Eginald Schlattner (n. 1933) este scriitor de limbă germană din România şi pastor luteran în comuna Roşia (judeţul Sibiu). A fost închis în perioada comunistă pentru scrierile sale şi pentru activitatea în cadrul unui cerc literar de limbă germană care deranja autorităţile comuniste deoarece reprezenta un mediu cultural alternativ la cel oficial. După 1989, Eginald Schlattner a publicat mai multe volume inspirate de propria experienţă de viaţă, cărţi care au înregistrat un succes remarcabil în spaţiul germanofon şi apoi în România. Născut în Arad într-o familie de saşi din clasa de mijloc, Eginald Schlattner şi-a petrecut copilăria la Făgăraş. Mediul multicultural al acestui mic oraş din Transilvania îi va inspira mai târziu opera literară. În ianuarie 1945, tatăl său s-a numărat printre membrii minorităţii germane din România care au fost deportaţi în URSS. Deşi şi-a început studiile în domeniul teologiei la Institutul Protestant din Cluj (1952-1953), Eginald Schlattner a decis să renunţe la acestea şi a ales să studieze hidrologia (1953–1957). A debutat în literatură cu nuvela “Gediegenes Erz” (Minereu solid). Pentru manuscrisul acesteia, autorul primise în aprilie 1956 un premiu literar din partea Neuer Weg, ziarul oficial de limbă germană din România.  Această nuvelă a atras atenţia Securităţii în contextul creat de Revoluţia Maghiară din 1956, deoarece textul ei a fost citit în cadrul unei întâlniri a unor tineri saşi din Braşov din toamna anului 1956. Ca urmare, Eginald Schlattner a intrat sub supravegherea atentă a Securităţii, care l-a arestat în 1957, înainte de a-şi termina studiile. Manuscrisele, corespondenţa şi o parte a bibliotecii au fost confiscate de Securitate, iar Eginald Schlattner a fost supus unor interogatorii brutale. O serie de declaraţii obţinute în timpul acestor interogatorii au fost utilizate de Securitate pentru a acuza alţi scriitori de limbă germană, Eginald Schlattner fiind folosit ca martor al acuzării în Procesul Scriitorilor Germani care a avut loc la Braşov în septembrie 1959. Separat de aceştia, Eginald Schlattner a fost condamnat şi el în 1959 la 2 ani de închisoare, însă pedeapsa a fost compensată cu cei doi ani deja petrecuţi în închisoare. Astfel, rolul său în Procesul Scriitorilor continuă să fie un subiect controversat, mai ales în rândul membrilor comunităţii germanilor din România. După eliberare, a lucrat ca muncitor necalificat, reuşind abia în 1969 să îşi reia studiile în hidrologie. Ulterior finalizării  acestor studii a lucrat ca inginer până în 1973. Mai târziu a reluat şi studiile în teologie, pe care le-a terminat în 1978. A activat ca pastor luteran în satul Roşia (judeţul Sibiu) şi ca pastor de penitenciar. După eliberare, a fost în mod constant ţinut sub urmărire de către Securitate până în 1989. Raporturile complicate ale lui Eginald Schlattner cu Securitatea au făcut din el un caz în dezbaterea publică despre dificultatea de a face o distincţie clară între victime şi colaboratori în regimurile comuniste. După căderea regimului comunist din România, Eginald Schlattner a ieşit în evidenţă prin publicarea unor romane inspirate de propriile experienţe de viaţă la editura Paul Zsolnay din Viena: Der geköpfte Hahn (Cocoşul decapitat) în 1998, Rote Handschuhe (Mănuşile roşii) în 2000 şi Das Klavier im Nebel (Pianul în ceaţă) în 2005. Notorietatea internaţională i-a adus recunoaşterea literară şi în ţara natală, devenind în 2002 ambasador cultural al României.