Colecția cuprinde un șir de materiale de arhivă ce țin de activitățile Uniunii Scriitorilor din Moldova în perioada comunistă. Aceste materiale au fost selectate din Fondul Nr. P-2955 (Uniunea Scriitorilor din Moldova), păstrat în prezent la Arhiva Organizațiilor Social-Politice din Republica Moldova (AOSPRM). Cele mai vechi dosare din cuprinsul colecției au fost create în anul 1946, dar primele documente relevante pentru relația dintre regim și scriitorii sovietici moldoveni datează de la începutul anilor 1950, perioadă marcată de dominația „jdanovismului” și de ”campania oficială împotriva cosmopolitismului”, lansată de conducerea sovietică pe baza unei platforme care proclama puritatea ideologică și pleda pentru o interpretare destul de îngustă și exclusivistă a „canonului realist socialist”. Această perioadă a fost caracterizată prin intruziunea deschisă a regimului în procesul literar, prin campanii virulente de presă împotriva pretinșilor „dușmani” ideologici și prin impunerea „teoriilor lingvistice” ale lui Stalin. Aceste trăsături au fost cu atât mai importante și marcante la periferia sovietică, inclusiv în RSS Moldovenească, unde amenințarea contaminării ideologice și a „naționalismului burghez” a fost percepută ca fiind deosebit de periculoasă. Mai multe materiale legate de adunările de partid ale USM din 1951 ilustrează în mod elocvent această stare de lucruri. Cu toate acestea, aproape imediat după moartea lui Stalin (și, în mod semnificativ, chiar înainte de discursul lui Hrușciov de la cel de-al XX-lea Congres al PCUS din 1956), au devenit evidente primele semne ale unei liberalizări relative a regimului. În cazul RSSM, această schimbare a fost întruchipată de al doilea Congres al Scriitorilor Moldoveni, care a avut loc în 1954. Deși platforma Congresului a urmat îndeaproape linia oficială de partid, a fost subliniată și problema patrimoniului literar clasic și, implicit, legăturile strânse dintre cultura și patrimoniul literar „moldovenesc” și cel românesc. Această tendință a fost reflectată în principalul raport din cadrul Congresului, elaborat de președintele Uniunii, Andrei Lupan, care a avut un rol decisiv în schimbarea echilibrului de putere din cadrul USM, fiind considerat, de asemenea, o persoană de încredere de către regim. Astfel, Lupan a fost candidatul perfect pentru a ridica problema spinoasă a patrimoniului literar clasic într-o manieră percepută ca fiind acceptabilă în ochii regimului (a se vedea Masterpiece 1). În acest moment, s-a cristalizat confruntarea dintre așa-numitele tabere ale „basarabenilor” și „transnistrenilor” din cadrul USM. Aceste denumiri convenționale se referă la două grupuri de scriitori care luptau pentru supremație în cadrul organizației. Scindarea dintre cele două tabere a fost structurată conform unor criterii geografice, profesionale și ideologice. Grupul „basarabean” era, în mare parte (dar nu în mod exclusiv), compus din scriitori de origine basarabeană, educați în România interbelică și deținând, astfel, anumite abilități literare și calificări profesionale superioare față de omologii lor „transnistreni”. Cei din urmă, provenind în cea mai mare parte din RASSM, se bucurau de un statut politic și ideologic mai sigur, dar erau vulnerabili în ceea ce privește aptitudinile lor lingvistice și calitatea literară a operelor. Miza acestei lupte simbolice, ideologice și politice era problema impunerii modelului cultural dominant care urma să fie preluat și imitat, adică standardul lingvistic și patrimoniul literar clasic al culturii moldovenești. „Basarabenii” insistau asupra apropierii față de tradiția culturală românească, în timp ce adversarii lor se opuneau ferm acestor tendințe. Acest Congres a marcat victoria preliminară a „taberei basarabene” - care și-a câtigat dominația în domeniul „capitalului simbolic” și a calității producției literare - în lupta lor cu „facțiunea transnistreană”, ale cărei avantaje proveneau din loialitatea lor politică incontestabilă. Până la sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960, echilibrul puterii din cadrul organizației s-a schimbat decisiv în favoarea basarabenilor. Noua situație a fost consfințită de cel de-al doilea Congres al USM, care a avut loc în 1958.
Cea mai mare lacună din cadrul materialelor colecției se referă la perioada cuprinsă între anii 1958 și 1969. Nu există documente care să acopere acest interval în colecțiile AOSPRM. Acest lucru poate fi parțial explicat prin mutarea unor acte relevante în arhiva instituțională a USM (în special, le avem în vedere pe cele legate de cel de-al treilea Congres al USM din anul 1965), dar și, parțial, prin strategia conștientă a autorităților de a elimina unele dosare legate de o perioadă sensibilă și incomodă a evoluției atitudinii scriitorilor față de regim. Din fericire, materialele lucrărilor celui de-al treilea Congres al USM au fost publicate recent de către cercetătorii moldoveni Vasile Bahnaru și Gheorghe Cojocaru și sunt, prin urmare, accesibile publicului larg. Volumul se bazează, în primul rând, pe înregistrarea audio a celui de-al treilea Congres al USM, care este și un masterpiece al Colecției Igor Cașu. Autorii au folosit, de asemenea, o gamă largă de surse scrise din acea perioadă, inclusiv rapoartele stenografice ale lucrărilor și publicații de presă. Deși aceste materiale nu fac parte din colecția propriu-zisă, cel de-al treilea Congres a marcat un punct de cotitură în evoluția USM. Cel de-al treilea Congres a fost primul exemplu de manifestare deschisă a unui mesaj cu caracter național în mediul scriitorilor. În timpul Congresului, desfășurat în limba română, scriitorii au abordat o serie de chestiuni sensibile din punct de vedere politic, cum ar fi situația lingvistică dezastruoasă, reintroducerea alfabetului latin pentru limba „moldovenească” standard, problema educației în limba română la toate nivelurile, precum și subiectul amestecului partidului în problemele literare. Conducerea locală a partidului a fost extrem de îngrijorată și înfuriată de ceea ce regimul percepea drept opinii „naționaliste” și periculoase exprimate de unii dintre participanți. Deși nu s-au aplicat măsuri represive directe și imediate, linia partidului față de orice manifestare a conștiinței naționale s-a înăsprit. Cu această ocazie, a apărut o altă diviziune internă în cadrul USM. Această nouă linie de demarcație separa destul de net generația anterioară, interbelică, a scriitorilor care au asigurat revizuirea standardului lingvistic și a canonului literar la mijlocul și sfârșitul anilor 1950, reușind să impună consacrarea definitivă a modelului literar românesc prin reforma lingvistică din 1957, de noua generație a anilor 1960 („șaizeciștii”). Aceasta din urmă era compusă din scriitori mai tineri, educați în perioada sovietică, care se născuseră, cel mai adesea, în intervalul dintre sfârșitul anilor 1920 și mijlocul anilor 1930. Această nouă generație a devenit din ce în ce mai radicală în cerințele sale de continuare a liberalizării, ajungându-se până la revendicările îndrăznețe exprimate în timpul celui de-al treilea Congres. Cazurile contrastante ale lui Andrei Lupan și Grigore Vieru (vezi Masterpiece 1 și 2), în ciuda multor continuități evidente în discursul lor, ilustrează destul de clar această diviziune generatională și, în cele din urmă, ideologică.
Perioada cuprinsă între sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1980 a fost, într-un fel, o perioadă de „normalizare” relativă a atitudinii scriitorilor față de regim. S-a ajuns la un compromis aparent între autonomia limitată a mediilor literare și reafirmarea controlului din partea partidului. Termenii acestui compromis presupuneau acceptarea tacită a procesului treptat de „românizare latentă” a patrimoniului literar și a limbii standard, partidul păstrând însă un control strict asupra aspectelor care priveau conformitatea ideologică și loialitatea politică. Acest echilibru fragil a început să se destrame după începutul Perestroikăi, în 1985. Cel de-al doilea grup important al materialelor colecției cuprinde o serie de documente de la sfârșitul anilor 1980, în special materialele celui de-al șaptelea Congres al USM, care a avut loc în 1986, precum și stenogramele lucrărilor conferinței naționale a scriitorilor, care a avut loc în mai 1987. Acest din urmă eveniment este deosebit de important în ceea ce privește schimbarea discursului USM și consecințele sale. La Congresul din 1986 au apărut deja fisuri în discursul oficial, atunci când contextul Perestroikăi a fost folosit de anumiți scriitori (mai ales de către cei din generația anilor 1960) pentru a-și exprima preocupările legate de situația lingvistică, de legăturile literare cu România, de anumite probleme ecologice etc. Cu toate acestea, anume conferința din mai 1987 a consacrat ruptura decisivă cu poziția oficială asupra mai multor probleme. Câțiva vorbitori au atacat deschis ceea ce au numit „vechea gardă” și „metodele vechi” persistente în activitățile Uniunii, pledând pentru o democratizare a practicilor interne din cadrul organizației. Unii dintre scriitorii și jurnaliștii cu atitudini ceva mai radicale, de exemplu, Grigore Vieru – a se vedea Masterpiece 2 - și Valentin Mândâcanu, vorbeau deschis despre problemele până atunci tabuizate sau interzise, cum ar fi rusificarea și asimilarea lingvistică, modelul cultural românesc și impactul său asupra RSSM. Erau abordate și subiecte istorice sensibile, de exemplu, deportările din epoca stalinistă și foametea în masă din anii 1946-1947, ca și consecințele ecologice ale proiectelor industriale sovietice. În mai multe privințe, aceste mesaje radicale au clarificat și definit agenda mișcării național-culturale care s-a cristalizat treptat în anii 1988 și 1989. Traiectoria viitoare a protagoniștilor acestor dezbateri este, de asemenea, revelatoare. Vieru a devenit unul dintre cei mai faimoși și radicali activiști naționali în 1989-1991, redactând, de asemenea, primul text cu grafie latină din RSSM, publicat în săptămânalul USM Literatura și Arta la sfârșitul anului 1988. Valentin Mândâcanu a devenit mai târziu autorul principalului manifest pentru introducerea alfabetului latin, articolul Veșmântul ființei noastre, publicat în revista Nistru în 1988. Conferința organizată în mai 1987 a reprezentat un punct de cotitură și pentru transformarea treptată a USM într-un centru al opoziției culturale și politice deschise față de regim. Deși acest rol al organizației s-a manifestat pe deplin la sfârșitul anului 1988 și pe tot parcursul anului 1989, bazele schimbării au fost stabilite în timpul dezbaterilor fierbinți de la adunarea din mai 1987.
După cum reiese din descrierea de mai sus, colecția se concentrează aproape exclusiv pe anumite materiale generate de mai multe tipuri de adunări și întruniri oficiale (adunări de partid, congrese ale scriitorilor, conferințe naționale, ședințe plenare ale Secretariatului USM). Chiar dacă această selecție este adesea unilaterală, ea permite o descriere „transversală” destul de completă a evoluției organizației în perioada de după 1950. Colecția abordează, în special, două perioade importante pentru istoria USM („dezghețul” de la mijlocul anilor 1950 și anii timpurii ai Perestroikăi), când scriitorii din RSSM au putut să-și articuleze mai liber discursul lor (cvasi-) opoziționist.