Colecția privată de fotografii Alexandru Barnea epitomizează ceea ce s-ar putea numi rezistența pasivă față de politica regimului Ceaușescu de a sistematiza peisajul urban și rural al României. Expresia tipică a acestei rezistențe pasive a fost imortalizarea pe hîrtie fotografică sau diapozitive a monumentelor istorice pe cale de a fi demolate. Această rezistență pasivă se oprea cu un pas înainte de a exprima public și deschis dezacordul cu această politică, așa cum aproape toți disidenții din România comunistă de la sfîrșitului anilor 1980 au făcut-o. Totuși, această rezistență pasivă, care a reușit să păstreze memoria orașelor distruse, nu a fost un gest politic și cultural tolerat de autoritățile comuniste. Fotografierea zonelor aflate în curs de demolare nu se putea face decît pe ascuns, iar orice deconspirare a intențiilor de a fotografia o zonă urbană înainte ca buldozerele să o distrugă complet implica intervenția imediată poliției secrete. Pe scurt, dacă discursul critic al disidenților la adresa demolărilor abuzive a discreditat complet regimul Ceaușescu pe plan internațional pînă la șfîrșitul anilor 1980, acțiunea tăcută a celor care au fotografiat monumentele istorice condamnate de acest regim a asigurat conservarea memoriei lor pentru generațiile viitoare.
Originile acestei politici de demolare a orașelor și satelor României comuniste se află în tezele Congresului al X-lea al Partidului Comunist Român (PCR) din 1969 și în documentele oficiale ale Conferinței Naționale din 1972. Printre altele, s-au stabilit atunci și “obiectivele și direcțiile principale ale sistematizării teritoriului și localităților,” al căror țel ultim era “organizarea armonioasă a teritoriului țării, ... amenajarea pe bază de plan a orașelor și satelor, în concordanță cu progresul economic și social general.” Doi ani mai tîrziu, Marea Adunare Națională, acest simulacru de parlament care se întrunea sub comunism cam de două ori pe an pentru a legifera documentele de partid a adoptat, în sesiunea din 29-30 octombrie, Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale. Această lege nu a fost imediat pusă în aplicare, ci abia după ce cutremurul devastator din 1977 a afectat capitala României într-o măsură mult mai mare decît orice alt oraș datorită poziției geografice și a regimului de înălțime a clădirilor. Acest tragic eveniment a provocat decesul a aproape 1500 de persoane numai în București din cauza prăbușirii mai multor clădiri înalte din centrul orașului, ceea ce a necesitat apoi reconstruirea unor zone urbane considerabile. Această calamitate naturală a oferit pretextul reorganizării întregului peisaj urban din București și din alte orașe. Semnificativă pentru ideile care au animat așa numitul plan de sistematizare urbană comunistă a fost desființarea după cutremur a Comisiei Monumentelor Istorice, care funcționa din 1892. Apoi, pe 1 martie 1978, Consiliul de Stat a adoptat un decret de funcționare a Comisiei de Partid și de Stat pentru sistematizarea zonelor urbane și rurale, și a creat în acest fel cadrul instituțional pentru aplicarea planului de restructurare masivă a tuturor localităților României în conformitate cu indicațiile secretarului general al PCR, Nicolae Ceaușescu.
Cele mai afectate zone au fost cele urbane, pentru că planul a început să fie aplicat în zonele rurale abia la sfîrșitul anilor 1980, ceea ce a provocat la vremea respectivă protestele mai multor disidenți români și maghiari. Cei din urmă au fost cu precădere îngrijorați de afectarea patrimoniului arhitectonic antebelic din Transilvania, creat în timpul administrației austro-ungare, dar mai ales de distrugerea patrimoniului rural al comunității maghiare din România. În realitate, această politică a reușit să devasteze cu precădere orașele din România antebelică sau aşa-numitul Vechi Regat. Aceste oraşe, spre deosebire de cele din Transilvania sau Banat, nu aveau o structură clară pentru că se dezvoltaseră în cadrul fostului Imperiu Otoman și implicit în afara oricărei influențe occidentale cu privire la planificarea urbană modernă. În aceste regiuni, sistematizarea comunistă a afectat nu numai centrele orașelor sau structura străzilor, ci şi largi zone urbane. În final, un număr de 29 de orașe au fost demolate și reconstruite în proporție de pînă la 85-90%. O asemenea reconstrucție a implicat completa distrugere a unor cartiere rezidențiale cu locuințe individuale, dintre care multe constituiau bijuterii arhitectonice realizate de profesioniștii din perioada pre-comunistă. În locul lor au fost construite așa-numitele centre civice, care cuprindeau de regulă o nouă piață centrală înconjurată de clădiri destinate să adăpostească sediile organizațiilor locale și regionale de partid și sindicat. În plus, alte 37 de orașe din Transilvania, care aveau deja un plan urban bine conturat, similar orașelor europene, dar adăposteau și un segment important al populației din comunitatea maghiară, au fost parțial afectate de demolări deși nu atît de radical precum cele din Vechiul Regat.
Epitomul planurilor de restructurare urbană ale regimului Ceaușescu, însă, a fost și a rămas Bucureștiul, în al cărui centru tronează și astăzi simbolul ideilor fostului dictator despre urbanizare: enorma Casă a Poporului, a doua clădire din lume ca mărime după Pentagon-ul din vecinătatea capitalei Statelor Unite, şi care a devenit între timp Parlamentul României. Demolările au afectat însă întregul oraș prin construirea de noi blocuri masive, de tip locuințe sociale, inclusiv în zona centrală, și prin distrugerea mai multor monumente istorice, mai ales biserici și mănăstiri. Interesant de remarcat este că un număr considerabil de asemenea edificii religioase au fost translatate din pozițiile lor originale în spatele noilor edificii, printr-o operațiune tehnică foarte complicată și costisitoare, care a necesitat multă ingeniozitate inginerească. Desigur, prin mutare au fost salvate de la distrugere, dar și-au pierdut odată cu vizibilitatea în spațiul urban și toată gloria din trecut. Pe scurt, planul de sistematizare urbană nu a constituit 0 excepție față de modul în care erau luate deciziile într-o dictatură, care depindeau de aprobarea discreționară a liderului suprem. Trebuie menționat că aceste demolări au provocat enorme suferințe umane, pentru că proprietățile private putea fi demolate fără niciun fel de probleme pentru că nu erau deloc protejate prin lege, în timp ce compensațiile primite pentru pierderea locuinței nu acopereau nici pe departe pierderile materiale suferite. În ciuda pozițiilor critice exprimate de disidenții din România sau de jurnaliști și politicieni occidentali împotriva acestor distrugeri arbitrare, regimul Ceaușescu a continuat aplicarea politicii de sistematizare pînă în ultima sa zi de existență. Din acest motiv, peisajul urban din București s-a schimbat radical de -a lungul anilor 1980, iar de-atunci încoace a rămas un martor mut al disfuncționalităţilor unui sistem politic bazat pe un singur partid, în care ideile unui singur om pot afecta viețile atît de multor indivizi. Declarația Adunării Generale a Consiliul Internațional al Monumentelor și Siturilor din 12-18 mai 1984 rezumă în puține cuvinte esența transformărilor impuse prin acest așa numit program de sistematizare: “Niciodată în secolul nostru vreo forță umană nu a pus conștient și ostentativ în aplicare un program care în timp de pace să ducă la distrugerea voită a patrimoniului artistic al unei întregi națiuni, așa cum constatăm în România.” (https://unknownbucharest.com/demolitions-of-the-80s/)
Pentru a putea imagina mai bine proporțiile acestei schimbări radicale, se poate menționa că, începînd cu 1977, peste 10.000 de locuințe au fost demolate și peste 50.000 de oameni au fost mutați, cel mai adesea împotriva voinței lor, în alte locuințe. Pentru a face loc Casei Poporului, unui nou centru administrativ și Bulevardului Victoria Socialismului, zona din centrul capitalei definită după numele reperelor urbane pre-comuniste Izvor-Mihai Vodă-Uranus a fost în totalitate dărâmată. Dimensiunile acestui imens proiect de demolare au fost atît de mari și au lăsat ecouri atît de semnificative în conștiința publică încît, după ce proiectul de distrugere a fost desăvîrșit, fraza inspirată din declarația de mai sus și repetată în spațiul public din România de Andrei Pandele, arhitect și fotograf al demolărilor la rîndul său, a devenit celebră: ”Bucureștiul este singura capitală din lume distrusă pe timp de pace.” Nu există foarte multe documente care păstrează memoria etapelor care au condus la demolările ce i-au adus comunismului românesc un renume atît de prost. Între aceste documente, și așa puține, arhiva de fotografii care alcătuiește colecția privată a lui Alexandru Barnea este cu atît mai prețioasă cu cît statutul acesteia era, pînă relativ de curînd, unul eminamente privat.
Arhiva de fotografii a lui Alexandru Barnea, care marchează mai multe dintre etapele demolărilor din centrul Bucureștiului, este produsul direct al unei duble pasiuni a colecționarului: de istoric și de fotograf. ”Fac fotografii încă din copilărie. Tata avea un aparat din timpul războiului, cu film 6x6, și mă lăsa să fac, pe șantierele arheologice – el e, de altfel, cel de la care am moștenit această meserie – fotografii. De atunci, din copilărie, datează pasiunea și pentru fotografie, și pentru istorie, fiindcă făceam poze istoriei, de fapt. Cînd mergeam pe șantierele arheologice unde lucra tatăl meu, eram, de fapt, la doi pași de istorie, de moștenirea istoriei. Lucrurile în aceste două direcții au venit de la sine: am cultivat această pasiune întîi în imediata mea apropiere, făcînd poze rudelor și prietenilor. Am fost, pe de altă parte, tot timpul interesat de istorie și viața mea profesională a confirmat acest interes. Primul meu aparat are mai bine de jumătate de secol. Îl păstrez și azi și cred că încă mai este funcțional”, spune Alexandru Barnea despre începuturile pasiunii sale pentru fotografie.
Atunci cînd a aflat despre intenția autorităților comuniste de a modifica radical, prin demolare, o bună parte din centrul Bucureștiului, Alexandru Barnea a înțeles miza anti-istorică a acestui amplu proiect de demolare și de distrugere. ”Aveam relații în zonele care se ocupau de construcție, arhitectură, istoria artei – și, din informațiile primite de la ei, am aflat repede despre ceea ce urmează se întîmple cu adevărat. Zona atacabilă era una cu mai multe monumente, mai vechi și mai noi. Zonele acestea erau pline de istorie. Ei bine, și peste această istorie s-a trecut cu buldozerul!” rememorează Alexandru Barnea. Planul de demolare a fost conceput în mai mulți pași și, cel puțin în faza sa de început, cu mare grijă în privința sensibilităților oamenilor care locuiau în zonele afectate, își mai amintește el. ”Au început cu zone care nu aveau un potențial mare de scandal, cu niște zone din care oamenii au fost mutați în locuințe, cred că mai confortabile, în altă parte. Ca să nu provoace scandal. Au fost, de fapt, abili: multe din locuințele pe care le-au dărâmat primele erau destul de precare, încălzirea se făcea, de regulă, cu lemne. Or, în locuințele noi confortul era sporit, ceea ce provoca aprecierea celor mutați în primă fază. Dar, mai apoi, s-au înfăptuit marile crime: monumente distruse, biserici demolate sau mutate, obiecte de patrimoniu arhitectual rase. Eu știam de la început că vor ajunge aici. Că vor ajunge la aceste crime. Pe de altă parte, nu se spunea că se dărămă. Nu era un verb bun, adecvat, liniștitor. Se spunea că zona se reamenajează. Totul era vîndut ca un proiect de înfrumusețare a zonei. Presa numai asta spunea. Desigur că, în realitate, nu era vorba de așa ceva. Sau se spunea despre distrugerea acelor zone din centrul Bucureștiului că se aplică un ”plan de sistematizare.” În realitate, ceea ce se întîmpla sub ochii noștri era o crimă. În realitate, se punea în practică, pas cu pas, o crimă la adresa patrimoniului acestui oraș, la adresa arhitecturii sale,” precizează Alexandru Barnea.
La scurt timp după ce a înțeles în detaliu dimensiunile acestui proiect de demolare, Alexandru Barnea a început, și din interes profesional, și ca istoric pasionat, să studieze ceea ce se întîmpla în zonele care urmau să fie modificate, în primul rînd printr-o distrugere de patrimoniu radicală. ”După ce am aflat că se va demola, nu am făcut altceva, în primă fază, decît să observ încet-încet acest proces. Observam cu pasul, prin intermdiul unor plimbări prelungi, observam cu ochiul meu ceea ce se făcea sau se pregătea acolo; nu luam aparatul de fotografiat cu mine, doar vedeam unde începe acest proiect teribil și încotro duce el,” povestește Alexandru Barnea. ”La un moment dat am început să fac fotografii. Cînd am aflat cam ce urmează să se întîmple și văzînd că deja se pune în aplicare cu rigoare planul de distrugere, am decis să fac fotografii, cîte pot eu, pentru a salva – nu știam pentru cînd anume – ceea ce încă mai era în picioare. Sau măcar pentru a salva părți din memoria acelor locuri,” mai adaugă deținătorul colecției.
Procesul de observare, cum îl denumește domnul Alexandru Barnea, a început la finalul anilor 1970 și s-a derulat pînă în primii doi ani ai deceniului următor. Etapa în care a realizat fotografiile mai multor locuri cu istorie specifică din perimetrul Izvor–Mihai Vodă–Uranus a început, în mod sistematic, în 1981 și s-a încheiat în 1986. ”Cred că pot să spun că pozele mele s-au născut din spaima că totul va fi distrus, că totul va fi ras. Fiind un bucureștean get-beget, îmi cunoșteam orașul și am vrut să îi păstrez cît mai mult din ceea ce făcea farmecul într-o epocă sau alta. Eu țineam mult și țin și acum la străzile acestui oraș, la monumentele lui. Or, pozele mele, ceea ce am reușit eu să fac în acei 5-6 ani este, putem să spunem și așa, o formă de respect pentru memoria și pentru istoria orașului pe care îl iubesc. Cred că, sub raportul patrimoniului distrus, ceea ce redau pozele mele reprezintă, nu vreau să mă laud, dar nici nu vreau să fiu modest, esențialul. Nu puteam, desigur, să fac tot, să pozez tot. Dar am făcut multe, ” menționează Alexandru Barnea.
Posesorul colecției își amintește că făcea cam 10-12 fotografii pe an din zonele afectate de masivele demolări dictate de regimul comunist în centrul Bucureștiului. În acest ritm a reușit să adune un patrimoniu de cîteva zeci de asemenea fotografii. A fost nevoit să își înfrîneze această pasiunea în 1986: ”Atunci, pentru mine, acel an a fost, cum se spune în românește, ’bomboana de pe colivă.’ Pentru că atunci chiar mi-a fost frică. Am făcut fotografia dinspre Schitu Măgureanu, cu Casa Poporului care se vedea deja. Era o zonă supravegheată și chiar mi-a fost frică.” Cu privire la semnificația pieselor care alcătuiesc colecția sa, mai adaugă: ”Am fost conștient că salvez o lume dispărută; tot timpul am fost conștient de acest fapt. Asta am și vrut, asta era mereu în mintea mea. Ca să vadă lumea ce s-a pierdut din acea bogăție arhitectonică, ce anume a distrus comunismul.” De asemenea, Alexandru Barnea mai precizează că a fost conștient de ” faptul că, deși comuniștii pretindeau că țin de moștenirea istorică, deși pretindeau că respectă istoria, în realitate ei erau opaci la toate acestea. Opaci și, fotografiile mele vorbesc explicit despre aceasta, chiar distrugători. Era indiferență și dispreț și pornire distrugătoare pentru toate aceste epoci care au construit Bucureștiul și România. În mod punctual, legat de fotografiile pe care le-a păstrat memoria aparatului meu de fotografiat, este vorba și de distrugerea sistematică a unor documente și elemente de arhitectură foarte specială – epoca medievală și început de epocă modernă.” Întrucît erau fotografii care contraziceau liniile oficiale de propagandă ale regimului comunist, statutul lor a fost, înainte de 1989, unul exclusiv privat. A rămas așa şi o bună parte a perioadei care s-a scurs de la căderea regimului comunist din România. Despre cîteva dintre ele, 13 la număr, a apărut un mic studiu într-o publicație bilingvă, în română și în italiană. Povestea acestor fotografii a fost rezumată de autorul și, totodată, de proprietarul lor în cadrul unei conferințe publice ținute în prima parte a anului 2017 și organizată sub tutela Facultății de Istorie, în strînsă legătură cu cîțiva dintre cercetătorii români implicați în proiectul COURAGE.
