Activitatea de colecționare a discurilor cu muzică străină nu era interzisă, ci tolerată, în ciuda faptului că discurile respective nu erau procurate oficial din magazine și, mai mult, conțineau genuri de muzică occidentală, precum rock, folk și jazz, pe care regimul Ceaușescu le îngăduia cu parcimonie în spațiul public. Muzica occidentală, ca oricare alt produs cultural de proveniență occidentală, era în contradicție cu ideile Tezelor din iulie 1971, prin care Ceaușescu a criticat vehement însăși ideea de a căuta inspirație în modele culturale străine. Atât timp cât colecția de discuri rămânea privată, ea nu reprezenta o problemă pentru regimul comunist. În acelaşi timp, însăși existența unei astfel de colecții stă mărturie a fascinației tinerilor pentru o muzică ce le era interzisă, pentru o “cultură ’provocatoare și cosmopolită.’ O gustau cu mai mare plăcere şi pentru că regimul luase prosteasca decizie să-i izoleze de congenerii lor din Europa. (...) Principalul mesaj de protest al muzicii rock în lagărul socialist (...) [a fost] expresia unor tineri care se simțeau cetățeni ai lumii (sau măcar ai Europei) și care voiau să fie conectați la această lume,” după cum a formulat concis și pătrunzător Béla Kamocsa, unul dintre membrii fondatori ai trupei Phoenix, o formație care a devenit o adevărată legendă în România comunistă (Stratone 2016, 21).
Pentru a înțelege începuturile acestei colecții de discuri este nevoie de un lung excurs în trecutul posesorului colecției, Nelu Stratone. Discurile adunate de acesta într-un număr impresionant sunt, de fapt, o formă exterioară de manifestare a unei pasiuni complexe și îndelungate pentru muzică. Momentele care au declanșat acest atașament pentru muzică au legătură cu câteva obiecte semnificative: un aparat de radio, un pick-up și ulterior un magnetofon. Paradoxul începutului acestei pasiuni pentru muzica alternativă constă în faptul că tatăl său era un muncitor model pentru regimul comunist, ceea ce a făcut ca Nelu Stratone să aibă încă de mic copil aceste aparate electronice, într-o vreme când ele nu erau încă o prezență obișnuită în casele oamenilor, cel puțin în Europa sovietizată. În același timp, posesorul colecției a folosit acest avantaj într-o direcție opusă celei dorite de regim, privind aceste obiecte nu ca pe o răsplată pentru obediență și conformism, ci ca pe niște trambuline spre un orizont de cunoaștere dincolo de ceea ce era permis de regim. ”Am avut, de când eram foarte mic, și aparat de radio, și pick-up, și televizor. Era ceva foarte foarte rar pe vremea aceea. Tatăl meu lucra la fabrica Electronica și, practic, le-a primit de acolo. Am fost, din acest punct de vedere, un privilegiat al acelor vremuri timpurii ale comunismului românesc. El era ’fruntaș în producție’ și i-au dat de toate. Ascultam mult radio. Mai întâi, radio de la noi – m-au educat, aș putea spune, un timp semnificativ ’frații Grigoriu.’ Mai apoi, am dat peste un post de radio sârbesc – aici se transmitea muzică americană. Și, de fapt, de aici a început. Atunci, aș putea să spun așa, am căzut pradă influenței capitalismului, mai ales influenței capitalismului muzical. Asta era pe la șase-șapte ani. Și, desigur, a continuat mult timp înainte, în aceeași linie,” povestește Nelu Stratone.
Născută datorită accesului privilegiat la un gen de muzică inaccesibil până în anii 1960 majorității populației care era dependentă de transmisiunile oficiale din România comunistă, pasiunea lui Nelu Stratone a evoluat ulterior către un interes atât pentru tehnica muzicală, cât și pentru muzică în sine. Faptul că pe lângă radio și televizor a ajuns să aibă și un magnetofon, a fost decisiv pentru evoluția sa ulterioară către colecționarea de muzică foarte diversă și foarte populară printre tineri. De această dată, cele care l-au ajutat să-și dezvolte mai departe pasiunea declanșată de muzica străină ascultată la un post de radio sârbesc au fost cunoștințele muzicale acumulate prin efort propriu: ”La liceu, în cadrul unui concurs ’Cine știe câștigă,’ am câștigat. Ţi se dădea o hârtie cu vreo douăzeci de întrebări la care trebuia să răspunzi, întrebări foarte grele; finala, țin minte, a fost la cinematograful Luceafărul, premiul câștigat – un magnetofon. Și anume: un magnetofon Tesla B5, cu cinci benzi ORWO. Eram în finală cu o fată, știam că fiecare dintre noi va lua un premiu, urma să se decidă care va lua locul I și care locul al II-lea. La ultima întrebare, am spus că nu știu să răspund, deși răspunsul la ea îmi era familiar. M-am retras și am luat magnetofonul. Acasă aveam deja televizor [care reprezenta premiul I]. Magnetofon, nu. Ei bine, acest instrument muzical prețios în acele vremuri a contat, de asemenea, foarte mult pentru pasiunea mea muzicală.”
În anii 1960, magnetofonul reprezenta un obiect esențial pentru socializarea tinerilor. Din vremea aceea a apărut așa-numitul fenomen al ”ceaiurilor,” în esență o formă de socializare în timpul liber absolut permisă tinerilor, studenți, liceeni, ulterior chiar și celor din ciclul gimnazial. Se asculta muzică, se dansa, se consumau prăjituri, uneori și ceaiuri, dar ulterior și băuturi alcoolice din ce în ce mai mult, ceea ce nu era tocmai permis tinerilor sub optsprezece ani (care reprezenta oficial vârsta majoratului). Deși consumul ceaiului nu era nici pe departe unul dintre punctele focale ale acestor întâlniri și nici măcar nu era foarte răspândit în România, unde cafeaua a fost mereu preferată datorită istoricei influențe turcești, acestor foarte populare serate dansante li se spunea – nu se știe din ce motiv – „ceaiuri.” Muzica și dansul erau modul fundamental prin care tinerii socializau la vremea aceea, ca și acum, cu diferența că pe-atunci muzica dansantă preferată cel puțin în mediul urban era cea occidentală, care nu era așa de ușor accesibilă. În această privință, Nelu Stratone își amintește: ”Cu magnetofonul nu numai că ascultam muzica; ’dădeam muzică.’ La toate ceaiurile din cartier, eu eram cel care venea cu muzica. Aceasta însă presupunea că trebuie să și am muzică, să am ceea ce azi am numi ’playlist.’ Fenomenul ’ceaiurilor’ era unul foarte important pentru viața socială, mai ales pentru aceea a tinerilor și adolescenților. ’Ceaiurile’ erau niște petreceri private la care participau în general cunoscuți (mai rar apărea figuri necunoscute – pentru un control, fie el și privat al participanților). Erau petreceri la care participau, de regulă, între șase și douăzeci de persoane și care se țineau, cele mai multe, în apartamentele câte unuia dintre cei care făcea parte din grup. (...) Un magnetofon la un asemenea ’ceai’ era un personaj principal, fără nici o îndoială. Pentru el, aveam nevoie de muzică. Dar nu numai de ceea ce ascultam eu atunci obsesiv – rock progresiv. Ci de muzică diversă,” rememorează Nelu Stratone detalii în legătură cu un episod important al adolescenței sale.
Pasiunea pentru muzică a viitorului colecționar de discuri a trecut și prin faza de a dezvolta, încă din timpul adolescenței acestuia, și o activitate muzicală proprie: ” În liceu am făcut și o trupă muzicală. Am activat acolo aproximativ doi ani și am participat cu ea la tot felul de festivaluri muzicale școlare, de liceeni. Trupa aceea se numea Solaris, după romanul [științifico-fantastic al] polonezului Stanislaw Lem. Eram și basist, și solist vocal; așadar, pasiunea mea pentru muzică începusă să fie mai complexă, să capete și alte forme organizate. Și în facultate, de altfel, am cântat, ocazional, pentru reprize mai scurte de timp, în alte trupe. Faptul de a avea trupă, de a fi parte dintr-o trupă muzicală este un alt reper important al pasiunii mele pentru muzică. Activitatea direct muzicală însă nu a durat foarte mult. (...) Formele pe care pasiunea mea pentru muzică le-a luat ulterior au fost altele, mai degrabă undeva în spate, în linia a doua. ”
Pentru că era implicat în activitatea muzicală în mai multe feluri și pentru că sursele de a asculta și de a procura muzica în timpul comunismului erau drastic limitate, Nelu Stratone a fost nevoit să apeleze la sistemele paralele prin care circulau aceste produse speciale, foarte solicitate, dar inaccesibile prin canale oficiale. Existau mai multe moduri în care muzica ne-românească, străină în general și occidentală în particular, putea fi totuși procurată, deși era drastic filtrată oficial sau chiar de-a dreptul interzisă. Povestea acestor filiere este ea însăși fascinantă și, totodată, poate reprezenta un capitol de istorie alternativă a comunismului. Despre aceste filiere (semi)clandestine și despre modalitățile în care cineva se putea conecta la aceste canale informale, Nelu Stratone își amintește: ”Găsisem niște surse de muzică pe aici, prin cartier. Când mai și cântam, obișnuiam să ’trag,’ direct pe magnetofon muzica de la posturile de radio străine. Apoi, învățam să le cântăm, fiindcă pe unele le cântam pe scenă. Aveam, de asemenea, un vecin – operator la un studio de film – care avea foarte multe discuri și de la care am ’tras’ multă muzică. Mai aveam o sursă: în zona în care locuiam era o casă foarte interesantă în care, la parter, stăteau două familii de chinezi căsătoriți cu două unguroaice. Nu știu cum au ajuns acolo, nu știu cum au ajuns să se cunoască și să se căsătorească. Ascultam și acolo muzică străină – și mai reușeam să și ’trag’ pe benzi uneori. Muzică maghiară, muzică din China, din Rusia; de asemenea, muzică evreiască, fiindcă era un cartier în care încă mai locuiau mulți evrei.” De asemenea, spune Nelu Stratone, ”mai aveam colegi la facultate – și stăteam unii pe la alții cu zilele ca ’să tragem’ muzică. Făceam asta și când am început să lucrez. Nu riscam, mergeam la oameni siguri. Lucram la un centru de calcul, aveam un salariu mare și sigur și nu îmi permiteam să risc. Fiindcă, trebuie să spun asta, exista o oarecare frică față de ’băieții’ sistemului [adică, informatorii Securității]. ” De fapt, activitatea de înregistrare a muzicii nu deranja atât timp cât muzica era numai spre folosință proprie, dar ea putea deveni problematică în momentul în care era folosită la întruniri, la serate, la ’ceauiuri.’ În acest sens, Nelu Stratone își amintește că totul se reducea până la urmă la mituirea reprezentanților regimului însărcinați cu menținerea ordinii publice: “Mici semnale, mici șicane am avut, dar nu probleme, cu reprezentanții regimului. Când eram la început, când mergeam cu magnetofonul după mine. Pe de altă parte, era o oarecare permisivitatea, chiar dacă uneori eram mai zgomotoși cînd ‘dădeam muzică.’ Mai venea miliția, ne certau și apoi ne înțelegeam cu ei. Puteau fi cumpărați mulți ușor cu whisky, cu țigări străine fine. Erau înțelegători.”
Înainte de 1989, în România, muzica străină se putea acumula și în alte feluri, spre exemplu, înregistrând producții de gen de la posturi de radio din afara granițelor: ”De la radio, ’trăgeam’ mult de la radiourile străine pe care le prindeam. Nu erau, de fapt, multe. Mai ales de la Radio Novi Sad ’trăgeam’ muzica. Se mai auzea destul de bine Radio Luxemburg – și am ’tras’ ceva muzică și de acolo. Erau pe unde scurte și se auzea foarte clar, adesea. Am aflat mult mai târziu că nu emiteau chiar din Luxemburg, ci era un post de radio pirat – cum au fost mai multe în perioada Războiului Rece – care emitea de pe o navă care se plimba prin Marea Nordului. Cel puțin așa am aflat eu...” În privința tehnicii necesare pentru a înregistra muzica, Nelu Stratone menționează că, în cazul său cel puțin, operațiunea nu era una foarte complicată: ”’A trage muzică,’ așa cum i se spunea, era destul de simplu: aveam un cablu bun, făcut de tatăl meu, care lega magnetofonul de aparatul de radio. Trebuia răbdare și atenție și muzica se punea pe benzi de la sine. Așadar, ’trăgeam’ direct din radio. ’Ieșirea’ de la radio prin cablu, nu prin difuzoare, intra pe magnetofon – și așa se imprima pe benzi. Sigur că era destul de costisitor,” adaugă Nelu Stratone, referindu-se la timpul consumat și la banii investiți. Pentru a înregistra muzică pe magnetofon și, ulterior, pentru a o asculta, trebuiau cumpărate benzi de magnetofon. Se găseau, în acea perioadă, mai ales benzi ORWO [fabricate în RDG], iar costul lor era de șaizeci de lei. Ulterior, au apărut și benzile AGFA [fabricate în RFG], mai scumpe, la prețul de 90 de lei. În acele vremuri salariul mediu lunar era în jur de 2.000 de lei. Banda ORWO ținea o oră: treizeci de minute pe o parte plus treizeci pe altă parte. Banda AGFA, corespunzător prețului, ținea patruzeci și cinci plus patruzeci și cinci, în total o oră și jumătate. ”Depinde de viteza pe care le ’trăgeai:’ pe 9, pe 18. Sau puteau să fie trase chiar și pe patru piste – așa cum făceam eu de obicei. Ceea ce înseamnă că multiplicai de patru ori capacitatea de stocare a unei benzi,” mai precizează Nelu Stratone.
Povestea despre trecutul muzical îndepărtat, în care sunt incluse referințe la anumite instrumente muzicale, la modalitățile prin care se putea procura muzica, precum și la alte repere care marchează această pasiune muzicală are un sens adânc, este de părere Nelu Stratone: ”Toate aceste detalii se unesc într-un punct pentru mine: îmi făcusem o educație muzicală căreia îi pot spune, cu modestie, minimală. Știam ce e muzica, știam ce se ascultă atunci ’la zi,’ știam care e muzica pentru mase, pentru consum, știam – cât de cât – ce este muzica să îi spunem ’alternativă.’ Știam și ce anume vreau cu muzica.” Educația muzicală la care face referire Nelu Stratone a fost completată mai ales în anii de studenție, atunci când muzica occidentală de cea mai bună calitate începe să intre și în România, mai ales prin intermediul concertelor. Acest moment a coincis cu Primăvara de la Praga și gestul neașteptat al României în raport cu invazia URSS și a altor țări comuniste în Cehoslovacia. Acest pasaj biografic excepțional este foarte viu în memoria lui Nelu Stratone: ”Când a fost intervenția trupelor soviective în Cehoslovacia, la noi a fost o deschidere formidabilă [care a ținut] până în 1971: muzical, odată la două săptămâni, veneau trupe la Sala Palatului. Trupe mari, din SUA multe dintre ele. Louis Armstrong a venit de două ori atunci. Mulți au venit în acei ani. Nu cred că am ratat vreun concert. Toate bursele mele de atunci de la facultate mergeau, de regulă, spre concertele acelea. Era 30 de lei biletul – două bilete care costau cât o bandă ORWO de magnetofon. Dar a meritat să îi văd pe viu.”
Momentele de regal muzical din perioada studenției sunt urmate, în cazul lui Nelu Stratone, de o carieră profesională, aparent banală, dar care a stat, în mod direct și decisiv, la temelia campaniei sale de colecționare de discuri. Proaspăt absolvent de studii economice, viitorul colecționar de discuri a devenit angajat la CENTROCOOP (acronim pentru Uniunea Națională a Cooperației de Consum). Înainte de 1989, aceste unităţi ale cooperaţiei erau considerate drept firmele ”capitaliste” ale unui regim care disprețuia consumatorii, investind în industria grea în dauna celei ușoare şi neglijând sistematic producția de bunuri de consum. Implicit, cei angajați în acest sistem erau priviţi oarecum cu invidie pentru independenţa de care se bucurau pe vremea aceea. ”Momentul în care am fost angajat la CENTROCOOP a fost definitoriu pentru pasiunea mea muzicală într-un sens cât se poate de pragmatic. Mai întâi: am început să câștig foarte mulți bani pentru acea vreme, eu fiind și inventatorul unui sistem informatic de calcul al salariilor în cooperaṭia de consum, implementat în toate judeṭele ṭării și funcțional până în 1989, care mi-a adus, în mod regulat, dividende. Practic, pe lângă salariul de bază, în fiecare lună îmi dublam sau îmi triplam veniturile, pe cale perfect legală, ca beneficiar al acestei invenții personale. Nu se numeau în limbaj capitalist ’dividende,’ se chemau prime – adesea, trimestriale, dar uneori și lunare. Și mai era ceva, care îmi adăuga la venituri: când am început să merg prin țară, pentru a implementa aplicația în toate județele, aveam și diurnă și, practic, mergeam pe gratis; și de aici economiseam sume importante pentru nivelul veniturilor din acea vreme. Mulți dintre banii pe care îi câștigam acolo îi converteam în muzică. Banii aceștia au fost un motor foarte important pentru această latură a pasiunii mele legate de muzică – și anume, colecționarea de discuri.”
Nelu Stratone a început să cumpere discuri în anii 1972–1973. An de an, a adăugat la colecția sa sute de discuri vreme de aproximativ două decenii. ”Am început să cumpăr discuri. Mergeam în fiecare duminică la Obor, la Piața de Vechituri, unde erau oameni cu discuri de vânzare, semiclandestin. Le țineau sub braț. Discurile prețioase costau între 100 și 300 de lei. Erau, normal, mai scumpe decât benzile de magnetofon și, ca status, mai valorizante, mai puternice,” menționează Nelu Stratone. Piața de vechituri de unde și-a achiziționat primele piese era însă mult prea mică pentru a satisface nevoile pasiunii sale pentru muzică, astfel încât Nelu Stratone a căutat alte căi de a achiziționa discuri. Povestea rețelelor prin intermediul cărora se puteau procura discuri cu muzică străină este, la rândul ei, fascinantă și semnificativă pentru istoria alternativă a comunismului din România. Interesant este mai ales faptul că se puteau procura produse occidentale pe filiere de schimb cu statele vecine, ceea ce reprezintă un amănunt foarte relevant în privința diferențelor dintre diversele regimuri comuniste din Blocul sovietic. Potrivit experienței lui Nelu Stratone: ”Pe la jumătatea anilor 1970, societatea noastră de comerț exterior a făcut un contract cu o companie indiană care producea discuri cu muzică occidentală, mai ales pentru SUA și Marea Britanie. Cu sutele. Ei bine, noi eram un fel de placă turnantă în această afacere și, dacă știai pe cine trebuie, găseai – găseai chiar și de cumpărat la noi. Eu știam pe cineva de la magazinul Cocor – intram în depozit și găseam acolo sute de discuri,” care altfel nu erau puse în vânzare în magazin. Cariera profesională în cooperația de consum i-a fost de mare ajutor lui Nelu Stratone în operațiunea de a aduna discuri în mai multe moduri. ”Discurile mai ajungeau la mine și altfel – de regulă, erau un fel de cadouri de curtoazie. Când mergeam în Covasna, Mureș și Harghita (la Uniunea Județeană a Cooperației de Consum - UJCC), cei de acolo aveau un barter cu cooperația din Ungaria – și primeau multe discuri de la ei cu muzică occidentală. Aceasta este, să îi zicem, ’filiera maghiară’ prin care îmi procuram muzica. Fiecare județ avea câte un UJCC și toate erau sub umbrela [de la București] care se numea CENTROCOP. Centrocop era un fel de stat în stat, cu multă autonomie – și eu veneam în teritoriu direct de la București... Deci, discurile de aici fie erau mici cadouri, fie erau, uneori, vândute la preț mult mai mic, cu discount semnificativ pentru cei ’interni,’ ca mine. La Arad, Timiș și Caraș-Severin, era, schimbând ceea ce este de schimbat, aceeași poveste, dar cu cooperația din fosta Iugoslavie. În sud, în județele de acolo, aveau schimburi cu bulgarii. La Iași, era cooperare pe acea linie cu sovieticii. Deci, acopeream cam toată Europa de Est, ca să zic așa. Era ceea ce am putea numi azi un fel de ’rețea’ de aprovizionare. Cu un circuit, este adevărat, destul de închis. Am avut, de asemnea, pentru o vreme, o sursă care îmi aducea, spre achiziționare, și discuri poloneze,” rememorează Nelu Stratone.
Toată această amplă activitate de colecționare a discurilor a fost posibilă tocmai pentru că Nelu Stratone nu a fost un om care a intrat în vreun fel în conflict cu regimul comunist. A fost membru de partid, ca și alte aproape patru milioane de cetățeni din România, ceea ce nu înseamnă însă că a fost un om al regimului. El însuși evaluează semnificația apartenenței sale la partid ca fiind mai degrabă rezultatul oportunismului decât al convingerii. Mai mult, îșî asumă această opțiune ca atare, spre deosebire de cei mai mulți care o ascund după 1989, și evaluează că pasiunea pentru rock de-o viață a reprezentat singurul mod în care a fost într-un dezacord tacit cu regimul comunist: ”Am fost membru de partid. Altfel, nu aș fi putut să primesc o funcție de conducere în domeniul în care am activat. Nu vreau să devin foarte curajos, cum au fost unii după 1989, și să spun că nu am fost membru de partid. (…) Dacă eram rebel față de regim, atunci felul în care se manifesta această rebeliune ținea de spațiul meu intim mai degrabă – prin muzica pe care o ascultam, prin prieteniile pe care le-am cultivat. Nu am fost un oponent pe față. (…) Rockul era, într-un fel, o formă de protest. Cum s-ar spune azi, era ceva mai degrabă anti-sistem. Dar nu o asumare radicală, un gest radical.” Cu privire la semnificația întregii activități de colecționare a discurilor, Nelu Stratone precizează că aduna muzică pe discuri pentru plăcerea personală și pentru bucuria de a o împărți cu prietenii. ”Nu am vândut muzica. Cumpăram discurile pentru mine, pentru plăcerea mea. Era și o chestiune de status pentru că discurile erau, pe atunci, prețuite destul de mult. Aveai senzația că te afli într-o altă lume, într-o lume mai bună, mai liberă, mai decentă. Te simțeai într-un fel mai special. Ieșeai din conformismul acelor ani.” În acest sens este foarte semnificativ și faptul că Nelu Stratone a strâns aceste discuri cu asiduitate numai până imediat după căderea comunismului. După 1989, tranziția a modificat substanțial și relațiile sociale create într-o vreme în care oamenii aveau mai mult timp liber pentru ei, familiile și prietenii lor.
În același timp, ieșirea din comunism a transformat colecționarea de discuri într-o activitate care nu mai avea nimic de-a face cu non-conformismul. Astfel, colecția de discuri a lui Nelu Stratone, adunată în timpul comunismului, nu mai există astăzi în aceeași formă. Mai întâi, numărul discurilor din colecție s-a redus la jumătate, odată cu divorțul de prima sa soție în 1982: ”Am divorțat și colecția mea de discuri s-a înjumătățit la partaj. Dar într-un mod mai neobișnuit. Nu știu din ce motiv, când a venit momentul să aleagă, a plecat cu câte jumătate din integralele de discuri pe care le-am avut – nu doar disco, ci și rock. Așa a fost să fie. Nu știu dacă o interesa neapărat muzica mea rock. Fapt este că pe unele integrale am reușit să le recompletez ulterior, dar pe majoritatea nu, fiindcă nu mai aveam aceleași ’surse’ de aprovizionare.” Parțial refăcută în anii următori, colecția Nelu Stratone a suferit și alte pierderi. După divorț, care a reprezentat ”prima cauză obiectivă” care a diminuat această colecție, au intervenit alte ”cauze obiective,” care au dus treptat la transformarea ei completă într-o colecție digitală. ”Au intervenit tehnica și progresul aferent și am început să le mut pe suporturi mai economice. În acest moment, am toată muzica de pe acele discuri în format electonic – și, cum e și normal, mult mai multă decât era pe discuri. Spațiul de depozitare al acestei muzici este infinit mai mic decât era cel presupus de cerințele de spațiu ale discurilor ca obiecte fizice. Cele câteva mii de discuri pe care le-am avut le-am dăruit mai multor oameni. Dar mai ales unui prieten îndepărtat care se află, de mulți ani deja, în Statele Unite. Nu știu ce a făcut el, la rândul lui, cu ele. Nu mai am nicio urmă a lor, nici măcar în vreo fotografie. Dar viața mea se leagă foarte mult de ceea ce am auzit pe acele discuri. Nu mai am nici pick-up-ul, nici magnetofonul. Timpul a convertit suportul pe care era acea muzică, dar nu și, în cazul meu, pasiunea pentru muzică. Ascult în continuare muzica mea, dar nu de pe discuri, ci mai simplu, pe hard disk, pe CD-uri, pe computer.” Actualmente, din cele câteva mii de discuri pe care le-a deținut, Nelu Stratone nu mai este în posesia niciunuia. Colecția de discuri s-a metamorfozat într-o colecție digitală, care reprezintă însă reproducerea fidelă a colecției adunate cu multă inventivitate și îndrăzneală înainte de 1989.
