În prima jumătate a anului 1987, tensiunile personale și ideologice din cadrul USM și-au atins apogeul. Aceste tensiuni au ieșit la iveală în mod dramatic la începutul anului, când Pavel Boțu, președinte al USM, care ocupa această funcție de peste două decenii, s-a sinucis. Acest eveniment tragic reflecta nu numai gradul fără precedent al animozităților și rivalităților personale din rândul scriitorilor, ci și o divizare ideologică tot mai accentuată, bazată pe criterii național-culturale. Conferința Scriitorilor din RSSM, organizată la 18 mai 1987, a devenit scena unor dezbateri aprinse și violente. Aceste dezbateri reflectau ruptura generațională între „generația șaizecistă” și scriitorii născuți în perioada interbelică, dar și circumstanțele ideologice transformate în mod radical în timpul Perestroikăi. Unii membri ai USM nu și-au ascuns nemulțumirea fățisă în raport cu conducerea organizației și au folosit contextul din perioada Perestroikăi pentru a-și exprima revendicările radicale. În afară de discursul incisiv al jurnalistului și publicistului Valentin Mândâcanu cu privire la „problema lingvistică”, discursul ținut de Grigore Vieru a atras atenția în mod deosebit, mai ales din cauza virulenței și radicalismului său. La acea vreme, Vieru era un poet bine cunoscut și autor de cărți pentru copii, iar textele sale erau destul de populare și ajungeau la un public mai larg în comparație cu majoritatea colegilor săi. Vieru a fost frecvent atacat pentru „naționalism” și „devieri ideologice” de către „garda veche” din interiorul USM, în special de Andrei Lupan. Vieru a folosit astfel această conferință pentru a lansa un atac violent la adresa lui Lupan personal și împotriva „vechiului stil de conducere” din cadrul USM, în general. Cu toate acestea, discursul lui Vieru este semnificativ nu din cauza unor reglări personale de conturi, ci datorită problemelor mai largi pe care le-a abordat. În primul rând, el a răspuns la acuzațiile de imitație și preluare necritică a modelului românesc, sintetizate în formula „a se uita peste Prut.” Vieru se întreba retoric: „De ce nu m-aș uita [în această direcție], la urma urmei? De ce am dreptul să mă uit spre Turcia, iar peste Prut nu? Ce rău mi-au făcut Sadoveanu, Călinescu, Arghezi, Blaga, Stănescu?” Aceste referințe culturale au evidențiat fără echivoc poziția sa pro-românească în dezbaterile din acea perioadă. În al doilea rând, atacându-l pe Lupan pentru pro-stalinismul său și pentru „păcatele sale ideologice”, precum și pentru poziția sa ambiguă față de regim, Vieru a folosit un limbaj extrem de radical, depășind cu mult retorica prudentă din perioada timpurie a Perestroikăi. El s-a referit la un șir de probleme „arzătoare” care au transformat discursul său într-unul subversiv în ochii autorităților. Vieru a vorbit despre „situația dezastruoasă în care se află graiul copiilor noștri, poluarea folclorului, neglijarea (să citim: jignirea) limbii materne la televiziunea noastră”, dar a accentuat și criza ecologică, consecințele foametei din 1946-47, precum și „bețivănirea fizică și spirituală a omului de azi”. Toate aceste subiecte vor fi exploatate cu succes de mișcarea națională în anii care au urmat, servind drept sloganuri mobilizatoare pentru opoziția anti-regim. Spre sfârșitul discursului său, Vieru a lansat o adevărată tiradă retorică împotriva adversarului, folosind acest pretext pentru a articula și exprima un șir de revendicări și nemulțumiri sociale și politice:

„Știi oare dumneata că, în spatele distincțiilor și premiilor noastre literare, se întâmplă în plină zi un adevărat dezastru lingvistic? Știi oare dumneata cât de pocit vorbesc azi copiii noștri, tinerii și chiar vârstnicii? Știi oare dumneata că cele câteva grădinițe moldovenești din Chișinău sunt arhipline și este imposibil să-ți aranjezi copilul în ele? Știi oare că, din cele șaptesprezece teleore zilnice, numai două-trei, iar uneori și mai puțin, sunt aruncate emisiunilor în limba maternă?... Știi oare că satele noastre, care ne-au păstrat ca ființă națională, se pustiesc și de oameni, și de suflet?”

Acest discurs radical și plin de pasiune a fost întâmpinat de public „cu aplauze”, marcând o schimbare de ton și de atmosferă care prefigura rolul fundamental jucat mai târziu de scriitori în mobilizarea națională împotriva regimului sovietic. Conferința Scriitorilor din mai 1987 a reprezentat un punct de cotitură în radicalizarea discursului politic. Vieru și unii dintre colegii săi cu convingeri naționale puternice s-au poziționat în prim-planul mișcării de emancipare națională, care se cristaliza în acei ani.