Restaurarea Bisericii Negre din Brașov, care a avut loc între anii 1937–2000, a reprezentat o acţiune culturală definitorie pentru identitatea saşilor transilvăneni din Brașov în secolul XX. Procesul de restaurare a evidenţiat limitele tolerării de către regimul comunist din România a unor acțiuni de solidarizare din cadrul comunităților locale ale minorităților etnice în vederea conservării patrimoniului istoric, în contextul inconsecvenței politicilor autorităților comuniste în acest domeniu. Restaurarea Bisericii Negre a implicat numeroase instituții și a dus la crearea unei cantități mari de documente, emise de autorităţi sau specialişti, care reflectă implicarea actorilor instituționali în proiect și raporturile între aceștia, precum și activitatea personalităților care l-au conceput și implementat.
O primă categorie o reprezintă actele emise sau primite de administraţia parohială a comunității Honterus (numele oficial începând din 1936 al parohiei evanghelice a Bisericii Negre) în perioada 1937–2000. Aceste documente au intrat oficial în custodia Arhivei Bisericii Negre începând cu mijlocul anilor 1960. Majoritatea au fost arhivate în fondul dedicat proceselor verbale ale prezbiteriului parohiei. Cele emise de parohie reflectă activitatea prezbiteriului şi a comisiei de monumente istorice a prezbiteriului privind procesul restaurării. În afară de acestea, în aceeași categorie pot fi incluse documentele care reflectă comunicarea instituțională între parohie și alte instituții precum Direcția Monumentelor Istorice, autorități locale, experți, etc. Cealaltă categorie o reprezintă dosarele ajunse în custodia Arhivei Bisericii Negre din alte surse decât parohia comunităţii Honterus. Acestea cuprind mai ales documente privind aspectele tehnice ale renovării, donate de arhitecții care s-au implicat direct în proiect, respectiv Hermann Fabini şi Ulrich Keicher, și au fost predate de creatori în perioada 2010–2012.
Iniţiativa a fost pornită de elita locală a saşilor din Braşov, care în anii 1930 a considerat că Biserica Neagră are nevoie de o amplă restaurare. Biserica reprezintă unul dintre cele mai importante edificii gotice din Transilvania, precum și un simbol al orașului și al comunităţii locale a sașilor transilvăneni. Pe lângă impulsul venit din cadrul parohiei locale, s-au implicat activ membri ai burgheziei săseşti, care au iniţiat o campanie de strângere de fonduri pentru restaurare denumită Für unsere Schwarze Kirche (Pentru a noastră Biserică Neagră). Cu banii adunaţi s-a realizat între anii 1937–1944 consolidarea zidurilor bisericii şi restaurarea unor părţi atât din interiorul, cât și din exteriorul monumentului, precum o parte a statuilor care îl împodobesc. Unii dintre cei care au iniţiat atunci acest proiect au continuat să fie implicaţi în procesul restaurării și după venirea la putere a regimului comunist din România. Între aceştia se remarcă viitorul curator al parohiei comunităţii Honterus, Otmar Richter, precum şi arhitectul Günther Schuller. Aceştia vor reprezenta coloana vertebrală a continuării iniţiativei în timpul regimului comunist, în ciuda riscurilor politice presupuse de un asemenea proiect.
După 1948, procesul de restaurare nu a fost prezentat în mod deschis de către liderii comunităţii ca o continuare a proiectului din perioada interbelică, deși din interviul cu istoricul Thomas Șindilariu și din anumite documente emise de prezbiteriul local reiese că acest lucru era conștientizat de către comunitate fără a fi verbalizat. Riscurile politice erau cauzate de mai multe aspecte ale întregului proces al restaurării Bisericii Negre. Pe de o parte, restaurarea a presupus o iniţiativă organizată a unui grup din rândul elitei locale a sașilor, care în anii 1950 putea fi interpretată de autorităţi ca acţiune subversivă. O ilustrare a acestor riscuri o reprezintă Procesul Biserica Neagră din 1958, când Konrad Möckel, prim-preotul Bisericii Negre, împreună cu funcţionari din administraţia parohiei, precum şi un grup de tineri, au fost condamnaţi în cadrul unui proces politic la pedepse care au mers până la închisoarea pe viaţă. Cauza procesului a constituit-o încercarea lui Konrad Möckel de a influenţa formarea tinerilor prin organizarea unor ore de tineret în sacristia Bisericii Negre. Anterior, în anii 1945–1948, regimul comunist luase o serie de măsuri represive de masă împotriva germanilor din România, cea mai importantă fiind deportarea pentru muncă forţată în URSS a unei părți importante a populației active provenite din rândurile acestei comunităţi. Deportarea a fost legitimată de asimilarea etnicilor germani din România “ca parte a naţiunii germane” şi învinovăţirea lor pentru “pierderile umane şi materiale suferite de URSS” în perioada celui de Al Doilea Război Mondial (Baier 1994). Între cei deportaţi a fost și arhitectul Günther Schuller, care, după revenirea din URSS, și-a dedicat cea mai mare parte a activităţii protejării patrimoniului istoric al Brașovului. În ciuda acestui context neprielnic, parohia comunităţii Honterus a iniţiat la începutul anilor 1950 reluarea lucrărilor de restaurare şi a solicitat sprijinul instituţiilor însărcinate cu protecţia monumentelor istorice. În perioada 1951–1952, au avut loc cu sprijin financiar din partea autorităţilor o serie de lucrări de importanţă secundară, precum o serie de reparaţii la acoperiș. După ce în perioada 1958–1964, acţiunile represive ale autorităţilor au paralizat orice activitate în această privinţă, la mijlocul anilor 1960, iniţiativele privind continuarea proiectului au fost reluate. Momentul propice reluării lucrărilor l-a constituit vizita la Brașov din 1967 a secretarului general al Partidului Comunist Român, Nicolae Ceauşescu. Cu ocazia vizitei lui Ceauşescu la Biserica Neagră, episcopul Bisericii Evanghelice şi prim-preotul parohiei locale au ridicat problema necesităţii renovării monumentului. Cu aprobarea autorităţilor, lucrările au fost reluate în 1968, realizându-se până în 1977 restaurarea acoperișului bisericii și a unor fresce interioare. Profitând de efectele dezastruoase ale cutremurului din 1977, Ceauşescu a desfiinţat Direcţia Monumentelor Istorice, instituţie care îl deranja în planurile de restructurare urbană a Bucureştiului, dar și a celorlalte orașe din ţară (Panaitescu 2012, 224). Șantierul a fost abandonat din cauza dispariţiei instituţiei care finanţa și superviza restaurarea. După trei ani de la desfiinţarea Direcţiei Monumentelor Istorice, cei implicaţi din partea Bisericii Evanghelice în procesul de restaurare au întrebat autorităţile dacă pot relua lucrările din alte surse decât cele de stat. Autorităţile au permis acest lucru, tolerând colaborarea strânsă între Biserică Evanghelică C.A. din România și Biserica Evanghelică din Renania (Republica Federală Germania). Astfel, renovările au continuat între anii 1981–2000 cu sprijin financiar din partea ultimei instituţii. În perioada 1981–1984, s-a renovat interiorul bisericii, iar între anii 1984–2000, exteriorul acesteia.
Colecţia Ad–Hoc a Renovării Bisericii Negre reprezintă un caz neobişnuit în care regimul comunist a tolerat o iniţiativă locală de amploare din rândurile unei minorităţi naţionale, care a avut ca scop restaurarea unui edificiu de patrimoniu perceput de sașii transilvăneni ca fiind emblematic pentru comunitatea lor. Deși restaurarea s-a realizat între anii 1951–1953 și 1968–1978 cu sprijin financiar de la autorităţile comuniste, desfiinţarea de către Ceaușescu în 1977 a instituţiei care finanţa și coordona proiectul a însemnat un moment de cotitură. Atunci, comunitatea a găsit soluţia continuării lucrărilor cu sprijinul financiar al Bisericii Evanghelice din Renania. Deși iniţiativa realizării acestor lucrări din surse occidentale ar fi putut implica riscuri politice pentru cei implicaţi, regimul comunist din România a tolerat-o. Explicaţia constă în faptul că bunele relaţii cu Republica Federală Germania erau importante din punct de vedere economic pentru România. De asemenea, prin sprijinul financiar al Bisericii Evanghelice din Renania erau cheltuite în România în cadrul lucrărilor de restaurare sume importante în valută într-o perioadă de criză a datoriei externe, iar aceste sume intrau în final în bugetul statului. Nu în ultimul rând, Biserica Neagră reprezenta nu doar un patrimoniu de importanţă locală, ci și unul de importanţă naţională, perceput astfel încă din perioada interbelică. Prin continuarea procesului de restaurare început în anii 1930, elita intelectuală a sașilor transilvăneni a reușit să perpetueze forme de solidarizare specifice comunităţii și a reușit să întreprindă un amplu proces de restaurare a acestui edificiu simbol, în ciuda unor contexte politice nefavorabile și a incoerenței politicilor regimului comunist privind patrimoniul.
