Intelectual de marcă de origine evreiască, Nicolae Steinhardt (1912-1989) a rămas cunoscut în cea mai mare măsură pentru “testamentul literar” pe care l-a lăsat, de fapt un volum autobiografic, care este centrat pe experiența convertirii la ortodoxie în timpul detenției suferite sub comunism. Publicat abia după 1989 sub numele de Jurnalul fericirii, această carte simbolizează ideea de “rezistență prin cultură” împotriva sistemului de valori impus de regimul comunist din România. Steinhardt a fost un membru al așa-numitei generații de la 1927, din care au făcut parte cei mai reputați intelectuali ai perioadei interbelice. Deși deținea un doctorat în drept, s-a dedicat activităților culturale. Ca evreu, a suferit din cauza persecuțiilor antisemite ale Gărzii de Fier și a dictaturii militare a mareșalului Ion Antonescu. În 1940, a fost dat afară din postul de redactor la Revista Fundațiilor Regale. Sub regimul comunist, Steinhardt a fost deținut politic pentru cinci ani, ca urmare a unui proces înscenat de autoritățile comuniste unui grup de reputați intelectuali din generația sa în timpul valului de represiune ce a urmat Revoluției Maghiare din 1956.  

Steinhardt nu a fost, practic, membru al unui grup de opoziție, ci al unui grup informal de intelectuali cultivați și cosmopoliți, care a fost transformat de Securitate după Revoluția Maghiară într-un grup de “dușmani ai poporului.” Ţinând cont de originea sa evreiască, Steinhardt a fost pus de Securitate să depună mărturie ȋmpotriva prietenilor și colegilor săi români, pe care regimul intenționa să-i incrimineze pentru faptul că erau “intelectuali mistici și legionari.” Pentru ca a refuzat, poliția secretă l-a inclus și pe el în acest grup împotriva căruia a orchestrat un proces, care a devenit apoi cunoscut sub numele de procesul Noica-Pillat, după numele a două dintre cele mai importante personalități din grup. Datorită prestigiului și numărului celor implicați, acest eveniment a reprezentat cel mai cunoscut caz de persecutare a unor intelectuali neimplicați politic din întreaga perioadă comunistă. Condamnat la treisprezece ani de închisoare, Steinhardt a cunoscut cele mai cumplite închisori din România comunistă, precum Jilava, Aiud și Gherla.

Evreu nepracticant, Steinhardt s-a convertit la creștinism în 1960, în închisoarea Jilava, în urma unui serviciu religios ad-hoc, la care au participat mai mulți deținuți care erau preoți ai unor diferite confesiuni creștine, inclusiv catolică, greco-catolică, protestantă și ortodoxă. Eliberat în urma amnistiei generale din 1964, și-a reluat activitatea literară de publicist și translator, a reușit să publice câteva cărți și să-și recâștige locul de intelectual de prestigiu. Un moment de cotitură în viața sa a fost anul 1980, când s-a călugărit la Rohia, o mânăstire ortodoxă izolată din Maramureș. Steihardt a continuat să fie urmărit de Securitate, chiar și după intrarea în mânăstire. Cu toate acestea, s-a dedicat cu fervoare redactării în secret a memoriilor sale. În ciuda supravegherii, Steinhardt a reușit să aștearnă în scris extraordinara sa experiență de viață, în special cea din închisoare, redactând manuscrisul intitulat Jurnalul fericirii, pe care l-a rescris cu încăpățânare ori de câte ori poliția secretă îi confisca o versiune. A reușit chiar să trimită copii la Radio Europa Liberă, care au fost apoi difuzate de secția în limba română. La înmormântarea sa din martie 1989 au venit mulți dintre cei mai cunoscuți intelectuali din România, cu toate că Securiatea a monitorizat cu atenție evenimentul.

Nicolae Steinhardt nu a fost direct implicat în constituirea acestei colecții, care a fost creată de Securitate. El este însă autorul uneia dintre piesele remarcabile incluse în registrul electronic, care reprezintă o versine prescurtată a Jurnalului fericirii. Colecția include astăzi doar o copie, pentru că originalul a fost returnat în 2002, în conformitate cu decizia Colegiului CNSAS din 18 decembrie 2001 de a returna materialele confiscate, ȋn măsura ȋn care acestea sunt revendicate de către deținătorii lor de drept. Pe lângă această versiune prescurtată a memoriilor lui Steinhardt, două alte versiuni s-au păstrat și au fost publicate ca atare după căderea comunismului, în timp ce extrase din altă versiune au fost transmise de Radio Europa Liberă în 1988-1989. În concluzie, memoriile lui Steinhardt au devenit extrem de influente în perioada de criză profundă de la sfârșitul anilor 1980, şi aceasta din trei motive: (1) autorul vorbea despre confortul moral pe care îl oferă religia și propunea o viziune asupra lumii fundamental diferită de cea ateistă promovată prin  sistemul de valori al regimului comunist; (2) unele versiuni ale manuscrisului care dorea să fie un testament intelectual al lui Steinhardt au circulat ca un fel de samizdat în cercurile apropiate autorului; (3) mesajul acestor memorii a fost larg difuzat printre români prin intermediul Radio Europa Liberă. Prin urmare, Jurnalul fericirii a devenit după 1989 nu numai o carte de mare succes, ci și un simbol a ceea ce intelectualii români au numit “rezistența prin cultură” împotriva regimului communist și au clamat  – pe drept sau nu – că era singurul tip posibil de reacție împotriva regimului Ceaușescu, pe care puternica și ubicua Securitate până în 1989 (C. Petrescu 2008).