Alexandru Barnea (n.1944, București -) este profesor universitar și specialist în istorie antică și arheologie, cu precădere în epoca romană și bizantină. A fost, pentru două mandate, decan al Facultății de Istorie a Universității din București între 1996 și 2004. De asemenea, a deținut funcția de șef al Catedrei de Istorie Antică, Arheologie și Istoria Artei din cadrul aceleiași Facultăți de Istorie. A realizat și coordonat lucrări de săpături arheologice în cîteva dintre cele mai importante situri din România. Este autor, co-autor sau participant la peste 100 de volume de studii de specialitate. A participat la peste 50 de colocvii și conferințe naționale și internaționale.

Pasionat de mic copil de fotografie, este autor al cîtorva mii de instantanee, aceasta acoperind o tematică foarte variată. Una din direcțiile acoperite de pasiunea fotografică a lui Alexandru Barnea recuperează și istoria recentă a României, din perspectiva proiectului de demolare a centrului orașului București, în vederea reconstrucției acestuia în concordanță cu dezideratele viziunii ahitectonice comuniste. Acțiunea sa de a imortaliza pe diapozitiv imagini din Bucureștiul pe care le dispariție este descrisă de Alexandru Barnea fără niciun fel de emfază, fără a încercă să-și aroge retroactiv merite pe care el le consideră necuvenite, deși foarte puțini au fost cei care au îndrăznit să întreprindă ceva ce implica riscuri: ”Nu a fost, de fapt, din cale-afară de greu de fotografiat. Cam tot ce am eu în poze era din partea de deal a zonei. Probabil că din acest motiv am și ajuns eu la ele . În fapt, nu erau păzite decît de la mare distanță și cu un efectiv minimal de paznici. Cei care erau văzuți putea fi luați la întrebări și li se puteau smulge filmul din aparat, dar aceasta se întîmpla probabil doar la obiectivele cele mai importante – cum a fost cazul cu zona Sf. Vineri, acolo unde au fost și proteste. În ce mă privește, nu am avut vreo situație de acest gen, dar știu amici cărora li s-a întîmplat să fie întrebați ce fac cu pozele acelea și de ce le fac. Există o singură situația personală care iese din tiparul celorlalte: cazul Văcăreștilor. Nu mi-au dat voie să intru acolo, în imediata apropiere, dar am totuși poză din acea zonă – cel care asigura paza mi-a făcut fotografia. Era deja cea mai mare parte demolată și se lucra, în mare grabă, la temelie. Fundația era din cărămidă perfect păstrată. Am, cum spuneam, un diapozitiv cu acea zonă – dar nu mi se datorează exclusiv. Am avut parte, ca să spun așa, și de o mică complicitate a celui care era la acea oră de pază în zonă. De fapt, a mai fost un moment delicat: în 1986, cînd am făcut poze la zona din care se vedea Casa Poporului și cînd m-am și temut puțin. La celelalte obiective, erau soldați care asigurau perimetrul – dar mult mai puțini. De regulă, nu se vedea, nu erau ostentative; paza era făcută mult mai discret.  ”

Alexandru Barnea a fost membru al Partidului Comunist Român, el nu ascunde acest lucru, ci încearcă să explice ce semnificație avea această apartenență instituțională la o organizație care devenise de masă și ajunsese să cuprindă aproape 4 milioane de membri în 1989. ”Un adversar radical nu puteam să fiu. Era riscant. Eram și membru de partid, fără să am cine știe ce activitate în această linie. Am decis să mă fac membru de partid, la sfatul unui prieten bun, din rațiuni pragmatice, pentru că în felul acesta puteam să urc în sistemul universitar. Așadar, dizident nu aveam cum să fiu și nu am fost. Am fost undeva în marginea sistemului și nu m-am remarcat foarte tare nici într-un fel, nici într-altul. Vedeam ce se întîmplă, vedem că este rău, că este dăunător ce fac oamenii regimului, iar fotografiile mele sunt un fel de a vorbi despre adevărul acelei epoci. ”, spune acesta, rezumînd atitudinea pe care a avut-o față de regimul comunist. Pe de-o parte, apartenența la PCR devenise o necesitate pentru cei din mediul universitar, pentru că înscrierea la doctorat era practic condiționată de acceptarea acestui pas. Pe de altă parte, apartenența la PCR nu mai aducea niciun fel de avantaje odată ce organizația nu mai era una elitistă, ci una de mase, dar rămînerea în afara cadrului formal al partidului era un dezavantaj în orice carieră, pentru că orice promovare se făcea pe criterii politice în primul rînd și abia apoi pe criterii profesionale.