Mihnea Berindei (n. 1948, București – m. 2016, Veneția) a fost un istoric-turcolog, publicist și activist civic de origine română care a devenit, după emigrarea sa în Franța, în 1970, o personalitate marcantă a exilului românesc de la Paris, fiind implicat plenar în mișcarea de opoziție împotriva regimului Ceaușescu, în special în perioada 1977-1989. El s-a născut pe 22 martie 1948, în familia lui Dan și Ioana Berindei. Tatăl său, istoricul Dan Berindei, provenea dintr-o veche familie boierească din Valahia, care se afirmase în viața politică și militară a României în secolul al XIX-lea. Pe linie maternă, bunicul său era Ioan Hudiță, istoric, profesor universitar la Iași și București, membru marcant și militant al Partidului Național Țărănesc (PNȚ) în perioada interbelică. Familia sa a fost supusă represiunilor comuniste la sfârșitul anilor 1940 și începutul anuilor 1950: bunicii paterni și materni au fost arestați pentru activitate politică în cadruyl partidelor democratice sau pentru ”origine socială nesănătoasă”. Mama sa a fost și ea încarcerată în închisoarea Văcărești, unde s-a născut sora sa, Ruxandra, în 1951. Între 1966 și 1970 Mihnea Berindei a urmat cursurile Facultății de Istorie a Universității din București, fiind preocupat în special de studierea osmanisticii. În anul 1970, fiind student în anul patru, a reușit să obțină o bursă pentru o scurtă călătorie de studii la Istanbul. După un scurt sejur turc, a plecat la Paris, unde ăși va continua stuydiile de osmanistică la Ecole Pratique des Hautes Etudes (EPHE), secțiunea a 6-a, care va deveni mai târziu EHESS. A absolvit această instituție în 1972, urmând studii aprofudate în domeniul osmanisticii la Ecole Pratique des Hautes Etudes (secția a 4-a) și la Institut National des Langues et Civilisations Orientales (INALCO). A fost cercetător la EHESS și la Institut des Sciences Sociales du Politique din cadrul Centre National de la Recherche Scientifique (CNRS). Între 1971 și 1991, Mihnea Berindei și-a continuat cercetările privind istoria Imperiului Otoman. De asemenea, a fost membru al colectivului editorial al revistei istorice Turcica (1980-1989) (Lența 2016). Până în 1977, s-a preocupat în special de interesele sale științifice. În contextul apariției „mișcării Goma” și al altor manifestări de rezistență împotriva regimului Ceaușescu, Mihnea Berindei începe să se implice activ în activitatea exilului românesc. El a participat activ și în cadrul unor grupuri de cercetare multidisciplinară privind țările comuniste și relațiile dintre Est și Vest. Într-o conferință susținută la Iași în decembrie 2011, el afirma că „s-a simțit obligat să facă ceva” pentru țara sa. A devenit treptat unul din membrii importanți ai exilului românesc anti-comunist, democratic, din Occident. A fost membru fondator al Comitetului Francez pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, constituit în 1977 pentru sprijinirea mișcării Goma. Ulterior, când Comitetul Francez pentru Apărarea Drepturilor Omului din România a fost transformat în Liga Franceză pentru Apărarea Drepturilor Omului din Paris (afiliată la Fédération Internationale des Droits de l'Homme), el a acționat în calitate de purtător de cuvânt și vicepreședinte al ei. În perioada următoare, până la căderea regimului Ceaușescu, s-a implicat plenar în acțiunile de monitorizare a situației disidenților români, în organizarea de manifestații în favoarea celor persecutați în România și în alte țări ale blocului sovietic, fiind preocupat în special de nerespectarea drepturilor omului în România comunistă. A fost unul dintre inițiatorii campaniei de protest și a rețelei europene de solidarizare cu satele românești, amenințate de distrugere în cadrul planului regimului comunist de sistematizare a teritoriului. Această inițiativă a devenit cunoscută sub numele de Opération Villages Roumains. Mihnea Berindei avea relații strânse cu alți exilați din țările comuniste și cu organizații internaționale de apărare a drepturilor omului (Amnesty International, Helsinki Watch, Human Rights Watch). O componentă importantă a activității sale a fost cea legată de presa franceză. Grație contactelor sale sistematice cu jurnaliștii francezi, a fost posibilă apariția unor știri și articole de opinie despre situația din România comunistă în publicații importante, precum Le Monde, Le Figaro, Le Quotidien de Paris, Le Matin sau difuzarea unor emisiuni cu aceeași tematică la Radio France International. Începând din 1978, a avut o relație strânsă cu postul de radio Europa Liberă, mai ales cu secția de limba română, unde lucrau câțiva prieteni și colaboratori ai lui Mihnea Berindei, precum Vlad Georgescu sau Mihai Dim. Sturdza. De asemenea, Berindei a fost colaborator, autor sau chiar membru al colegiului de redacție la mai multe periodice care erau dedicate situației din Europa de Est și erau tipărite în exil. Este vorba, în special, de revistele L’Alternative (1979-1985), La Nouvelle Alternative (1986-1990) sau L’Autre Europe (1986-1990), în care Mihnea Berindei publica articole de informare și de analiză privind situația din România. Berindei a scris despre opoziția culturală, soarta minorităților naționale și a religiei în România comunistă și, de asemenea, a semnat analize privind politicile sociale, economice și culturale ale regimului Ceaușescu. De asemenea, el a facilitat publicarea scrierilor disidenților români în paginile acestor două reviste (Stoica 2016). El a colaborat îndeaproape cu mai multe personalități remarcabile ale exilului românesc din Franța, inclusiv cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Dumitru Țepeneag, Eugen și Marie-France Ionesco, Maria Brătianu, Sanda Stolojan, Constantin Cesianu, Matei Cazacu etc., reușind însă să atragă în susținerea cauzei românești și un șir de intelectuali francezi preocupați de această regiune, inclusiv pe Catherine Durandin, Claude Karnoouh sau Anne Planche. De asemenea, istoricul român s-a implicat și a participat la acțiuni de protest împotriva regimului Ceaușescu. Acestea au inclus demonstrații în fața Ambasadei României din Franța, adunarea de semnături în sprijinul disidenților persecutați de către autoritățile comuniste, culegerea de informații despre opoziția din România și sensibilizarea opiniei publice occidentale privind soarta celor care au îndrăznit să protesteze împotriva lui Ceaușescu și a politicilor sale. Activitatea sa era atent monitorizată de Securitate, el primind chiar amenințări cu moartea din partea unei organizații pe nume ”Fiii lui Avram Iancu” – una dintre fațadele de peste hotare ale poliției politice din România. După 1989, Mihnea Berindei s-a implicat cu același entuziasm în eforturile de democratizare a României și de semnalare a abuzurilor noului regim neocomunist. A contribuit în mod esențial  la nașterea societății civile post-decembriste, fiind unul dintre cofondatorii Grupului pentru Dialog Social (GDS) și ai Revistei 22. Deși nu a aderat vreodată la un partid politic, s-a implicat în construirea proiectului politic al Partidului Alianței Civice (PAC), pe care îl vedea ca o alternativă democratică la Frontul Salvării Naționale și formațiunile sale succesoare, dar și la partidele istorice. A depus eforturi și pentru consolidarea democratică a altor societăți din regiune, după 1990, în special în cazul Republicii Moldova, Bulgariei, Kosovo etc., folosindu-și în acest scop conexiunile din cercurile politice franceze și europene. Mihnea Berindei a păstrat însă un interes constant pentru perioada comunistă din istoria României., Astfel, în 2006 a devenit membru al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, aducându-și o contribuție importantă la redactarea Raportului Final al acesteia. Din 2007 și până la sfârșitul vieții, a fost implicat, împreună cu Armand Goșu și Dorin Dobrincu, în elaborarea unei colecții de documente provenite de la vârfurile partidului-stat, care a fost reunită în câteva volume cu titlul Istoria comunismului din România, reprezentând o contribuție esențială pentru înțelegerea modului de funcționare a regimului comunist. Prezenta colecție reflectă varietatea acestor preocupări, accentuând implicarea civică și politică din exil a lui Mihnea Berindei, în special în perioada 1977-1989. Aceste activități au lăsat în plan secund preocupările sale academice de osmanistică, el pălanificând să revină la acestea spre sfârșitul vieții. Colaboratorii săi (în special Monica Lovinescu) remarcau altruismul și implicarea sa absolut dezinteresată în activitățile exilului românesc. Chiar dacă a fost atacat după 2000 de cercuri apropiate de fosta Securitate, fiind acuzat de colaborare cu serviciile secrete românești (fapt niciodată demonstrat), Mihnea Berindei rămâne un exemplu de verticalitate morală și consecvență civică rar întâlnit în rândurile opozanților regimului Ceaușescu. Convingerile sale politice, mai curând de orientare liberală de stânga, au rămas la fel de ferme și înainte, și după 1989, astfel încât el reprezintă o personalitate-reper a exilului românesc din Franța și a opoziției democratice față de regimul comunist român.