargonul comunist neutru, care eluda folosirea termenilor cu conotație negativă, precum demolare, pentru a nu mai vorbi de distrugere. A revenit în fiecare an de zeci de ori și a făcut zeci de fotografii din aceste serii tematice, astfel încât colecția sa care documentează demolările comunismului, dar și viața cotidiană din acea perioadă, a crescut în mod organic începând cu 1980. Din întreaga sa carieră fotografică, Andrei Pandele are la activ zeci de mii de clișee. Între ele, oarecum ascunse, și cele din seria mai înainte menționată: ”Eu făceam mai mult de-o sută de filme pe an, marea majoritate alb-negru, iar pe fiecare film erau unu-două-trei clișee de genul acesta: comunism, abrutizare, viață cotidiană în comunism, demolări. Pe an, sunt, timp de aproape un deceniu, câteva sute de poze de acest tip,” spune Andrei Pandele.
Din punct de vedere tematic, metamorfozele peisajului urban al Bucureștiului au constituit scheletul pe care Andrei Pandele a construit colecția sa. După cum își amintește el, imaginile s-au adunat la început pe criterii estetice pentru ca apoi să devină treptat mărturii ale dispariției cartierelor și clădirilor istorice și ale apariției hâdelor construcții comuniste. ”La început mergeam la întâmplare. Mai apoi, am început să merg să fotografiez țintit zonele care mi se păreau mie mai adecvate pentru fotografii. Uneori scriam, când le aranjam acasă, străzile pe care fusesem – sâmbăta, duminică. Era o stradă anume care era foarte ofertantă din punct de vedere fotografic și care îmi plăcea foarte mult. Se chema Strada Ecoului. Îmi plăcea pentru că avea o zonă aproape în zig-zag. Nu era dreaptă. În partea unde era acel zig-zag erau niște case de bună calitate. Lumina cădea foarte bine acolo. O stradă splendidă pentru mine și pentru ceea ce aveam eu de gând să fac în sensul fotografiei. Dar, la un moment dat, dispărea orice reper. La început, știam pe unde merg – erau case, magazine, clădiri care îmi erau familiare. Și, dintr-odată, erai într-un pustiu, cu barăci [ale șantierului de construcții], într-un loc străin. Parcă nu mai știai unde te afli, deși, fizic, puteai să îți dai seama. Dar se anulase toată povestea, tot contextul familiar. Făceam poze cu locurile alea goale și, în fotografie, era ca și cum nu mai știam unde mă aflu. (...) Locurile devin, în fotografie, neidentificabile sau foarte greu de identificat. (...) Greu, uneori foarte greu, ne dăm seama exact unde fuseseră făcute unele fotografii. Ce anume era acolo; ce anume fusese acolo,” rememorează artistul fotografic reperele experienței sale fotografice, care a avut nu numai o dimensiune profesională, ci și una existențial-emoțională.
La început, Andrei Pandele a avut probleme cu autoritățile comuniste pentru că locurile din centrul Bucureștiului în care se executau demolările în ultimul deceniu comunist erau foarte strict păzite și supravegheate. Fotografierea în sine a imaginilor din timpul demolărilor nu putea fi încadrată drept o faptă împotriva legilor comuniste, astfel încât cei care făceau acest lucru să poată fi lesne arestați. Totuși, autoritățile comuniste nu tolerau asemenea activitate pentru că puținii disidenți din România anilor 1980 criticau public politica regimului Ceaușescu de distrugere a moștenirii culturale prin intermediul posturilor de radio străine, iar reporterii străini care vizitau România erau interesați tocmai de această politică care, spre deosebire de oricare alta, nu putea fi nicicum disimulată: oricine vizita orașul București sesiza din primele clipe buldozerele și dărâmăturile care dominau centrul orașului. În acest sens, Andrei Pandele își amintește: ”La început, în primele luni când am făcut pozele despre reperele orașului, am fost interpelat de Miliție de multe ori. Nu făceam nimic ilegal fotografiind, dar în ochii lor făceam ceva dubios. Nu era interzis să fotografiezi Bucureștiul, dar să faci așa ceva în zonele demolate nu era deloc bine văzut. Știu mai multe persoane care au fost reținute ore în șir, cărora li s-a luat filmul din aparat pentru un asemenea gest.” Astfel, Andrei Pandele a trebuit să dezvolte o tehnică de a trece neobservat în timpul în care făcea fotografii: ” Era cu atât mai greu să treci neobservat când ai, ca mine, aproape 1.90 m. Nu mă puteam ascunde, dar puteam să fac un anume lucru, să pretind că îl fac de fapt și, în realitate, să fac altceva. Ei bine, așa a fost cazul cu multe fotografii din aceste serii tematice. M-am antrenat să fac poze fără să țin aparatul la ochi. Uneori am ratat multe poze, dar mi-au și ieșit, în condițiile acestea dificile, suficient de multe.” În plus, Andrei Pandele avea acoperirea conferită de legitimația de fotograf sportiv. Cu toate acestea, ceea ce de multe ori a salvat de la distrugere filmele realizate în locuri strict supravegheate a fost presupusa protecție a unor indivizi din ierarhia Ministerului de Interne. Protecția, în esență abuzivă, a unor asemenea personaje din elita comunistă, care aveau capacitatea de a provoca multe neplăceri subalternilor care le ”supărau” protejații, era esențială pentru cei care încercau să facă ceva la limita legii. Acest lucru era valabil și atunci când cineva voia să facă ceva pentru binele personal, ca de exemplu pentru a procura de pe piața neagră produse care nu se găseau, fie pentru binele comun, ca de exemplu a imortaliza imaginile unui oraș istoric pe care de dispariție pentru generațiile viitoare. După cum își amintește Andrei Pandele: ”Cu autoritățile, de ce să nu spun, am avut noroc. M-au oprit de multe ori în primii ani, dar nu au găsit nimic în neregulă cu mine. Și a mai fost ceva. Predam un curs, se chema de perfecționarea fotografului. Și fotograful de la revista Ministerului de Interne (...) pe care îl cunoșteam binișor mi-a dat trei nume. Era un nume de maior și două de locotenent colonel. Erau persoane din Miliție care făceau instructaje. Dacă spuneam numele acestea, cei de pe stradă înghețau. Era o mare protecție, o referire la o ’relație’ care mi-a fost de folos.” Și, în același sens, adaugă: ”Iar dacă atunci mă oprea, uneori, un milițian, aveam acoperirea cu legitimația de fotograf sportiv. Pe lângă ’pilele’ despre spuneam mai înainte, și această, calitatea mea de fotograf sportiv, a simplificat de multe ori lucrurile.”
În multe dintre fotografiile sale apar adesea oameni. Reacția multora dintre ei la vederea aparatului de fotografiat nu era dintre cele mai pozitive, rememorează Andrei Pandele experiența sa în realizarea de instantanee ale vieții cotidiene mai ales: ”Reacționau, de obicei, prost. Nu se simțeau foarte confortabil să apară în fotografii. Să vă spun ceva: lucram la Casa Poporului și veneam din Drumul Taberei, acolo unde locuiam, spre serviciu. Veneam cu troleibuzul, coboram la Universitate și mergeam pe jos, pe Calea Victoriei, până la Casa Poporului [în prezent Palatul Parlamentului]. La un moment dat, pe undeva, pe la [magazinul] Romarta Copiilor [în prezent sediul BRD – Société Générale], în decembrie, am făcut niște poze. Ploua. Țineam aparatul pe sub haine, să nu îl plouă. Am mers către serviciu și, la un moment dat, am remarcat că sunt urmat de trei milițieni și de o ’tovarășă.’ Ea spunea, arătând spre mine: ’ăla e spionul, ăla e spionul.’ (...) Suspiciunea conta foarte mult în acele vremuri,” subliniază Andrei Pandele. Colecția începută de el pentru a surprinde degradarea din ultimii ani ai comunismului a continuat să crească și după căderea comunismului. Andrei Pandele face și astăzi fotografii care vorbesc despre suferința urbanistică și arhitectonică a Bucureștiului. E de părere că ”germenii urâțirii Bucureștiului puși în comunism dau roade, din păcate, și acum. Fotografiile mele sunt poze care țin, de acord, de trecut, de istoria noastră recentă. Dar ele au și un anume prezent, au ecouri nefaste chiar acum, în zilele noastre. Din păcate...”
