Ion Negură (n. 1943, Bocani, raionul Fălești, Republica Moldova) este un intelectual moldovean, psiholog de formație și profesor la Facultatea de Psihologie a Universității Pedagogice de Stat ”Ion Creangă” din Chișinău, care a afișat o atitudine critică față de regimul comunist și a fost implicat în practicile culturale informale în perioada sovietică. El provine din nordul Basarabiei (în prezent, raionul Fălești, în trecut județul Bălți). În conformitate cu propria sa mărturie de mai târziu, în timpul anilor de școală a fost un ”om sovietic model,” loial autorităților și ostil față de ”elementele inamice” condamnate virulent de regim. Cu toate acestea, această prezumtivă apartenență la modelul sovietic, cultivat de sistemul școlar, a intrat în contradicție cu etosul tradițional al familiei, care data din perioada pre-sovietică. Valorile care au dominat această viziune tradițională asupra lumii (proprietate privată, credință religioasă, limba și cultura română) au fost condamnate și marginalizate de către autoritățile sovietice. Această identitate contradictorie a structurat multe din alegerile de viață ale lui Ion Negură. Pasiunea pentru lectură i-a oferit de timpuriu un fel de mecanism de evadare și o legătură directă către lumea modernă, stimulându-i aspirația pentru mobilitate socială ascendentă. Această opoziție dintre spațiul privat și public i-a determinat oscilația între două sisteme de valori și norme sociale paralele -și în mod frecvent divergente -, în mod similar cu cazurile colegilor săi intelectuali. După ce a absolvit școala medie, a studiat la Facultatea de Pedagogie a Universității din Bălți. La această instituție, a întâlnit primele sale modele intelectuale (un șir de profesori distinși) și a pus sub semnul întrebării anumite trăsături ale regimului sovietic. De exemplu, în timpul unui seminar de lingvistică, Negură a avut brusc o ”revelație” despre ”minciunile” regimului cu privire la existența limbii ”moldovenești”. El și-a dat seama că aceasta era, de fapt, identică cu limba română, conform unor criterii lingvistice. Această descoperire a creat prima breșă majoră în percepția lui asupra ideologiei oficiale. De atunci, toate ”adevărurile” proclamate oficial au trebuit să fie atent cântărite și analizate. Din ce în ce mai mult, ideologia alternativă a naționalismului ”moldovenesc” (și ulterior românesc) a început să îi influențeze concepția despre lume. Această perspectivă naționalistă era opusă, în mod direct, versiunii oficiale a ”patriotismului sovietic”. În timpul primilor ani de studii (1961-1963), Negură a citit intens și cu pasiune, mai ales literatură română din perioada interbelică (romancieri precum Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu). El cumpăra acest tip de cărți de la librăria Drujba (Prietenia), din Bălți, care făcea parte dintr-o rețea dedicată distribuirii literaturii publicate în alte țări socialiste. După un stagiu de trei ani de serviciu militar (1963-1966), Negură și-a reluat studiile și legăturile cu foștii săi profesori și colegi. În această perioadă, el a și-a format, de asemenea, noi prietenii, care s-au axat cu precădere pe interese literare comune. Acest interes se manifesta nu numai în discuții particulare, dar, de asemenea, la reuniunile unui cerc literar studențesc numit Luminița. Dincolo de preocupări literare și discuții amicale, cercul a devenit un mediu propice pentru circulația unor mesaje ”patriotice”, de orientare națională. Acest tip de ”naționalism local” moldovenesc era puternic dezaprobat de către autoritățile sovietice. Activitățile cercului au fost supravegheate îndeaproape, iar acesta a fost închis de către organele de securitate sovietice, care au organizat o înscenare pentru a discredita organizația. Acest caz a marcat profunda și continua deziluzie a lui Negură față de regim.

După absolvire, în 1968, Negură a lucrat timp de mai mulți ani ca profesor de școală și apoi ca director al școlii din satul său natal. La începutul anilor 1970 și-a început cariera ca cercetător inferior la un institut pedagogic din Chișinău, iar apoi a plecat pentru studii de doctorat la Universitatea de Stat din Moscova. În cele din urmă, el a revenit în Moldova și a decis să urmeze o carieră de cercetare la Institutul de Formare Continuă. După trei ani petrecuți la doctorat în atmosfera universitară, relativ liberală și ”cosmopolită”, de la Moscova, el și-a perceput întoarcerea la Chișinău, în 1976, ca un fel de ”exil voluntar.” Ca strategie compensatorie, Negură și-a format un cerc de prieteni ”patrioți”, bazat pe afinități intelectuale. Acești prieteni făceau parte dintr-o nouă generație de intelectuali, un fel de ”nouvelle vague” (nou val), după cum îi numește Negură însuși, utilizând denumirea pe care și-o asumase odată faimoasa generație inovatoare postbelică de regizori francezi. În opinia lui Negură, acest tip de prietenie a fost ”important și substanțial”, deoarece a favorizat propria sa ”creștere” morală și intelectuală. ”Am învățat ceva nou de la fiecare”. Aceste întâlniri informale amicale, tot mai frecvente la sfârșitul anilor 1970 și în anii 1980, includeau discuții aprinse, recitări de poezie românească și cântece patriotice. Pentru Negură si colegii săi, aceste întâlniri au fost o ”expresie a libertății,” o formă de supraviețuire și de adaptare la un sistem pe care îl găseau sufocant și apăsător. Reuniunile informale ale acestui cerc intelectual par, cu toate acestea, să fi fost o formă de opoziție culturală pe care regimul comunist a tolerat-o, dar a și descurajat-o. Cu toate că cariera lui Negură a fost, în general, reușită și plină de succese, două eșecuri i-au confirmat temerile cu privire la regim. În primul rând, în 1983, i-a fost refuzată o promovare bine meritată în cadrul instituției sale (din motive politice, așa cum a aflat mai târziu). Câțiva ani mai târziu, încercarea sa de a deveni membru de partid, pe care el nu a perceput-o ca fiind în contradicție cu viziunile sale intelectuale, a fost respinsă, deoarece s-a considerat că el ”nu este suficient de loial”. Acest lucru a arătat în mod clar limitele versiunii sovietice a mobilității sociale ascendente și poziția ambiguă a intelectualilor moldoveni în acest sens. Odată cu declanșarea mișcării naționale în 1988, Negură a participat activ la această renaștere literar-patriotică și a ținut discursuri despre limba națională și alfabetul latin în fața publicului său țintă, format în cea mai mare parte din profesori care veneau la cursuri de perfecționare la Institutul său. El a devenit un susținător activ și entuziast al cerințelor politice radicale exprimate de opoziția față de regimul comunist în 1989. În acest context, activiștii Frontului Popular din Moldova, apreciind reputația patriotică a lui Negură și neimplicarea sa în nomenklatura de partid, l-au nominalizat drept candidat pentru alegerile în Sovietul Suprem al RSS Moldovenești. În februarie 1990, Ion Negură a devenit membru al primului Parlament al Republicii Moldova ales în mod democratic. După expirarea mandatului său, în 1994, el a părăsit politica și a revenit la cariera didactică, pe care a considerat-o ca fiind mai importantă decât orice formă de implicare politică directă.