Nicolae (Nicu) Covaci este un renumit compozitor, cântăreț, chitarist, pictor și unul dintre fondatorii uneia dintre cele mai cunoscute trupe rock din România, numită Phoenix. Născut la 19 aprilie 1947 la Timișoara, el a fost crescut doar de mama sa, tatăl său fiind arestat de autoritățile comuniste din cauza convingerilor sale politice. În ciuda dificultăților economice, Covaci a primit meditații la limba franceză, engleză și germană și a luat lecții private de pian, vioară și chitară datorită eforturilor mamei sale. Cariera sa muzicala a început cu grupul numit Sfinții. În alegerea numelui formației, ei s-au inspirat din serialul britanic “The Saint,” difuzat în acel moment de Televiziunea Română (Stratone 2016, 62). Numele a fost o parodiere implicită a conformismului, deoarece comportamentul și ținuta vestimentară a membrilor grupului respectau prea puțin normele sociale existente. Pentru că autoritățile române au crezut că numele avea conotații religioase, ele au făcut presiuni asupra trupei pentru a-și schimba numele. Ca rezultat, Sfinții au devenit Phoenix în 1962 (Covaci vol. 1 2014, 57, 75, 89).

Opoziția culturală a formației Phoenix și, implicit, a lui Nicu Covaci a fost legată de activitatea lor muzicală. Datorită izolării față de Vest, informațiile despre muzica străină ajungeau întotdeauna în România cu o oarecare întârziere și mai ales, prin canale informale și clandestine. Profitând de liberalizarea limitată, care a caracterizat începutul regimului lui Nicolae Ceaușescu, tinerii români au profitat și să descoperit muzica și moda occidentală și în consecință, au început să imite comportamentul și vestimentația idolilor lor muzicali. În acest sens, Timișoara, un oraș multietnic situat în vecinătatea frontierei de vest, a fost mai privilegiat decât restul țării. Tinerii din Timișoara își puteau porni radiourile pe frecvențele radiourilor străine (în special cele iugoslave) și ale radiourilor pirat englezești, care difuzau muzică străină. În același timp, unii dintre ei aveau rude în Republica Federală Germania, de la care primeau reviste muzicale precum Bravo, Musical Express sau Rolling Stones și ultimele albume ale celor mai cunoscuți artiști din acea vreme. Astfel, Nicu Covaci și prietenii săi și-au început cariera muzicală, cântând cover-uri ale ultimelor hituri și copiind stilurile de îmbrăcăminte ale artiștilor, prezentate în paginile revistelor străine. Mai presus de toate influențele occidentale, care au lăsat urme asupra formației Phoenix în anii 1960, a fost subcultura hippy. Revolta sa împotriva societății și a convențiilor sale sociale și politice, căutarea unei apropieri umane bazate pe sinceritate opusă formalismul existent și nu în ultimul rând, convingerea că lumea ar putea fi schimbată și că tineretul, înarmat cu iubire și dorința de pace, ar putea face această schimbare posibilă și-au găsit ecou în mintea tinerilor români. Ei au început să imite moda hippy (pantaloni trapez sau pantaloni strâmți, cămăși de flori, o banderolă ce trecea peste frunte, pentru a ține părul lung) și să pună sub semnul întrebării ordinea existentă, impusă de regim și generațiile mai în vârstă. Acesta a fost contextul în care membrii Phoenix-ului au hotărât să-și scrie propriile cântece și să devină purtătorii de cuvânt ai revoltei tinerei generații împotriva autorității și a lipsei de libertate. După ce a câștigat un concurs muzical național pentru studenți, Phoenix a înregistrat în 1968 primul lor EP, care conținea două melodii originale, Vremuri și Canarul, compuse de Nicu Covaci și un alt membru al formației, Moni (Florin) Bordeianu. Aceste piese au exprimat revolta tinerilor români împotriva regimului comunist, care incrimina diferențele și nu înțelegea nevoia lor de libertate și de experimentare personală. Primul cântec Vremuri descria atitudinea și ținuta rebelă a tineretului ca fiind una dintre multele mode nonconformiste care, inițial, au declanșat dezaprobarea societății, dar au ajuns să fie acceptate de ea. În schimb, Canarul spunea povestea tristă a unei păsări, care a încercat, în zadar, să iasă din colivia de argint și și-a acceptat înfrângerea, privind cu ochii triști în lumea exterioară, care nu putea auzi strigătul său de disperare. Aluzia era la tinerii români care, asemenea păsării din colivie, tânjeau după libertatea pierdută, iar încercările lor eșuate de evadare nu le-au lăsat decât opțiunea de a privi lumea exterioară, de dincolo de Cortina de Fier (Covaci 2014 vol. 1 2014, 83, 105, 127-131; Stratone 2016, 60-61). Un alt cântec puternic încărcat de semnificații politice, care a indicat și mai pregnant revolta generației tinere împotriva regimului comunist a fost Nebunul cu ochii închiși, scris de Bordeianu și Covaci în 1968 și inclus pe cel de al doilea EP al formației. Nebunul din cântec putea fi liderul comunist român, Nicolae Ceaușescu, care din cauza poziției sale privilegiate (descris ca stând pe un munte și privind în jos spre lume) a devenit din ce în ce mai divorțat de realitate. Astfel, cuvintele sale rostite din vârful muntelui nu mai reușeau să inspire nimic altceva decât indiferență din partea populației.

Așa-numitele “Teze din iulie 1971” au pus capăt, în mod oficial, procesului de liberalizare și au subliniat necesitatea îmbunătățirii educației politice și ideologice a tuturor cetățenilor români. Arta, cultura, învățământul urmau să joace un rol esențial în acest demers, pentru că ele trebuiau să servească scopurilor politice ale regimului comunist și să-și găsească sursele de inspirație în realitățile și tradițiile românești. În acest context, Nicu Covaci, liderul trupei Phoenix, și-a continuat opoziția culturală față de regimul comunist, folosind mijloacele oferite de acesta. El s-a orientat spre folclorul autentic românesc și l-a folosit drept sursă de inspirație pentru noile compoziții ale trupei. Rezultatul a fost o fuziune între rock și folclor, care respecta linia culturală oficială, dar, în același timp, distingea muzica formației Phoenix de alte încercări de a folosi folclorul pentru mijloace politice. Ca urmare, urmatoarele trei albume ale trupei au fost tematic inspirate din povești despre haiduci, țigani, animale mitice și au făcut din Phoenix una dintre cele mai bine vândute trupe din țară (Covaci vol. 1 2014, 237-267).

În ciuda succesului lor sau poate din cauza acestuia, membrii formației Phoenix și, în special, Nicu Covaci, au fost hărțuiți de poliția secretă. După ce Covaci a refuzat într-o ședință deschisă să devină membru al Partidului Comunist Român, hărțuirea sa s-a intensificat. În plus, autoritățile culturale au cenzurat aparițiile publice ale trupei, deoarece se temeau de popularitatea în creștere a Phoenix-ului și de comportamentul lor neconformist, care putea deveni contagios în rândul tinerilor. Ca urmare, Covaci a solicitat o viză de emigare, s-a căsătorit cu o olandeză și a părăsit țara în 1976. În anul următor, el s-a întors la Timișoara și a susținut împreună cu ceilalți membri ai Phoenix un concert pentru strângerea de fonduri pentru victimele cutremurului din 4 martie 1977, cutremur care a distrus partea de sud a României. De fapt, Nicu Covaci a folosit călătoria sa înapoi acasă pentru a ajuta restul trupei să fugă din țară. Ascunși în difuzoare uriașe, ei au trecut una după alta frontierele naționale până când au ajuns în Republica Federală Germania, unde Nicu Covaci speră să reia activitatea formației. Din nefericire, dezacordurile dintre ei au condus foarte repede la destrămarea grupului. După căderea regimului comunist, Nicu Covaci și Phoenix și-au reluat activitatea în România, care a continuat până în zilele noastre (Covaci vol. 1 2014, 433-469; vol. 2, 15-165).