Anikó Bethlen a început să culeagă piese etnografice la sfârșitul anilor 1960, odată ce și-a dat seama de importanța protejării patrimoniului cultural divers al Transilvaniei, care urma să se piardă din cauza emigrării treptate a celor care nu aparțineau comunităților româneşti, în special a germanilor și a maghiarilor.
„Reunificarea” familiilor germanilor din România a fost un subiect de dispute constante în perioada postbelică. După ce peste o sută de mii de persoane au părăsit țara la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, emigrarea comunității germanilor din Transilvania a continuat în mod constant și s-a intensificat după semnarea tratatului bilateral între România și Republica Federală Germană în 1967. Vânzarea sistematică a germanilor din România a fost continuată până în decembrie 1989 sub supravegherea strictă a Securității (Dobre et al. 2011; Hüsch 2013; Budeancă 2015, Baier 2014). Majoritatea pieselor conservate în Colecția Fundației Bethlen provin de la sașii care s-au mutat în Germania de Vest. Autoritățile române au permis emigranților să părăsească țara doar cu o cantitate limitată de bagaje. Astfel, faimoasele lăzi lungi de 2,5-3,5 m (Truhen) și obiectele culturale comunitare păstrate în ele nu puteau fi luate în noile case din Republica Federală. „Fiecare sas, care a părăsit satul lui, a lăsat în urmă un mic muzeu” remarca Bethlen într-un interviu din 11 noiembrie 2016. Obiectele aparținând familiilor de saşi transilvăneni, care urmau să emigreze, au ajuns de obicei mai întâi la populația romă din împrejurimi prin cumpărare, schimb sau troc. Prin urmare, comunitatea de romi, care acționa ca intermediar, a jucat un rol crucial în crearea Colecției Fundației Bethlen, deoarece contesa a cumpărat de la ei majoritatea obiectelor pe care le deține astăzi.
Contesa Bethlen a beneficiat de tratament medical în străinătate o dată la cinci ani și astfel a știut despre practicile uzuale de contrabandă minoră care au fost legate de nevoia de numerar în valută a cetățenilor români, care călătoreau spre Vest dintr-o țară afectată de reglementări stricte privind devizele. Ea a văzut că majoritatea oamenilor luau cu ei obiecte valoroase de mică dimensiune (articole ceramice, forme de tort, etc.), obiecte discrete, care nu erau „vizibile" la verificarea bagajelor și care se puteau încadra în categoria „cadou", dar care puteau fi de asemenea vândute în schimbul unor sume în valută în străinătate. A observat de asemenea că cetățenii est-europeni cărora li s-a acordat o viză în Occident, treceau de obicei prin Viena, unde un bine stabilit cerc multilingv de contrabandiști profesioniști se apropia de acești turiști veniți de dincolo de Cortina de Fier și îi întrebau dacă au ceva de vânzare.
Ea a ajuns la concluzia că această practică informală va contribui la sărăcirea culturală a regiunii sale natale datorită dispariției treptate a urmelor materiale ale diferitelor culturi transilvănene. Se temea că atunci când viitorii turiști vor veni în sfârșit în România (interesaţi de cultura în forme cotidiene, de arhitectură locală sau de patrimoniul etnografic al meşteşugurilor locale), ei nu vor mai putea găsi vreo dovadă fizică a culturilor locale autentice. Ea a decis să colecteze cât mai multe obiecte „pentru a păstra aici [în Transilvania] ceva din ceea ce a fost făcut și produs aici.“ Pe scurt, activitatea ei de colectare a artefactelor culturale pentru a asigura păstrarea lor în locul lor originar a reprezentat o critică tăcută a politicilor comuniste din România și un tip instinctiv şi discret de protest împotriva practicii de extorcare a banilor pentru vize de emigrare acordate celor care și-au exprimat dezaprobarea părăsindu-şi ţara natală. Deși în anii 1980, orice absolvent de studii universitare, indiferent de originea etnică, trebuia să plătească o taxă pentru a acoperi costurile învățământului, dacă dorea să emigreze, practica „vânzării" vizelor se referea la membrii minorităților germane și evreiești din România, ale căror vize de ieșire au fost plătite de către Republica Federală Germană și, respectiv, Israel. Rezultatul direct al acestei politici a fost omogenizarea etnică implicită a țării, în general, și a Transilvaniei, în mod particular, care a fost cea mai eterogenă regiune a României de după Primul Război Mondial.
Având în vedere că zona de proveniență a articolelor din această colecție a fost cu precădere Transilvania, nu este surprinzător faptul că populația săsească, care a locuit de secole în această regiune, dar care până în 1989 şi imediat după a părăsit-o pentru Germania (cu excepția unui mic număr de sași care au rămas), a jucat un rol cheie în dezvoltarea Colecției Fundației Bethlen. Achiziționarea obiectelor nu a urmat niciun plan specific și s-a dezvoltat mai degrabă spontan, depinzând de oferta rețelei mari de romi cu care era în contact și de situația financiară a colecționarei la momentul respectiv. De exemplu, dacă un articol a fost considerat „important," dar a fost prea scump, Anikó Bethlen oferea în schimb și piese din colecția sa. A reușit să cumpere articole mai scumpe prin schimbarea duplicatelor sau a copiilor obiectelor, pe care ea le-a achiziționat anterior. După 1989, muzeul municipal din Târgu Mureș a început să cumpere obiecte din colecția sa, pe care le-a vândut pentru a face alte achiziții, muzeul devenind unul dintre clienții săi.
Receptarea socială a colecției este dificil de evaluat. Materialul stocat informal în casa privată a contesei Bethlen este în general necunoscut. Singura excepție poate fi considerată comunitatea de romi, membrii căreia s-au implicat direct în dezvoltarea colecției și li s-au dat bani pentru căutarea și achiziționarea obiectelor de artă. Securitatea știa despre activitatea contesei Bethlen de a salva urme ale trecutului pe cale de dispariție, dar nu a luat-o în serios din cauza dizabilității ei care a împiedicat-o să conducă o mașină și să desfășoare cercetări pentru achiziționarea unor astfel de obiecte. După cum a afirmat într-un interviu din 10 ianuarie 2017, „Securității statului nu-i păsa de lucrurile bune, îi păsa doar de acte de nesupunere civilă sau de lucruri care semănau cu astfel de acte de nesupunere.”
De la sfârșitul anilor 1960 până în prezent, efortul solitar al contesei Bethlen a făcut posibilă crearea unei imense colecții compusă din costume populare maghiare, românești, săsești și rome, tacâmuri, textile, mojare de bronz și fier, fiare de călcat, râșnițe, obiecte din cupru, sticlărie și articole ceramice. Toate acestea au fost făcute fără niciun sprijin din partea statului, și a fost doar rezultatul exploatării iscusite a toleranței informale ale autorităților. Valoarea culturală a colecției este crescută de faptul că multe dintre cele peste 3.000 de piese ale acesteia datează din secolele al optsprezecelea și al nouăsprezecelea, incluzând obiecte care au fost realizate cu materiale și tehnici care astăzi nu mai sunt folosite. Povestea acestor piese este de asemenea povestea vieții cotidiene și a tradițiilor culturale ale oamenilor care locuiau în Transilvania.
Deși colecția este încă necunoscută publicului, câteva sute de vizitatori apar în fiecare an la casa contesei Bethlen pentru a o vedea. Aceștia sunt mai ales persoane private care aparțin unor generații diferite, care de obicei vin în contact cu ea prin vechi cunoștințe sau foști studenți. Intenția viitoare a contesei este aceea de a muta colecția în castelul Bethlen din Criș, restituit, cel mai frumos castel renascentist din Transilvania, construit între secolele al patrusprezecelea și optsprezecelea, ca reședință nobiliară fortificată de mică amploare.
