Colecția conține două tipuri principale de documente oficiale. Prima categorie include, printre altele, stenogramele și procesele-verbale ale mai multor ședințe organizate în cadrul Consiliului Artistic al Filarmonicii de Stat din RSS Moldovenească, care discuta și aproba repertoriul și programul artistic oficial al Noroc-ului în perioada 1967-1970. Aceste documente ilustrează și confirmă preocuparea constantă și vigilentă a autorităților culturale și politice locale pentru problema conformității ideologice, precum și atitudinea lor ostilă față de orice inovație de substanță sau în domeniul stilului, mai ales dacă acestea din urmă puteau fi cumva asociate cu „influența nocivă a Occidentului”. Se pare că cenzura din sfera muzicală era cel puțin la fel de puternică și omniprezentă ca și măsurile similare aplicate față de mediile literare și domeniul cinematografic. A doua categorie de documente se referă la faza finală a activității formației Noroc (adică la vara și toamna anului 1970). Aceste materiale clarifică motivele nemijlocite ale dizolvării și dispariției trupei în septembrie 1970, când Noroc-ul era la apogeul creativității și popularității sale. Regimul era foarte îngrijorat, chiar îngrozit, de conținutul și stilul muzical absolut „ne-sovietic” al Noroc-ului, dar mai ales de manifestările imprevizibile și necontrolabile ale fanilor în timpul concertelor Noroc-ului din afara RSSM, când muzicienii își permiteau să ignore programul aprobat în mod oficial și reacționau la cererea publicului pentru ritmuri și aranjamente muzicale contemporane preluate din Occident.
Perioada cuprinsă între mijlocul și sfârșitul anilor 1960 a marcat o deschidere relativă a regimului și a fost caracterizată de o anumită efervescență culturală în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. În ceea ce privește practicile cotidiene și, în general, subcultura generației tinere, fenomenul stiliagi (în esență, versiunea sovietică a modului de viață hippy din Occident, care accentua, în principal, îmbrăcămintea extravagantă și tendințele occidentale în sfera modei și a coafurilor) a devenit din ce în ce mai popular. În domeniul muzical, genurile tradiționale, care puneau accentul mai ales pe orchestrele de muzică clasică și pe motive și teme folclorice, erau treptat înlocuite și subminate de tendințele alternative moderne. La mijlocul anilor 1960, au apărut primele manifestări ale „beatlo-maniei”, în special în interiorul unor grupuri de tineri intelectuali urbani, care erau la curent cu cele mai noi tendințe fie prin intermediul „centrului” (adică datorită experienței directe a culturii specifice a generației tinere, care înflorea la Moscova sau Leningrad), fie datorită ascultării frecvente a posturilor de radio occidentale (în special, Radio Europa Liberă). În cazul RSS Moldovenești, aceste surse de „subversiune muzicală” erau suplimentate de Radio București și, în special, de emisiunea muzicală extrem de populară lansată de faimosul DJ Cornel Chiriac. Chiriac a fost mai târziu obligat să plece în exil, emigrând la München, unde a lucrat timp de câțiva ani la Europa Liberă, fiind gazda și prezentatorul emisiunii muzicale Metronom, care a devenit faimoasă în cercurile intelectuale din Moldova sovietică. În acest context al transformărilor culturale profunde, la sfârșitul anului 1966, directorul Filarmonicii din Chișinău, Alexandru Fedco, a elaborat un proiect de creare a primei trupe muzicale „moderne” din RSSM. În urma aprobării acestui proiect de către Ministerul Culturii, la sfârșitul anului 1966 viitorul Noroc era deja în repetiții, pregătind prezentarea primului său program oficial. Noul grup a fost lansat în mod oficial în martie 1967. Inițial, susținătorii acestui proiect din cadrul Filarmonicii, precum și liderul Noroc-ului, Mihai Dolgan, au conceput noua trupă ca una de jazz. Cu toate acestea, în curând a devenit evident faptul, că Noroc-ul aducea un stil absolut nou în contextul moldovenesc (dar și sovietic, în general), adică o combinație îndrăzneață și neașteptată dintre motivele și temele folclorice românești, anumite piese originale și cele mai recente hit-uri occidentale împrumutate din repertoriul cântăreților britanici, americani, italieni și francezi, populari în acel moment (aparținând în special genurilor rock și beat). A rezultat o sinteză originală dintre tendințele muzicale occidentale și specificul local. Influența grupului Beatles (dar și a epigonilor britanici și americani ai acestora), precum și a câtorva cântăreți italieni de muzică pop, pare să fi dominat stilul muzical specific al Noroc-ului. Cu toate acestea, trupa a lansat și câteva piese proprii foarte reușite, în limba română, cele mai cunoscute hituri ale lor fiind piesele De ce plâng ghitarele și Cântă un artist. Un alt hit de mare succes, Două manechine, o încercare curajoasă de a imita stilul „psihedelic” al lui Jimmy Hendrix, a fost interzis de către autorități pentru elementele sale „subversive”, fiind mult prea îndepărtat și diferit de formele muzicale acceptabile și tolerate de autoritățile sovietice (Poiată 2013: 207-208).
Formația Noroc și-a atins apogeul popularității sale în anii 1968-1970, când a avut turnee frecvente prin diverse orașe sovietice, bucurându-se de o receptare foarte favorabilă din partea publicului sovietic, în special al tineretului. Trupa Noroc a fost deosebit de populară în Ucraina (în special în Odesa, Dnepropetrovsk, Vinnița și Kiev) și în Rusia, unde stilul său neobișnuit și faptul că își prezenta concertele, în cea mai mare parte, în limba română și în principalele limbi vest-europene i-a adăugat un element specific de exotism. Potrivit mărturiilor membrilor săi aflați încă în viață, succesul Noroc-ului se datora, în mare măsură, și strategiei ingenioase de disimulare practicate de trupă. Atunci când evolua în Moldova, grupul era obligat să respecte îndeaproape programul aprobat în mod oficial, care cuprindea un șir de melodii patriotice sovietice, anumite motive folclorice și aranjamente muzicale „neutre”, prelucrate într-o cheie tradițională. Dimpotrivă, în timpul concertelor sale din alte orașe sovietice, Noroc-ul prezenta, de obicei, un program „alternativ”, care includea, în mare măsură, șlagăre occidentale și producții muzicale proprii, care se bucurau de o receptare entuziastă din partea publicului rusofon, care era extrem de interesat și dornic de ceva diferit. În 1969 și 1970, trupa a reușit să înregistreze două discuri de vinil (fiecare cuprinzând câte două melodii originale) la studiourile companiei sovietice de înregistrări muzicale - Melodiia. Succesul formației poate fi evidențiat prin faptul că grupul a vândut un număr impresionant de discuri- peste 2,5 milioane, ceea ce era aproape fără precedent conform standardelor sovietice. În vara anului 1970, Noroc a avut ocazia să participe la singurul festival muzical la care i s-a permis să fie prezentă dincolo de granițele sovietice - Bratislavska lira (Slovacia), unde a câștigat premiul de simpatie al publicului. În general, în vara lui 1970, se părea că traiectoria muzicală a Noroc-ului se afla la apogeu. Filarmonica din RSS Moldovenească, angajatorul oficial al trupei, se afla în proces de negocieri cu mai mulți organizatori de concerte germani (în vederea unui turneu planificat să aibă loc în Germania de Est și chiar în Berlinul de Vest). Paralel, se purtau negocieri chiar și cu anumiți parteneri latino-americani. Cu toate acestea, două evenimente neașteptate din vara anului 1970 au atras atenția autorităților sovietice asupra mesajului politic subiacent al muzicii în stil occidental promovate de trupă și asupra consecințelor sale foarte reale și palpabile, potențial destabilizatoare, care au pecetluit, de fapt, soarta acestui grup. Primul eveniment a fost un concert organizat la Odesa, la mijlocul lunii iulie 1970. Formația Noroc era extrem de populară în acest oraș, unde exista, de asemenea, o comunitate foarte activă de „hippy sovietici” și o subcultură clandestină înfloritoare a tineretului. În timpul concertului, comportamentul publicului a degenerat în violențe, în cele din urmă dându-se foc Teatrului de Vară din Odesa, unde a avut loc concertul. Publicul a manifestat, de asemenea, un „comportament inacceptabil” în timpul reacției sale entuziaste față de evoluția muzicală a formației, care a decurs „în stil occidental”. Incidentele din Odesa au provocat reacția furibundă a comitetului municipal de partid. Primul secretar al organizației orășenești din Odesa a trimis o scrisoare furioasă omologilor săi din Chișinău, cerând represalii imediate și interzicerea pe viitor a concertelor grupului Noroc la Odesa. Al doilea eveniment crucial a fost legat de turneul trupei românești Mondial la Chișinău, care a avut loc la 31 august și 1 septembrie 1970. Deși formația Noroc nu a fost implicată direct în acest turneu, membrii săi au avut mai multe întâlniri informale cu colegii lor români. De altfel, supraveghetorii oficiali responsabili de sfera culturală au observat anumite asemănări alarmante dintre stilurile și preferințele muzicale ale celor două trupe. În contextul campaniei împotriva „naționalismului local”, aflate în plină desfășurare, această concluzie a autorităților era deosebit de amenințătoare. Ministrul culturii a primit o mustrare oficială pentru că i-a permis trupei Mondial să viziteze Chișinăul. În consecință, acestuia i s-a cerut (probabil, nemijlocit de către primul secretar al CC al PCM, Ivan Bodiul, deși nu există dovezi directe în această privință) să acționeze decisiv împotriva formației Noroc. La 10 septembrie 1970, membrii acesteia au fost convocați de ministrul culturii din RSSM, Leonid Culiuc, aducându-li-se la cunoștință că formația a fost desființată. Ordinul oficial al ministrului în acest sens a fost emis abia șase zile mai târziu, pe 16 septembrie 1970. Membrii trupei au încercat să eludeze decizia și să fenteze sistemul, mutându-se temporar la Filarmonica din Tambov (oraș din Rusia Centrală). Peste doar trei luni, o scrisoare oficială din partea Komsomol-ului de la Chișinău sugera conducerii Filarmonicii din Tambov să îi concedieze pe muzicienii exilați. Prin urmare, existența formației Noroc s-a încheiat definitiv în luna decembrie 1970, deși o parte dintre foștii săi membri s-au reunit patru ani mai târziu pentru a forma o altă trupă sub conducerea lui Mihai Dolgan, sub denumirea Contemporanul (sugerată de autorități). Deși stilul și mesajul muzical al formației Noroc erau lipsite de referințe critice directe și de orice elemente ale unei agende politice anti-regim, semnificația profundă a acestui fenomen cultural nu poate fi subestimată. Noroc-ul a reprezentat o încercare de inițiere a unui experiment muzical fără precedent în contextul moldovenesc (și sovietic, în general), vizând sincronizarea tendințelor muzicale locale cu curentele muzicii contemporane din Occident. Totodată, formația păstra o strânsă legătură cu tradiția folclorică românească și cu patrimoniul muzical local. Popularitatea grupului Noroc s-a datorat, în primul rând, stilului său muzical inovator, dar și percepției publice ale concertelor sale, văzute drept o adevărată „revoluție muzicală” și „un protest prin muzică împotriva lagărului comunist” (Poiată 2013: 169). Această percepție era împărtășită atât de publicul entuziast, cât și de autoritățile sovietice, care au reușit să înțeleagă destul de rapid potențialul subversiv al „imitării stilului de viață decadent și burghez din Occident” pentru stabilitatea regimului. Deși influența formației Noroc nu ar trebui exagerată, muzica lor a construit un spațiu social alternativ și o subcultură distinctă, încălcând monopolul oficial asupra chestiunilor și normelor culturale. Mulți dintre tinerii intelectuali critici din RSSM-ul de atunci au resimțit o afinitate profundă cu tendința spre emancipare muzicală întruchipată de Noroc. În paralel cu manifestările similare din domeniul literaturii și ale industriei filmului, tendințele „moderniste” din sfera muzicală manifestate la sfârșitul anilor 1960 au pus la grea încercare limitele toleranței regimului sovietic și au articulat o viziune alternativă radicală a producției culturale, care devia în mod semnificativ de la canonul oficial rigid, impus cu forța, „de sus”, de autorități.
