Henri H. Stahl (n. 1901, București – m. 9 septembrie 1991, București) a fost unul dintre cei mai reputați sociologi din România, membru al așa-numitei Şcoli de sociologie de la București, care a dezvoltat în perioada interbelică, sub îndrumarea lui Dimitrie Gusti, metoda de cercetare monografică a satelor cu ajutorul unor echipe multidisciplinare. În același timp antropolog cultural, istoric social și sociolog rural, Henri H. Stahl a devenit un nume de referință în fiecare dintre aceste domenii. A fost fiul scriitorului și istoricului Henri Stahl, cel care este cunoscut pentru crearea unui sistem original de stenografie și pentru fondarea școlilor de grafologie și paleontologie din România. Din aceeași familie de proveniență alsaciano-elvețiană, o origine neobișnuită chiar și pentru mediul bucureștean din perioada antebelică, fac parte și alți doi foarte cunoscuți intelectuali ai perioadei interbelice: romanciera Henriette Yvonne Stahl și teoreticianul social-democrației Şerban Voinea, ambii frați cu Henri H. Stahl. Absolvent al Facultății de Drept în 1921, acesta din urmă a devenit în anii 1930 colaborator al întemeietorului sociologiei românești, Dimitrie Gusti. În cadrul faimoaselor echipe monografice care colindau satele din România, Henri Stahl s-a impus ca unul dintre cei mai apropiați și creativi colaboratori ai lui Gusti, căruia i-a fost și asistent la Catedra de Sociologie, Etică și Politică a Facultății de Litere și Filozofie a Universității din București. În calitate de sociolog, a publicat numeroase studii, mai ales cu privire la sociologia rurală, dar și despre metodele de investigare sociologică. În 1943, odată ce se înființează Catedra de Sociologie rurală, a activat în cadrul ei, după care a devenit șeful Catedrei de Sociologie Generală.

În 1948, odată cu instalarea deplină a regimului comunist în România, studiul sociologiei a fost interzis pentru că această disciplină a fost considerată o ”materie burgheză.” Prin urmare, Henri H. Stahl a fost îndepărtat din învățămînt, în ciuda faptului că era printre puținii intelectuali de stînga autentici din România. Potrivit propriei formulări, convingerile sale erau pur teoretice și nu politice; în orice caz, își găseau originea în curentele marxiste, dar nu în bolșevism: ”Am fost convins că materialismul istoric este o admirabilă unealtă de cercetare ştiinţifică, însă atâta. Nu am fost prea entuziast nici ca socialist. Kautskist, kautskist, dar îl citisem şi pe Bernstein, ca să nu zic numai de el, şi pe mulţi alţii. Eram foarte impresionat de Proudhon, de socialiştii comunişti francezi; nu eram deloc convins ca Marx are dreptate când spune că, în mod fatal, vom ajunge la o societate socialistă. Şi, în orice caz, nu eram deloc convins că societatea socialistă are aspectul pe care-l voiau bolşevicii. N-am putut să merg pe treaba aceasta. ... Eram la curent cu dezbaterile acestea. Şi eram convins ca social-democraţii au dreptate. Kautsky era pentru mine un mare dascăl. ... De altfel, asta a fost şi una dintre vinile care mi s-au adus atunci când am fost judecat şi dat afară din partidul comunist. Ca social-democrat, am fost vărsat la comunişti şi aci am fost judecat şi dat afară.” (Rostás 2000, 14).

După epurarea din universitate, a fost nevoit să lucreze la Institutul de Urbanism într-o profesie marginală, ca desenator tehnic, pînă în 1956, cînd a fost obligat să se pensioneze înainte de termen. Abia după un deceniu, în 1966, după reintroducerea sociologiei ca secție a Facultăților de Filozofie, a fost rechemat în învățămînt. Începând cu această perioadă, a contribuit la revigorarea sociologiei românești, în cadre bine coordonate și controlate de Partidul Comunist Român, alături de Miron Constantinescu, el însuși un personaj important atît pentru mediul politic din primele trei decenii ale comunismului românesc, cît și pentru mediul academic. În același timp, a avut ocazia să publice intens pe teme de sociologie rurală sau de metode și tehnici de cercetare. Merită o mențiune specială volumul Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a monografiilor sociologice (1981), care a fost respins de la publicare în formatul de istorie a școlii sociologice a lui Dimitrie Gusti, la care a contribuit și fostul coleg din cadrul echipelor de cercetare monografică a satelor, Traian Herseni, intelectual de extremă dreaptă în interbelic și fost deținut politic sub comunism. După moartea acestuia din urmă, Henri H. Stahl și-a putut însă publica partea sa de contribuție la această istorie sub formă de memorii sub titlul de mai sus. Avînd în vedere și acest exemplu de tratament diferențiat al autorilor, se poate spune că în perioada Ceaușescu convingerile pre-comuniste de stînga au contribuit la recuperarea lui Henri H. Stahl de către regim. În 1969, a fost ales membru al Academiei de Științe Sociale și Politice și, din 1974, membru corespondent al Academiei Române. Abia după căderea comunismului, din 1990, a devenit membru titular al acestei instituții. A fost și Cavaler al Legiunii de Onoare.