Mihai Dolgan (n. 14 martie 1942, Vladimirești / Vladimireuca, raionul Sângerei - m. 16 martie 2008, Chișinău) a fost un compozitor și interpret moldovean remarcabil. El a devenit lider fondator și necontestat al formației muzicale Noroc la sfârșitul anilor 1960. Familia lui Dolgan a fost deportată în RASS Buriată în 1949, în timpul valului de deportări masive care a afectat populația din RSSM la sfârșitul anilor 1940 și la începutul anilor 1950. După ce familia sa a revenit în Moldova Sovietică, în 1956, Dolgan a lucrat o anumită perioadă ca acordeonist la Sângerei (1958-1959). La sfârșitul anilor 1950, el s-a înscris la Colegiul muzical „Ștefan Neaga” din Chișinău (1959-1962). Deși nu i s-a permis să studieze acordeonul din cauza lipsei acestei specializări la colegiu (a urmat clasa de contrabas), Dolgan a devenit unul dintre cei mai talentați și remarcabili acordeoniști din RSSM, făcând parte din mai multe formații muzicale organizate sub egida Filarmonicii de Stat din Chișinău (1964-1967). Beneficiind de sprijinul crucial al directorului Filarmonicii, Alexandru Fedco, în 1966, Dolgan a avut posibilitatea să-și formeze propria trupă, care urma să interpreteze „cântece moldovenești în ritmuri moderne” (aceasta era formula preferată din presa sovietică a acelei epoci). De fapt, ideea inițială a lui Dolgan era crearea unei formații de jazz, el având o anumită experiență anterioară în calitate de interpret de jazz în timpul serviciului său în armata sovietică, când a fost membru al orchestrei militare de la Kiev (1962-1964). Cu toate acestea, sub influența colaboratorilor și colegilor săi din grupul Noroc, Valentin Goga și Alexandru Cazacu, Dolgan a înțeles treptat atracția publicului față de muzica contemporană de tip „comercial”. Noroc-ul a fost influențat masiv de muzica britanică și americană, în special de stilurile beat și rock, modelul principal fiind The Beatles. Trupa lui Dolgan practica o „dublă strategie” în timpul concertelor sale din interiorul și din afara RSSM. Dacă atunci când se aflau în Moldova cântăreții trebuiau să respecte regulile stricte ale cenzurii și un program oficial aprobat preventiv, în timpul reprezentațiilor lor din alte orașe sovietice ei deviau substanțial de la acest model, construindu-și concertele pe baza șlagărelor occidentale la modă pe atunci, dar incluzând și cântece proprii. Această strategie le-a fost, în cele din urmă, fatală. În vara anului 1970, în timpul turneului formației Noroc prin Ucraina, autoritățile locale de partid din Odesa și Vinnița au fost îngrozite de incidentele violente care au avut loc în timpul concertelor, dar și de conținutul „inacceptabil” al cântecelor, precum și de comportamentul scenic al trupei. Formația Noroc a fost desființată printr-un ordin special al ministrului culturii din RSSM, pe 16 septembrie 1970. După interzicerea trupei Noroc pe teritoriul RSSM; Dolgan a lucrat în cadrul diferitelor orchestre filarmonice din Rusia și Ucraina (în special, la Tambov si Cerkassî, între ​​1971 și 1974). În 1974, lui Dolgan i s-a permis să se întoarcă la Chișinău și să formeze un alt grup muzical, numit Contemporanul. De această dată, proiectul în cauză era sub supravegherea mult mai atentă a autorităților. Deși noua formație îi includea pe mulți dintre foștii membri ai „primului Noroc” (în special, pe frații Alexandru și Anatol Cazacu și pe Ștefan Petrache), aceasta nu a atins niciodată cota remarcabilă de popularitate a predecesoarei sale. Mihai Dolgan a continuat să se bucure de o reputație excelentă în cercurile muzicale din RSSM pe parcursul anilor 1970 și 1980, iar formația Contemporanul a contribuit la lansarea mai multor artiști moldoveni importanți, unii dintre ei activând încă în acest moment. Cu toate acestea, Dolgan nu a fost niciodată „reabilitat” definitiv în ochii regimului comunist, bucurându-se de o oarecare recunoaștere publică a meritelor sale numai în perioada Perestroikăi, când a devenit Artist al Poporului din RSS Moldovenească (1988). La sfârșitul anilor 1980, Dolgan și colegii săi au fost, de asemenea, destul de activi în cadrul mișcării naționale. În 1987, ei au lansat una dintre primele piese patriotice cu un mesaj pro-românesc foarte evident – Basarabia (versuri de Dumitru Matcovschi, muzică de Mihai Dolgan). Deși Dolgan a colaborat, pe parcursul carierei sale muzicale, cu un șir de poeți și scriitori interesați de politică (de exemplu, cu Andrei Strâmbeanu și Efim Krimerman), el a exprimat destul de rar, în mod deschis, atitudini antisovietice. Cu toate acestea, după cum sublinia Dolgan într-un interviu publicat ulterior, muzica era pentru el o formă incontestabilă de protest: „Cum să fii comunist și să cânți Beatles?” Muzica lui Dolgan a fost emblematică pentru tendința „ultimei generații sovietice ” de a trăi în afara constrângerilor și normelor oficiale impuse de sistem. El a rămas celebru ca autor al unor piese foarte populare în epocă, de exemplu: De ce plâng ghitarele?, Dor, dorule, Cântă un artist, Primăvara etc. În anii 1990, Dolgan a devenit mai puțin vizibil în sfera publică, depunând eforturi considerabile pentru a păstra pe linia de plutire proiectul Noroc-ului, într-o nouă formulă (formația Contemporanul a revenit la vechea denumire în 1986). Aceste eforturi însă au eșuat. În 2001, Dolgan a fost decorat cu cea mai înaltă distincție a statului moldovean – Ordinul Republicii, pentru întreaga sa carieră muzicală. Peste doi ani după moartea sa, în 2010, a fost instalată o placă comemorativă pe fațada blocului unde a locuit familia Dolgan, în centrul Chișinăului (placă executată de sculptorul Valerian Doicov). Mihai Dolgan rămâne unul dintre cei mai originali muzicieni moldoveni din ultimii cincizeci de ani, simbolizând sinteza creativă a tradițiilor muzicale locale și a modernității în stil occidental.