Pavel Doronin (născut în 1905 la gara Bukhedu, aparținând Căii Ferate a Chinei de Est, Manciuria, actualmente Boketu, provincia Nei Mongol, China) a fost un muncitor și inginer la calea ferată, care s-a mutat la Chișinău în 1960, după ce lucrase timp de peste trei decenii în diverse posturi în cadrul sistemului feroviar din întreaga Uniune Sovietică. Doronin era de origine etnică rusă și avea o origine socială „sănătoasă”, din perspectiva autorităților sovietice. În tinerețe, el fusese muncitor în cadrul diverselor ramuri și filiale ale rețelei feroviare sovietice din Extremul Orient, fiind angajat mai întâi la Blagoveșcensk, pe râul Amur, iar apoi în regiunea Habarovsk. În 1934 Doronin a absolvit Institutul de Inginerie în Transporturi Feroviare din Leningrad și a lucrat apoi în cadrul sistemului de cale ferată din diverse regiuni ale Uniunii Sovietice. La sfârșitul anilor 1930 s-a căsătorit și s-a stabilit pentru mai mulți ani la Vladivostok. În februarie 1941, Doronin a fost transferat la Lviv, în vestul Ucrainei, unde a sosit peste câteva luni, în cursul primăverii. Faza inițială a războiului sovieto-german l-a găsit acolo. În vara anului 1941 a fost înrolat în Armata Roșie și trimis pe front ca inginer militar. Familia sa, care rămăsese în Vladivostok, a fost mai târziu evacuată în regiunea Altai. La sfârșitul anului 1942 și în 1943 unitatea sa militară a fost detașată în regiunea Kursk. Doronin a devenit comandant al unui batalion de inginerie feroviară. În noiembrie 1943, el a fost arestat și condamnat de către un tribunal militar special la zece ani de muncă forțată, ca urmare a acuzației că ar fi inițiat „agitație și propagandă antisovietică” printre soldații și ofițerii din cadrul batalionului său. El a fost trimis într-un lagăr de muncă forțată în nordul extrem al Rusiei, în regiunea Peciora, unde și-a executat pedeapsa, fiind, în același timp, angajat ca muncitor la calea ferată, începând de la sfârșitul anilor 1940. Doronin s-a reunit cu familia sa în 1953, după eliberarea din lagărul de muncă, și a fost reabilitat în 1955 de către o curte militară specială a districtului militar Voronej. La sfârșitul anilor 1950 a lucrat ca inginer feroviar la Kotlas, în nordul Rusiei, reușind să-și construiască o carieră profesională de succes. În 1960 s-a mutat la Chișinău, unde a fost angajat mai întâi la gara feroviară, iar apoi a trecut la uzina Luci, de la sfârșitul anului 1963. Doronin s-a pensionat în 1965. Opoziția sa față de regim devine mai puțin surprinzătoare dacă se ia în considerație experiența lui anterioară din detenție. În cursul anchetei preliminare inițiate de sistemul penal stalinist în 1943, s-a constatat că Doronin ar fi exprimat anumite opinii „anti-sovietice” încă din anii 1920, când i s-a refuzat intrarea în partid, iar apoi a revenit la pozițiile sale anti-sovietice din trecut după absolvirea institutului, în 1934. Cu toate acestea, nu este clar dacă condamnarea sa din 1943 a avut la bază fapte reale. Deși a fost denunțat de mai mulți colegi ofițeri pentru „propagandă anti-sovietică”, această acuzație pare extrem de dubioasă, având în vedere contextul politic și practicile din acea perioadă, precum și reabilitarea sa ulterioară din 1955. Este totuși destul de evident că Doronin a fost foarte nemulțumit de condamnarea sa, considerând că a fost pedepsit pe nedrept. După pensionarea sa, în jurul anului 1967, Doronin a devenit și mai dezamăgit de statul sovietic. În timpul anchetei preliminare, s-a constatat că nemulțumirea sa față de regim a fost alimentată și de faptul, că el asculta periodic posturi de radio occidentale (în principal Vocea Americii și BBC), precum și de condamnarea sa anterioară. Poziția sa critică față de regim a fost exacerbată de condițiile precare de trai, precum și de un șir întreg de crize personale și familiale pe care le-a suferit după pensionare. Toți acești factori au dus la declanșarea fazei active a comportamentului său „anti-sovietic”, pe care l-a manifestat de la sfârșitul anului 1967 până la începutul anului 1971. Evaluarea sa psihiatrică a ajuns la concluzia că, deși era complet sănătos, Doronin prezenta un „sentiment exagerat de echitate socială”, ceea ce explică, de asemenea, radicalizarea treptată a opiniilor sale. Doronin era și un cititor avid, precum și o persoană foarte articulată, fapt dovedit de conținutul scrisorilor și petițiilor sale. Acest lucru a amplificat, probabil, temerile autorităților sovietice, în pofida caracterului izolat al acțiunilor sale și a lipsei oricăror indicii privind propagarea opiniilor sale într-un cerc mai larg. Criticile sale cu privire la ipocrizia și corupția din cadrul Partidului Comunist și referitor la caracterul găunos al ideologiei sovietice oficiale au fost suficiente pentru ca el să fie considerat o persoană potențial periculoasă. După ancheta preliminară, care a durat trei luni – de la 6 decembrie 1971 până la 6 martie 1972 – și care a fost urmată de procesul propriu-zis, desfășurat în perioada 24-27 martie 1972, Doronin a fost condamnat la un an și jumătate de detenție într-o închisoare cu regim sever de securitate, conform articolului 67, alineatul 1 al Codului Penal al RSS Moldovenești („agitație și propagandă anti-sovietică în scopul subminării puterii sovietice”). Soarta lui Doronin de după condamnarea și arestarea sa rămâne necunoscută.