Colecția Irina Margareta Nistor se găsește, actualmente, în locuința privată a colecționarei și numără astăzi numai cîteva zeci de piese. Printre obiectele colecției se numără aproximativ 10 caiete în care au fost inventariate și ordonate, cronologic, toate filmele traduse de aceasta înainte de 1989. În plus, se mai păstrează aproximativ 40 de casete video, în format VHS, pe care au fost înregistrate filme aduse clandestin din Occident, pentru a fi traduse și dublate în limba română de către Irina Margareta Nistor și apoi distribuite în întreaga Românie printr-o rețea informală. Componența actuală a colecției simbolizează dubla natură a activității de colecționare: pe de-o parte, Irina Margareta Nistor a conservat informații care documentează pînă în cel mai mic amănunt întreaga sa activitate (semi)clandestină de traducere a filmelor occidentale, care putea fi întreruptă în orice moment de autoritățile comuniste, dar, pe de altă parte, nu a păstrat decît involuntar cîteva urme palpabile ale acestei activități.
Este, după cum povestește posesoarea acestei colecții, aproape o întîmplare că aceste obiecte au rămas în posesia domniei sale. Caietele în care erau notate cu conștiinciozitate filmele sînt păstrate de Irina Margareta Nistor dintr-un fel de nostalgie pentru munca pe care o făcea înainte de 1989. În schimb, casetele video nu au fost conservate sistematic nici înainte și nici după 1989. Interesant de remarcat este însă că valoarea lor astăzi diferă de cea din timpul comunismului , deși în ambele cazuri această valoare nu este determinată doar de conținutul înregistrat. Acum, casetele sînt obiecte de muzeu prin excelență, cu atît mai mult cu cît conținutul acestora nu se mai poate vedea foarte ușor pentru că, din punct de vedere tehnic, acest mediu de stocare este demult depășit. Înainte de 1989, casetele reprezentau un obiect de troc foarte valoros. “Am avut acasă mai multe casete. Erau foarte prețioase atunci cînd mergeai la doctor, de pildă Dar nu numai acolo. Valorau destul de mult atunci. Și sub raport financiar, și ca bun simbolic, pentru că indicau un anumit status social,” povestește Irina Margareta Nistor. Cu alte cuvinte, aceste casete video deveniseră la sfîrșitul anilor 1980 o formă mai sofisticată de mită decît banii tocmai datorită faptului că reprezentau un produs cultural care era accesibil doar prin intermediul unor rețele informale de distribuție.
Avînd în vedere cele de mai sus, casetele care s-au păstrat astăzi în colecția privată a Irinei Margareta Nistor au valoarea unui mic eșantion raportate la cantitatea de materiale care a rezultat din munca de traducere a filmelor occidentale care au rulat în România pe casete video (semi)clandestine. “E o cifră justă” – apreciază ea – “cam 3.000 de filme am tradus și dublat pînă în 1989. Cu o medie de șase-opt filme pe zi. Am avut, doar o singură dată, zece filme într-o zi. Cred că asta s-a întîmplat într-un weekend, cînd era SRL-ul ăla: o sîmbătă liberă pe lună. SRL nu avea nici o legătură cu ceea ce se înțelege azi prin acest termen [adică Societate cu Răspundere Limitată]. Însemna atunci Săptămîna Redusă de Lucru. Cînd era așa, lucram mai mult la dublajele mele. Trebuie să fi fost o medie de 600 de filme pe an pînă în 1989, pentru că nu traduceam filme în fiecare zi. Le făceam cînd venea cîte un pachet cu casete din afară. De asta, media reală a muncii mele efective era de 6-8 filme pe zi,” rezumă Irina Margareta Nistor statistica activității ei de dinainte de 1989. Traducerea și dublajul cu voce a filmelor din Occident a continuat în România pînă în 1996, atunci cînd a fost adoptată legea drepturilor de autor, o reglementare care, practic, a distrus această afacere.
În privința începuturilor acestei activități, Irina Margareta Nistor își amintește: “Din 1985 a început această poveste. Pe un culoar din TVR [Televiziunea Română], a venit la mine un tip care era, oficial, șeful pompierilor la noi. La cîteva decenii după acel moment, într-un film documentar despre ce am făcut eu înainte de 1989, omul i-a spus realizatoarei că “avea o misiune” și că nu era chiar șeful pompierilor. Atunci, eu nu mi-am dat seama de așa ceva. Mi-a spus că există un om care e interesat de cineva care să dubleze simultan filme direct pentru casetele video. Am ajuns în casa respectivă, unde erau aparatele de redare și de de dublaj. A fost mai întîi un test – ca să vadă cît de bine știu limba engleză. Țin minte perfect ce film era – Doctor Jivago. Eu mai văzusem acest film, fiindcă pe vremea aceea se mai făceau niște vizionări clandestine la Arhive. Tot așa, cu ștabii vremurilor de atunci. Care, bineînțeles că nu știau o boabă din vreo limbă străină. Am văzut acolo Nașul, de pildă. Abia mai apoi am înțeles că acel test fusese doar așa, de formă. Pentru că, în realitate, ‘patronul’ acela nu știa nici o limbă străină, deci nu avea cum să mă verifice pe mine dacă traduc corect sau nu,” rememorează începuturile acestui proiect cultural Irina Margareta Nistor.
Și adaugă, povestind cum se derula o zi obișnuită de traducere și dublaj în timp real: “Era cam așa: veneam la trei jumate de la Televiziune, cînd terminam cu slujba. Era foarte aproape, de fapt. Era vis-a-vis de TVR. Se merge foarte puțin pe o stradă și îți iese repede în cale această casă care se cheamă ‘Petrescu,’ așa cum o chema și pe bunica mea. Intram acolo și ieșeam cînd trebuia să termin. Făceam nonstop trei ore jumate sau patru. Mă opream cît să beau o cafea. Și apoi, cel puțin încă pe atît. Ăsta era stilul meu. Nu aveam nevoie de pauze mari. Îmi place să lucrez întins. Traduceam filmul cap-coadă. De fapt, două dintr-odată, pentru că el deja punea cîte două pe cîte o casetă video. Nu mă puteam opri, căci erau două filme pe casetă. Totul era la prima vedere. Nici nu este adecvat să spun că eu făceam un dublaj pe acele casete; eu făceam un voiceover. Este o voce peste ceva; noi auzim originalul, iar eu trebuia să vorbesc, adecvat și inteligibil, peste vocile acelea originale. ”
În privința echipei de bază care asigura, din București, producția acestor casete traduse și dublate în limba română, Irina Margareta Nistor povestește: “Era acest domn, domnul Zamfir, cel care coordona acolo, în acea casă, această activitate. Toader Zamfir – acesta este numele său și este cît se poate de real. Și Mircea, cel de-al doilea traducător care dubla casetele video din acea vreme, este la fel – cît se poate de real. El era cel care traducea din germană. Povestea lui era foarte interesantă – el practic lucra la Ambasada RDG-ului. Mai era și un inginer electronist, un tip absolut genial. Tot Mihai îl chema și pe el – din păcate, a murit între timp. El a fost cel care a făcut mixerul care ne ajuta pe noi să traducem. De asemenea, el lua de pe satelit, de pe ceva care se chema cred că FilmNet, lua filme din greu. Cei de acolo băgau cod – ca să nu poate fi furate filmele de acolo. Dar Mihai spărgea mereu aceste coduri. Le spărgea săptămînal. Era un tip foarte foarte isteț. Mai erau, tot în acea casă, câțiva oameni care reparau toate alea de pe acolo. La ce rulaj aveau aparatele, astea se mai stricau, normal. Mai erau și văr de-al lui Zamfir care era trimis, din cînd în cînd, să aducă filme din străinătate. Pe aceștia din urmă eu nu îi știu prea bine. Și nici studioul unde erau copiate casetele. Eu, de altfel, am stat aproape numai la subsol – acolo traduceam, acolo aveam, izolație fonică. Nu știu prea bine ce se întîmpla cu filmele după aceea.”
În afară de activitatea de traducere și dublare a filmelor, merită să fie amintit și întreg suportul tehnic necesar acestei activități, care implica de asemenea clandestinitate. Sub comunism, o casetă video putea fi procurată numai de pe “piața neagră,” adică prin canalele de aprovizionare ale economiei alternative. Prețul unei casete video procurate în acest mod era de cîteva sute de lei, într-o perioadă în care salariul mediu lunar era de aproximativ 2000 de lei. O casetă video înregistrată era circa 1000 de lei, în timp ce un aparat video de bună calitate, care putea și înregistra nu numai reda, putea fi cumpărat prin canalele aceleiași economii paralele pentru o sumă de bani colosală: aproximativ 70.000 de lei. (Ca termen de comparație, un apartament cu trei camere în București, unde prețurile erau cele mai ridicate, costa în acea vreme aproximativ 150.000-180.000 de lei, iar pentru 70.000 de lei se putea cumpăra o mașină Dacia standard, modelul care a fost produs sub licență Renault începînd cu 1968, într-o formă aproape neschimbată, la uzinele din Pitești, județul Argeș.) Unii erau doar consumatori ai acestor filme occidentale, în care scop făceau efortul de a cumpăra un player video (pentru aproximativ 30-40.000 de lei), pe care îl foloseau pentru a vedea filme împreună cu familia și prietenii. Alții, dimpotrivă, cîștigau sume importante de bani de pe urma acestei rețele de producere și distribuție a casetelor înregistrate cu filme occidentale.
De fapt, întreaga inițiativă era cu siguranță o afacere foarte bănoasă, dar este foarte dificil de evaluat astăzi cine erau cei care o conduceau cu-adevărat sau cam cît de mulți bani cîștigau în realitate. Irina Margareta Nistor poate spune că, pentru un film tradus și dublat cu voce, ea era plătită 200 de lei. Această sumă echivala la vremea respectivă cu aproximativ 8-9 dolari americani, luînd în considerare rata de schimb neoficială. Ea era, însă, doar o angajată neoficială a ceea ce pare să fi fost o uriașă inițiativă clandestină, care necesita existența unei întregi rețele informale, din care făceau parte indivizi cu diverse atribuții. Potrivit lui Zamfir, care a fost intervievat pentru documentarul Chuck Norris vs. Communism, casetele video neînregistrate erau cumpărate din străinătate și aduse în România prin contrabandă. Apoi, pe aceste caste erau înregistrate filmele traduse de Irina Margareta Nistor, care se vindeau în sute de copii în întreaga Românie. Pentru fiecare județ, exista cel puțin cîte un “dealer” local care ocupa du distribuția zonală a acestor casete. Apoi, existau alții care organizau “seri video” în locuința lor privată, pentru care percepeau o taxă de intrare. Cei care au fost implicați în această afacere sînt mai degrabă echivoci în privința cîștigurilor realizate. O persoană intervievată în cadrul filmului mai sus menționat susține că ar fi cîștigat cam 500 de lei pentru o “seară video” pe vremea cînd salariul mediu era de 2000 de lei. Totuși, cei care conduceau această afacere trebuie să fi cîștigat mult mai mult, în funcție de numărul de casete video pe care puteau să le vîndă. Fără să existe o statistică oficială sau cel puțin fără să existe una care să fie publică, este foarte probabil că în anii 1980 ai comunismului au circulat în România sute de mii de astfel de casete video. Prin urmare, cîștigurile trebuie să fi fost fabuloase. Acest fapt explică și ambiguitatea răspunsurilor legate de bani sau de persoanele cu-adevărat implicate. Zamfir, care pretinde a fi fost capul acestei rețele, susține că Securitatea ar fi lăsat această afacere să meargă pentru că el a reușit să mituiască unele persoane din conducerea acestei instituții oferindu-le și lor casete video cu filme occidentale, care le plăceau și soțiilor și copiilor acestora. Zamfir spune că pînă și Nicu Ceaușescu, fiul cel mare al secretarului general al partidului, lua filme de la el. Acest aranjament a funcționat, potrivit aceluiași Zamfir, datorită faptului că poliția secretă nu a realizat că totul se transformase într-un fenomen de masă. Este greu de crezut că o asemenea schemă putea să funcționeze ani de zile fără să fi existat și o implicare activă a unor indivizi din ierarhia superioară a poliției secrete, dar nu există nicio dovadă în acest sens.
În orice caz, colecția personală a Irinei Margareta Nistor stă mărturie pentru existența unui fenomen social remarcabil: producerea și distribuția de casete video cu filme occidentale ca tip de rezistență culturală contra regimului comunist din România. Într-un sens special, se poate spune că, alături de carnețele în care sînt notate filmele traduse și dublate înainte de 1989, și alături de cele cîteva zeci de casete rămase (aproape) întîmplător în casa doamnei Nistor, în această colecție privată se poate include și vocea Irinei Margareta Nistor. Vocea ei inconfundabilă și cunoscută tuturor celor care au trăit în România anilor 1980 poate fi considerată ca o “piesă de colecție la purtător.” Potrivit posesoarei: “Era și este o voce pasională. Tehnic vorbind: nu este o voce de radio. Nu este una profundă; de exemplu, vocea mea se înalță. Fac în gînd exerciții pentru a reda și cea mai bună traducere pe care sînt eu în stare să o fac, dar și tonalitatea cît mai adecvată a acesteia. Uneori, la unele filme, dădeam două trei soluții pentru cîte o afirmație de acolo. Eu am făcut limbi străine și mi se părea că îl ajut pe privitor să înțeleagă mai bine dacă îi ofeream niște sinonime acolo. Era ca un automatism. Vocea, ca să revin la ea: pasională, răgușită. Este o voce cu personalitate. Și, încă o dată, este pasională: dacă vreți, este la mijloc și pasiunea aceasta pentru film care se mută în ceea ce fac alături de un film, dublînd și traducînd,” își povestește vocea doamna Irina Margareta Nistor.
Înainte de 1989, fără ca nimeni să știe cum arata persoana în cauză, vocea traducătoarei filmelor care circulau (semi)clandestin în România devenise un brand în sine, distinct de vocile regimului oficial. A avut, menționează astăzi Irina Margareta Nistor, o voce care a fost un fel de salvare pentru domnia sa în acele vremuri. “Putem spune una ca asta. Fără să conștientizez atunci acest fapt, în acești termeni. Dar putem privi și în felul acesta, desigur. Acum, uneori, este chiar amuzant și foarte plăcut de altfel cînd mă oprește cineva și îmi spune: vai, dar știți ce mult vă seamănă vocea cu aceea a doamnei care dubla filmele înainte de 1989. Și eu spun prompt: nu îmi seamănă deloc! Căci sînt chiar eu!!!”
Și casetele video aflate în posesia Irinei Margareta Nistor, dar și carnețele în care sunt inventariate filmele traduse și dublate de aceasta sînt astăzi celebre: ele au apărut într-un film documentar cu largă circulație internațională, care a reconstituit activitatea de producere și distribuire a casetelor video (semi)clandestine de dinainte de 1989. Titlul filmului, Chuck Norris versus Communism, face aluzie la faptul că multe dintre casetele care circulau conțineau filme despre artele marțiale, ceea ce sugerează că natura subversivă a acestor filme nu consta în primul rînd în conținutul lor, ci în proveniența occidentală și în circulația (semi)clandestină a acestor produse de cultură pop. După replica inclusă în acest film a lui Ioan Gyuri Pascu, unul dintre membrii trupei satirice Divertis, un grup care acționa la interfața dintre tolerat și interzis și care la rîndul său a fost un star al culturii alternative a tinerei generații din anii 1980, vizionarea acestor filme însemna a face “ceva ce nu e legal în comunism, adică ceva ce nu este comunist.”
