Cele cîteva pagini de manuscris care conțin primele sale poeme, precum și zecile de file ale jurnalului din armată al lui Ion Monoran reprezintă, din punct de vedere cronologic, primele documente din Colecția Ion Monoran. Anii care marchează începuturile acestei colecții sînt 1972-1974. La aceste prime manuscrise se adaugă, în timp, alte sute de pagini cu poezii. Toate elementele care alcătuiesc această colecție au regim privat și se păstrează actualmente în locuința familiei Monoran.
Jurnalul din armată al lui Ion Monoran documentează o perioadă delicată și foarte tensionată din viața acestuia: satisfacerea stagiului militar, în condiții foarte dificile, în anii 1974 și 1975, într-o unitate militară în care erau trimiși cei care erau socotiți ostili regimului comunist. Acestă repartiție militară – în unitatea care deservea un combinat petrochimic din sudul României – era urmarea faptului că, în perioada liceului, împreună cu alți colegi, Ion Monoran încercase să fugă clandestin din țară, ceea ce i-a atras exmatricularea.
De-a lungul anilor 1980, această colecție s-a mărit în mod constant, fără întreruperi, astfel încît, împreună cu obiectele de uz personal, dar și cu mașina de scris achiziționată în 1984, ea formează un tot unitar. Merită subliniat că mașina de scris reprezenta un obiect care avea, în comunismul românesc, un regim aparte pentru că era considerat de către oficialități ca un instrument cu potențial subversiv. Potrivit legislației aflate în vigoare atunci, persoanele care dețineau mașini de scris erau obligate să depună la miliție, la începutul fiecărui an, o mostră de text bătut la propria mașină. Ca și amprentele umane, literele bătute la o mașină de scris au caracteristici care le individualizează. Astfel, posibilitatea de distribui manifeste sau texte samizdat în România comunistă era drastic redusă, pentru că originea oricărui astfel de text clandestin putea fi ușor stabilită în cazul în care acest text era obținut prin multiplicare la mașina de scris.
Cea mai numeroasă categorie de documente care se păstrează în această colecție o reprezintă manuscrisele care conțin poezii. Multe dintre acestea au un puternic caracter social, cu accente critice la adresa regimului comunist. Dintre sutele de poeme compuse, foarte puține au fost publicate înainte de 1989, și relativ puține chiar și pînă la moartea prematură a lui Ion Monoran în 1993. Datorită debutului tardiv și postum în volum, care s-a produs abia în 1994, poetul a rămas marginal în literatura română. Dacă ar fi avut o carieră normală, observa Ruxandra Cesereanu într-un articol din revista Steaua (7-8/1994), poezia lui Monoran ar fi trebuit să fie un reper al generației sale, care este cunoscută în literatura română sub numele de generația optzeciștilor, după deceniul lor de debut. În același sens, Marcel Tolcea, scriitor și coleg de generație cu autorul, scrie într-un articol din revista Orizont (3/1994) că poeziile lui Monoran reprezintă un “model totemic al generației lor.” Marea majoritate a acestor poezii au fost scrise într-un registru “biografic,” după cum le caracterizează scriitorul Mircea Cărtărescu, cel mai cunoscut reprezentant al acestei generații, singurul care are și o carieră internațională. (Cărtărescu 1999, 156). Ele scot în evidență un spirit liber, după cum ne dovedește citatul următor: “Sunt un băiat furtunos, care știe că scrie riscant pentru canonul oficial al perioadei comuniste, dar pun rămășag / că nici un redactor nu s-ar încumeta / să publice un text ca ăsta prin reviste / cu atît mai puțin ideologii / cu care odată și odată tot am să mă răfuiesc eu...” (Monoran 1994, 32). Acest fragment ne ilustrează faptul că, alegînd să scrie cît mai liber, Monoran a ales conștient să rămână practic nepublicat pînă la căderea comunismului. Înainte de 1989, lui Ion Monoran i-au apărut în reviste doar cîteva poeme. Practic, toate cărțile lui Ion Monoran apar postum: Locus Periucundus (1994); Ca un vagabond într-o flanelă roșie (1996); Eu însumi (2009).
Foarte mulți dintre comentatorii poeziilor lui Ion Monoran au menționat o anumită predispoziție către nesupunere, o pornire “belicoasă.” “Gustul pentru insurgență a fost să i se îndeplinească la vremea revoluției, cînd Ion Monoran s-a aflat printre cei din frunte: el a fost cel care a oprit tramvaiele în fața locuinței pastorului László Tőkés și a îndemnat lumea să se ridice împotriva dictaturii” (Vighi 2005, 524).
După 1989, Colecția Ion Monoran a fost completată cu foarte multe materiale de presă. Pe de-o parte, este vorba despre diverse texte – poeme sau articole de publicistică socială și politică – pe care Ion Monoran le-a scris înainte de 1989, dar care au rămas “opere de sertar” până la revoluție. Pe de altă parte, este vorba despre numeroase referințe cu privire la activitatea culturală și socială a lui Ion Monoran, publicate din abundență în presa primilor ani de după căderea comunismului românesc.
Aceste articole publicate de Ion Monoran după 1989, dintre care majoritatea se află în colecția privată a familiei sale, documentează din altă perspectivă acest ”gust pentru insurgență” și pentru dreptate. Deși nu sunt create sub comunism, ele se referă în cea mai mare parte la modul în care ar trebui să fie tratat trecutul comunist, la necesitatea decomunizării și inițierii justiției de tranziție.
Monoran a fost membru fondator al ziarului Timișoara, publicație regională reprezentativă pentru eliberarea de comunism în primii ani de după decembrie 1989. De asemenea, Ion Monoran a fost membru fondator al Societății Timișoara, una dintre cele mai importante grupări ale societății civile din perioada post-1989. În apartamentul lui Ion Monoran, de altfel, au fost scrise mai multe paragrafe din așa numita ”Proclamație de la Timișoara,” care reprezintă primul document public de după 1989, prin care reprezentanți ai societății civile cereau autorităților postcomuniste să inițieze procesul de eliminare din viața publică a foștilor membri ai conducerii partidului comunist și a foștilor angajați ai Securității.
